Dezastrul a început într-o după-amiază ploioasă de septembrie. Un dispozitiv monstruos, numit forceps, m-a apucat de cap și m-a smuls fără milă din refugiul meu confortabil și plăcut încălzit, aducându-mă „la lumina zilei”, cum îi place acestor măcelari neîndemânatici să spună. Lumina zilei, ha? A fost violență, forță brută, nimic altceva.
Dragi colegi de suferință, victime ale nașterii neașteptate și nedorite, vă prezint aici, așa cum ați dorit, autobiografia mea. Dar permiteți-mi să clarific un lucru de la început: mă voi limita la singura perioadă demnă de menționat – timpul dinaintea „intervenției”. Tot ce a urmat e mai bine dat uitării. Dar acele câteva luni… ei bine, ele au fost fericire pură: răsfăț non-stop într-un centru de wellness cu pensiune completă – un paradis cum nu s-a mai văzut.
Totul a început modest: Eu, minuscul și amorf ca o bobiță, pluteam fără țintă până am găsit o cută primitoare a mucoasei uterine, care părea să mă aștepte. Primul meu gând? „Aici îmi place, aici mă așez!” Și am avut perfectă dreptate: de îndată ce m-am stabilit, am primit un confort de locuit de primă clasă, mâncare à la carte și o senzație de liniște deplină – așa se trăiește! Aici am putut să cresc și să mă dezvolt fără griji. E adevărat, m-am îngrășat rapid câteva grame, dar cine m-ar putea învinui, când aveam parte de o asemenea ospitalitate? Pe scurt: „bucătăria mamei la superlativ”. Lipsa de spațiu care avea să urmeze mi se părea pe atunci la fel de îndepărtată ca următoarea ovulație.
La început era ca într-un centru balnear: apă caldă, aprovizionare constantă cu tot ce-mi dorea inimioara abia formată și muzică ambientală perfectă – o bătaie ritmică de undeva de sus… „bum-bum, bum-bum”! Liniștitor. Aș fi putut trăi așa o veșnicie! Din păcate, la un moment dat au început să apară semne amenințătoare că mica mea Nirvana nu va dura mult.
Am ignorat aceste semne rele cât pe cât s-a putut. În schimb, m-am bucurat de micile plăceri ale vieții: mângâieri blânde și uneori mici lovituri prietenoase din afara învelișului meu protector. Îmi sprijineam fața de curbura delicată a placentei și dădeam din piciorușe. Cel mai distractiv era însă cordonul ombilical, spiraliform și plăcut elastic, cu care mă jucam fără încetare. Din când în când îl prindeam între degete și îl strângeam ușor – nici prea mult, nici prea puțin, exact cât să-mi provoc scurte stări de euforie, urmate de o senzație plăcută de ușurare. În fața ochilor mei se desfășurau spectacole de culori și forme fascinante care mă compensau cu prisosință pentru întunericul omniprezent. Aceste stări de transă erau punctul culminant al rutinei mele zilnice, iar plictiseala nu și-a găsit niciodată locul. Așa am devenit un utilizator frecvent al privării de oxigen – un adevărat dependent de hipoxemie tranzientă.
Însă, treptat, sunetele din lumea exterioară au început să pătrundă până la mine. Erau fragmente de conversații, uneori însoțite de sunete enervante de stomac sau alte zgomote mai joase, să le spunem… organice. În mare parte, era vorba despre discuții între gazda mea și cineva din apropiere. Nu înțelegeam mare lucru, dar am prins câteva cuvinte precum „bani” și „copil” – termeni care atunci nu însemnau nimic pentru mine, dar care aveau să mă urmărească mai târziu.
La un moment dat, spațiul meu a devenit atât de strâmt încât nu mă mai puteam întinde. Mi-era dor de libertatea de mișcare de dinainte și mă refugiam în micile mele jocuri cu cordonul ombilical și stările de transă. Apoi, brusc, totul s-a schimbat: locașul meu a început să se contracte. M-am împotrivit din toate puterile, dar degeaba. Foarte curând am înțeles ce înseamnă „criza de locuințe”.
Și apoi s-a întâmplat: un pocnet, un scrâșnet, o strangulare –a intervenit forcepsul. Am fost scos afară, în lumina orbitoare a unei camere de tortură, cu zgomote asurzitoare și – serios? – o palmă la fund?! Bine ați venit în realitate! Prima lecție: Lumea e dură, rece și plină de gângureli idioate.
„Vai, cât e de scump!”
Numai că pe mine asemenea dulcegării ipocrite mă lasă rece.
Dragi cititori, un lucru ar trebui să rețineți din povestea mea: rămâneți unde sunteți! Pântecul mamei este un paradis, un lux absolut, o oază de liniște all-inclusive. Viața de afară? O glumă proastă. Știu, lumea vă atrage cu tentații aparent irezistibile: zornăitoare colorate, figurine fosforescente de animale, carusele care se învârt fără sfârșit. Dar, credeți-mă: nu tot ce strălucește este lichid amniotic!
Afară pândesc nenumărate surprize neplăcute – și nu vorbesc doar despre vaccinuri, găuri în urechi sau teribilul furt al amigdalelor. Credeți-mă, știu ce spun. Iar dacă acestea nu vi se par suficient de absurde, urmează și mai rău: circumcizia mea, probabil nimic altceva decât o regresie atavică la sacrificiile umane practicate în vremuri străvechi – și asta tocmai la o parte a corpului meu care mi-a adus atâtea bucurii! Este de necrezut ce acte de cruzime comit adulții în numele așa-zisului bine al copilului.
Peter Biro
Articolul a apărut în limba engleză în The Times of Israel Blogs, 17 ianuarie 2025. Traducere în limba română: Chat GPT, editat de autor și de Hava Oren
https://blogs.timesofisrael.com/bittersweet-memories-of-my-glory-days-in-1956
12 Comments
Intotdeauna m-au fascinat relatarile din punctul de vedere al unor “unlikely narrators”/naratori neasteptati si mai ales a celor care inca nici nu s-au nascut, dar au deja impresii, opinii definite asupra lumii dinafara! Citez numai doua romane din aceasta categorie:”Tristram Shandy” al scriitorului englez Lawrence Sterne si “Cristopher Unborn” al scriitorului mexican Carlos Fuentes.
Acest gen de abordare e plin de imaginatie si de reflectii asupra lumii “dinafara” dintr-o perspectiva intotdeaunsa originala, plina de umor, fantezie si intelepciune.
Pot sa afirm ca nici aceasta relatare nu m-a dezamagit in acesta privinta.
Dragă Marina, ai absolută dreptate cu observația ta, iar comparația cu cei doi clasici mă onorează nespus. Cu toate acestea, trebuie să clarific aici, cu o notă de reținere, că perspectiva naratorului nu este cea a fătului plutind în lichidul amniotic, ci a adultului între timp complet uscat și dezamăgit de viața postnatală, care tânjește după siguranța uterului matern. Pentru a-ți răspunde pe măsura ta cu un citat din literatura universală, aș dori să evoc această frază din romanele epocale de aventuri ale lui Karl May: „Cuvintele tale mustesc de înțelepciune precum botul unei cămile care tocmai a băut dintr-o baltă.”
Peter, ești grozav!
Mi-a placut aforismul. Karl May era autorul preferat al tatalui meu.
Realizez insa ca intr-adevar trebuia sa ma exprim mai clar: perspectiva acestui gen literar nu poate fi decat cea a adultului, fatul nu poate avea impresii si opinii,.. dar e un pretext reusit pentru o perspectiva mai “proaspata” asupra lumii inconjuratoare.
In acelasi timp, unghiul tau de vedere este profund original: compararea vietii pre- si post-natale, preferinta pentru cea dintai, care te-a ocrotit si ti-a procurat tot ce aveai nevoie, iata o viziune unica care iti apartine numai tie si care impreuna cu maniera ta plina de umor in abordarea acestei tema sunt si motivele, Peter, pentru care iti apreciez asa de mult eseul.
Amuzant și totodată emblematic pentru vremurile pe care le trăim…o fi mai bine acolo unde încă nu suntem , doar în devenire…deci nu suntem…încă.
Mă gândesc că aceste amintiri melancolice sunt, de fapt, o edulcorare a vieţii intrauterine… Judecând după mişcările fetale, după bocăniturile pe care le emite făptura încarcerată care trebuie să suporte toate excesele purtătoarei, nu cred că aceea e o epoca de aur, ci mai degrabă un stagiu de pregătire destul de incomod pentru ieşirea la lumină… Care nici ea nu promite o epocă de aur.
Comentariul tău recunoscător referitor la comparația dintre viața intrauterină și cea postnatală mă inspiră să citez o versiune violent reinterpretată a unui banc evreiesc despre judecățile unui rabin-minune. În banc se povestește despre un student la ieșiva care insistă că viața în uter este cea mai bună. Rabinul îi laudă gândirea profundă și îi dă dreptate cu voce tare. Celălalt student se opune vehement și susține că viața de după naștere este mai bună și mai ales mai importantă. Și de această dată, rabinul apreciază argumentele prezentate și îi dă dreptate. Rebețina, care urmărea discuțiile din bucătărie, își mustră soțul, acuzându-l că le-a dat dreptate ambilor studenți, deși aceștia s-au contrazis diametral. Atunci, rabinul-minune meditează o vreme și în cele din urmă îi spune soției: „Știi ceva? Și tu ai dreptate.”
Da şi TU ai dreptate.
Excelentă relatare, amuzantă dar și plină de tâlc!
Tocmai voiam sa te intreb Peter, daca imaginatia sau virtualul ti-au injghebat aceste inchipuiri? Poate ai parafrazat experiente sau relatari.
Si totusi, chiar acum cand lumea pare un val vartej ostil, in care multi nu-si pot gasi locul visat, dorit, meritat amintirile – zic eu – ne pot scoate catre liman. Eu cred ca si tu ai multe amintiri care sa te mentina nu numai umorist, dar si un adevarat optimist🥂🍀
Această întrebare este dificil de răspuns fără să par lipsit de modestie. Presupun că articolul provine dintr-o combinație de nostalgie, frânturi de amintiri îndepărtate, o anumită nemulțumire față de starea actuală a lumii și o doză considerabilă de fantezie. Restul constă în a turna toate acestea într-o formă de text care să trateze subiectul într-un mod clar, concis și cu umor. Mi se pare că acest lucru am realizat cu un oarecare succes.
Peter, cum se explică că povestea ta e comună atâtor altora, care însă nu știu s-o spună la fel de bine ca tine?!
GbM