Dintotdeauna am fost unul din admiratorii lui Charlie Chaplin. El m-a ajutat să fac, fără eforturi, tranziția de la filmul mut la cel vorbit – de fapt invers, pentru că eu am cunoscut filmul vorbit înaintea celui mut. Tot el m-a ajutat să apreciez calitatea acelor pelicule care, pentru că nu aveau sonor, scenariul trebuia să fie practic perfect ca să țină publicul în sală, să nu-i ofere pretextul de a ieși la mijloc.

Am văzut (și am revăzut) câteva din filmele mute ale lui Chaplin, de la Emigrantul (1916) până la Timpuri Noi (1936) și mai ales filmul pe care îl consider cel mai reușit: Dictatorul (1940). Este un film sonor, o superbă satiră a nazismului hitlerist, cu ”trimiteri” la cel de al doilea dictator al Axei, Mussolini. L-am savurat și m-am întrebat în ce măsură Chaplin prevedea în acel an cumplitul dezastru care urma să se abată în curând asupra vechiului continent.

Sasha Baron-Cohen nu a reușit să se ridice la nivelul lui Chaplin, cu filmul său The Dictator (2012), deși avea suficiente puncte de inspirație din lumea întreagă. Filmul lui e o parodie la adresa tuturor celor care s-au instalat în fruntea unui stat, prestând o politică alienată, stupidă și în același timp periculoasă pentru cei din jur. Deci, iată cu ce mi-am ocupat o zi întreagă, în fața calculatorului.

După ce am trăit ani de zile într-un regim de dictatură și după ce am fost ”re-educat” de un sistem democratic în care trăiesc de mai bine de o jumătate de secol, am senzația că pericolul totalitarismului devine din ce în ce mai clar. Nu fac aluzie la Israel – după părerea mea, aici nu există acest pericol. Mă preocupă influența dictatorilor de astăzi asupra situației internaționale și, direct sau indirect, asupra Israelului. Chiar dacă nu am pregătirea teoretică necesară, am trăit suficient timp pe acest pământ că să-mi pot permite să discut un subiect care în ochii mei devine din ce în ce mai pregnant și mai periculos.

După umila mea părere, dictatorii se împart în două categorii.

Prima e cea mai puțin periculoasă. Sunt acei indivizi ajunși la putere prin metode (cel puțin) antidemocratice și care conduc destinele unui popor lipsit de cele mai elementare drepturi.

Exemple nu lipsesc. Chiar în ultimul meu articol aminteam de Franco. El a fost un dezastru pentru poporul său, a menținut Spania într-o situație economică precară, izolată de restul lumii (până prin 1950) și a împiedicat orice încercare de manifestare împotriva ordinii stabilite de regim. Dar Franco nu a avut o politică expansionistă. El a ținut Catalonia și Țara Bascilor ca pe niște provincii spaniole, dar nu mai mult.

Alt exemplu este Muammar Gaddafi, a cărui comportare și politică par să-l fi inspirat pe Baron-Cohen pentru filmul amintit mai sus. Gaddafi a dominat scena politică libiană, a luat poziție în diverse evenimente internaționale, dar nu a încercat să cucerească teritorii vecine Libiei.

Alt exemplu este Augusto Pinochet care a condus Chile între anii 1973-1990, cu grave consecințe asupra economiei, nemaivorbind de lipsa totală a drepturilor civile. Dar politica sa a rămas axată pe Chile, fără nicio intenție de a lărgi granițele țării pe care o conducea.

Exemple ar mai fi, dar mă opresc aici, pentru că important mi se pare tocmai al doilea grup de dictatori, cei cu pretenții teritoriale cu mult peste granițele țărilor lor. Nu mă întorc la Stalin și Hitler. Într-adevăr, ei se află pe primele locuri pe lista despoților cu visuri de expansiune geopolitică, dar cum eu nu cred în reîncarnare…

Nu lipsesc nici exemple din actualitate. Lumea de azi se află în fața unui pericol (mi-e frică să-l numesc iminent) creat de o monstruoasă coaliție între cel puțin patru dictatori cu pretenții teritoriale. Da, vă plictisesc aducându-vă aminte de Putin, dar el e primul pe listă. Pe locul doi e Ayatollah Ali Khamenei, liderul suprem al Iranului, urmat îndeaproape de chinezul Xi Jinping și de Kim Jong Un, dictatorul Coreei de Nord.

Pe lângă sistemul dictatorial impus în țările lor, tuspatru au în comun teama aparentă de politica nord-americană. În ciuda marilor diferențe ideologice, toți au în comun tendințele expansioniste

Că Putin dorește lărgirea granițelor Rusiei (”dispariția Uniunii Sovietice a fost cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului” – spunea el), nu este o teorie care trebuie demonstrată, ci în lumina ultimului deceniu, este mai curând o axiomă.

Doi dintre ei au în comun, cel puțin în aparență, dorința de a restabili ceea ce odată era China (prin reanexarea Taiwanului), sau Coreea (desființarea graniței dintre nord și sud), dar e posibil (și chiar foarte probabil) că planurile depășesc aceste ținte de-ajuns de limitate.

Cât despre Iran și Khamenei, povestea e mult mai clară și mai periculoasă. Planurile Iranului nu se limitează la țările adiacente granițelor sale. Aici e vorba de reinstaurarea unui imperiu musulman, aidoma celui Otoman care și-a dat duhul pe la începutul secolului trecut.

Până aici punctele comune ale celor patru dictaturi. ”Numele jocului” este expansiunea: ținta de început e cunoscută (Ucraina, Taiwan, Coreea de Sud, Irak), dar nimeni nu poate prevedea care e ultima. Și mai e ceva ce nu trebuie fi subestimat: toate cele patru țări posedă arma atomică (Iranul e doar la un pas de a o avea)!

În rest, ceea ce caracterizează acest ”grup de patru” sunt diferențele în politica internă și mai ales atitudinea față de opinia publică locală.

Putin a câștigat încrederea unei foarte mari părți a poporului rus, care se pare că pactizează cu politica noului țar. Fenomenul e explicabil: poporul rus nu a dus-o niciodată bine și nici nu a fost liber, deci nu poți jindui după ceva care nici nu știi că există.

China de după Mao Zedong a găsit calea de a oferi cetățeanului de rând un fel de libertate, mai ales economică (așa-zisul capitalism de stat), dar ”nimeni nu mișcă în front” și totul merge după cum decide Partidul. (Știu asta din primă sursă, pentru că am fost acolo nu o dată).

Din puținele surse existente, pare greu de înțeles și de acceptat ce se întâmplă în Coreea de Nord. Nu numai că populația nu are niciun drept (de exprimare, de asociere, de apartenență religioasă), dar oponenții regimului sunt închiși, torturați și înfometați, mulți își pierd viața. Iar situația economică e la fel de catastrofală. Se pare că în anul 2020 procentul populației care trăia sub pragul sărăciei era de 60%.

În Iran, situația economică e oarecum ambiguă, dar, luând în considerare că Iranul se află pe locul patru în lume în privința rezervelor de petrol, situația lasă enorm de dorit. Procentul de sărăcie, deși în scădere, e încă mare în mediul rural; la oraș e cca 10%. Explicația e dublă: sancțiunile impuse de Statele Unite și (mai ales) înarmarea foarte costisitoare nu numai a Iranului, dar și al grupărilor ”proxy”.

Regimul despot iranian nu trebuie considerat ca încă un element de istorie, cu proiecte de întindere peste mări și țări și cu șanse la fel de mici ca ale tuturor imperiilor de până acum, pentru că Iranul este o țară musulmană, condusă de o grupare religioasă fanatică ce respectă cu strictețe preceptele impuse de sharia. Aceasta cuprinde în primul rând Dar-el-islam, un șir de prescripții religioase pe care musulmanul e obligat să le urmeze cu sfințenie în viața de zi cu zi. A doua mare ”culegere” de precepte, Dar-el-harb, se referă la obligația de a transforma orice teritoriu neocupat de musulmani într-unul în care toată lumea practică islamul. Transformarea teritoriilor neislamice în regiuni populate de musulmani poate dura perioade îndelungate, zeci și sute de ani, dar până la urmă tot globul va trebui să accepte religia musulmană și să i se supună. Acest proces nu are loc numai prin luptă, ci și prin schimbarea caracterului demografic, un proces care are loc astăzi, sub ochii noștri, în Europa occidentală.

Așadar, trebuie să luăm în serios intențiile iraniene de a domina lumea printr-un permanent război care să ducă la acceptarea universală a islamului. Khamenei nu e la fel ca Putin, Xi Jinping sau Kim Jong Un, ci este mult mai periculos și mult mai greu de oprit.

Cum aș rezuma cele de mai sus? Prima concluzie este de-a dreptul infantilă: nu e bine să trăiești într-o dictatură. Dar a doua are, cred, un sâmbure de importanță.

Trăim (din nou!) într-o epocă în care pericolul unei conflagrații mondiale este foarte serios. Se pare că lumea (sau o bună parte din ea) nu a învățat nimic din cataclismul celui de al Doilea Război Mondial. Pericolul e cu atât mai semnificativ, cu cât cursa înarmărilor nucleare continuă și nu par a fi șanse să se oprească. Și Pakistanul are arme atomice și India, și… alții. Arabia Saudită (despre a cărei dictatură merită de scris un roman întreg!) pretinde că dorește să inițieze o industrie bazată pe putere nucleară, dar cum poți fi sigur că nu va uita de la mână pân’ la gură promisiunea făcută Americii și lumii întregi, de a o utiliza numai în scopuri pașnice?

Deci, chiar dacă regretatul meu părinte avea dreptate (”fiecare popor are guvernul pe care îl merită”) și chiar dacă poporul tău face toate eforturile pentru a-și duce existența într-o atmosferă democratică, liberă, pluralistă, pericolul poate veni din afară. Iar cei care credeau că lecția a fost învățată și că Fukuyama avea dreptate (”sfârșitul istoriei”, democrația liberală fiind forma finală de guvernare pentru toate națiunile), ar face bine să-și revizuiască părerile și să încerce să vadă realitatea așa cum este… Ce ziceți de revărsarea asta de optimism incorigibil?!

Gabriel Ben Meron

Sursa imaginii:

https://djavadsalehi.com/2022/12/31/iran-poverty-rates-updated/