Sinagoga Mare și Sinagoga Mică   

Sinagoga Mare, sau în idiș Di Groise Șil, este situată pe actuala stradă General G. Bălan. Evreii din oraș veneau la această sinagogă de sărbătorile lunii Tișrei, când toamna acoperea copacii cu galben, de Paște, când copacii erau plini de flori, și de Șavuot, vara, când copacii erau plini de verdeață. Fațada era impresionantă. Deasupra intrării principale era o fereastră mare cu vitralii, iar deasupra frontonului se vedeau cele două Table ale Legii. În interior, în sala mare, erau băncile destinate enoriașilor. În față, Arca Sfântă impunătoare, decorată cu simboluri evreiești, adăpostea sulurile Torei împodobite cu coroane. Erau și „arătătoare” din argint, utilizate de cantor sau de rabin la citirea Torei. Și la etaj, în galeria destinată femeilor, pereții erau acoperiți cu simboluri evreiești. De sus, femeile puteau să privească în sala principală și să urmărească etapele rugăciunii. Pe băncile bărbaților erau inscripționate numele familiilor, iar lângă Arca Sfântă se afla locul de rugăciune al cantorului. Tot lângă Arca Sfântă se afla jilțul rabinului comunității noastre, respectatul rabin Schpitz.

Sinagoga Mică, sau în idiș Di Kleine Șil, era pe strada care astăzi se numește Dornei. Acolo, evreii din Bistrița se rugau de trei ori pe zi: dimineața (Șaharit), după-amiaza (Minha) și seara (Maariv). Tot acolo se țineau rugăciunile de vineri seara și cele de Șabat. Această sinagogă nu mai există, dar în copilăria mea a deservit cu succes comunitatea noastră. Aici am fost chemat la Tora de Bar Mițva (sărbătoarea majoratului) și am participat la numeroase alte chemări la Tora, atât pentru evenimentele din familie, cât și pentru cele ale prietenilor mei de la heider (școala religioasă). Lângă sala principală a Sinagogii Mici se afla încă o sală, cu mese și bănci, care se umplea de credincioși care sărbătoreau și închinau le’chaim când era vreo Bar Mițva, o circumcizie sau Seuda Șlișit (a treia masă festivă), sâmbătă seara, după terminarea șabatului.

Evoc cu multă dragoste aceste două sinagogi, unde ne rugam și ne îmbogățeam cunoștințele și cultura iudaică, în paralel cu educația și cultura românească pe care o dobândeam în școlile din Bistrița.

Rabinii noștri

La începutul anilor 1960, familia numeroasă a rabinului nostru a primit aprobarea să plece în SUA. Pe atunci, în vremea comuniștilor, evreii care emigrau puteau lua cu ei doar obiecte personale, 70 kg de pentru un adult și 40 kg pentru un copil. De asemenea, era interzis să dețină sau să scoată din țară valută străină. Rabinul adunase o sumă în bancnote de dolari, pe care intenționa să-i folosească pentru a-și reconstrui casa și curtea rabinică în îndepărtata Americă. În cel mai mare secret, el i-a cerut tatălui meu să ascundă bancnotele în tocurile și în tălpile pantofilor săi, ale soției și ale copiilor. Tatăl meu a îndeplinit această sarcină cu cea mai mare grijă, permițând rabinului și familiei sale să părăsească România în siguranță și să ajungă fără probleme în cartierul evreiesc din New York. Abia după ce rabinul a confirmat că au ajuns cu bine la destinație, tata ne-a dezvăluit secretul. Tata și-a asumat un risc imens și, desigur, ne-a pus și pe noi în pericol. Dar astăzi nu îl judec pe tatăl meu, ci îl admir pentru dorința sa de a ajuta și pentru curajul de care a dat dovadă în această misiune care acum mi se pare aproape imposibilă.

Cam tot atunci, unul din cei mai mari rabini hasidici din Basarabia, Rabinul de Sculeni, a venit la Bistrița împreună cu toată suita sa pentru a oficia căsătoria unui orfan, un supraviețuitor al Holocaustului din Transnistria. A fost o experiență foarte specială pentru mine și pentru tata când l-am întâlnit pentru a-i un cere un sfat și o binecuvântare. El stătea într-o cameră interioară a comunității, iar în față era o sală de așteptare unde doi asistenți se ocupau de organizarea riguroasă a rândului. Când ne-a venit rândul, am intrat și am întâlnit un om foarte bătrân, îmbrăcat în straie hasidice tradiționale. Ne-a ascultat cu atenție, ne-a sfătuit cu răbdare, ne-a binecuvântat și ne-a invitat la nunta pe care o organizau.

Și astăzi îmi amintesc cu mult respect și apreciere această întâlnire. Nunta urma să aibă loc în curtea și în sala „Bombardier” din parcul mare al orașului. Au fost aranjate mese lungi cu bănci robuste, unde urmau să stea membrii de familie ai mirilor, anturajul rabinului și membrii comunității evreiești din Bistrița. Pe parcursul săptămânii de pregătiri, o parte din femeile comunității, inclusiv mama mea, au pregătit diverse mâncăruri, după cele mai stricte reguli de kașrut. S-a gătit supă, carne de pasăre, cartofi după tradiția evreiască și multe altele. Nunta a fost un succes peste toate așteptările, o adevărată „Nuntă a secolului (trecut)”.

Călătoriile de odinioară 

Din când în când îl vizitam pe unchiului meu Farkas, fratele mamei, care locuia la Rodna. Farkas Bácsi era un brutar renumit în zona sa. Ne făceam bagajele și o porneam pe jos până la autogara principală, aflată aproape de Sinagoga Mare. Cum nu era sală de așteptare, pe vreme ploioasă ne adăposteam într-o cârciumă din apropiere. Când venea autobuzul, urcam cu valiza (loc era destul) și ne așezam pe scaunele de lemn, nu tocmai confortabile. Șoferul încerca să fie amabil. Cam jumătate din pasageri coborau la Năsăud, apoi autobuzul continua spre Rodna. Timp de câteva zile ne jucam cu vărul nostru Șloimele și ne bucuram de produsele de patiserie pregătite de Farkas Bácsi.

Alteori mergeam cu trenul la Cluj. Până la gară luam ori o birjă (Fiaker), ori un taxi din cele care staționau în piața centrală a orașului. Erau mașini rusești, Moskvici sau Volga. La Cluj ne întâlneam cu vărul nostru, Sanyi Șmuel și vizitam atelierul unchilor noștri gemeni: Lipi Bácsi, cizmarul, și Avrum, croitorul. După câteva zile ne întorceam acasă cu același tren.

Trenul îmi amintește de o năzbâtie. Poznele mi se urcaseră la cap și, împreună cu vărul meu Stetter, am hotărât să ne ascundem într-o locomotivă și să călătorim fără bilet. Ne-am ascuns în tenderul cu cărbuni din spatele locomotivei și am mers vreo 10 km, până în satul Sărățel. Acolo ne-au prins și ne-au trimis înapoi la Bistrița cu altă locomotivă. Părinții noștri, îngrijorați, au alergat într-un suflet la gară. La început, ne-au îmbrățișat cu dragoste, bucuroși că ne-am întors teferi, dar apoi ne-au pedepsit, interzicându-ne să ieșim din casă – și pe bună dreptate, ca să nu mai repetăm asemenea isprăvi.

„Casa cu lei” 

La sfârșitul anilor 1950 ne-am mutat în „Casa cu lei”, pe strada Nicolae Titulescu nr. 8. Numele casei vine de la emblema aflată deasupra intrării. Ea reprezintă un cap de taur, alături de unelte ale măcelarilor, flancate de două figuri de lei. Aceasta era emblema breslei măcelarilor, care exista la Bistrița încă din perioada medievală. Noi locuiam la parter.

Îmi amintesc că pe atunci mama prepara acasă vișinată: într-o damigeană punea la macerat vișine cu zahăr și alcool. Într-o zi a venit la noi un om sărman care cerea de pomană. Milostivindu-se de el, mama i-a oferit un păhărel de vișinată, ca să se simtă mai bine. Dar fapta bună nu s-a încheiat aici, pentru că omul s-a întors iar și iar, mereu cu aceeași întrebare: „Mai aveți ceva de băut?” Într-o bună zi, mama mi-a cerut să ascund damigeana. Când cerșetorul a revenit și a cerut de băut, mama i-a spus că băutura se terminase. Și așa s-a sfârșit povestea cu vișinata.

Într-una din zile au venit câțiva tineri, studenți la arhitectură din Cluj, care doreau să deseneze clădirea veche cu emblema breslei măcelarilor. Era într-adevăr o clădire plină de istorie, însă avea și o parte care nu-mi plăcea deloc. Fiind un copil curios și pasionat de istorie, o singură dată am urcat în pod. În lumina slabă m-a întâmpinat o priveliște dezgustătoare: un morman de obiecte vechi, prăfuite, mucegăite și ruginite. Spre surprinderea mea, printre ele am recunoscut o șapcă cu cozoroc și o cască militară care aparținuseră armatei germane din perioada celui de al Doilea Război Mondial. Am descoperit și un ziar rupt, pe care vedeau clar litere gotice. Era german. Am părăsit imediat podul umed și îmbâcsit, nu am povestit nimănui și mi-am promis că nu voi fi trist din cauza celor descoperite. Dimpotrivă, mi-am spus: „Trebuie să fiu fericit că un copil ca mine, fiul unor supraviețuitori ai Holocaustului, poate să se plimbe liber prin acest pod infect și să vadă rămășițele jalnice lăsate în urmă de soldații naziști când au fugit!” Oricât au încercat să împrăștie ură și teroare împotriva evreilor, chiar și aici, în orașul meu, la Bistrița, ei au pierdut războiul. Iar ziarul, uniformele și hainele lor nu mai sunt decât un morman de gunoaie putrezite și dezgustătoare.

Am locuit vreo doi ani în această clădire și într-o zi, când părinţii mei nu erau acasă, cât pe ce să se întâmple o tragedie . La prânz, când sora mea și cu mine ne-am întors de la școală, am vrut să încălzim mâncarea pe care ne-o pregătise mama. Am pus lemne în soba de gătit, am turnat peste ele o cantitate mare de petrol și ne-am pregătit să aprindem un chibrit. Spre norocul nostru, tata s-a întors mai devreme de la serviciu. Simțind mirosul puternic de petrol, ne-a strigat de la ușă: „Îndepărtați-vă imediat de sobă!” Apoi a aprins un chibrit și l-a aruncat de la distanță în sobă. S-a auzit o explozie teribilă și au izbucnit flăcări atât de violente, încât soba a fost grav avariată. Din fericire, fiindcă ne-am ținut la distanță, am rămas cu toții nevătămați. După acest incident, ne-am mutat într-o casă aflată în curtea Sinagogii Mari, acolo unde, în trecut, funcționase heider-ul. Dar până astăzi îmi amintesc cu nostalgie de evenimentele petrecute în „Casa cu lei”.

Jossef Avni

Sursa imagini

1. sinagoga mare

https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Bistri%C8%9Ba_synagogue.jpg    Smiley.toerist, CC BY-SA 4.0 <https://creativecommons.org/licenses/by-sa/4.0>, via Wikimedia Commons

2. Strada Dornei, Foto Jossef Avni

3. Casa cu Lei

https://wikimapia.org/35547062/ro/Casa-cu-lei#/photo/5709068

încărcat de Enciu Dumitru