Mai aveam vreo 10 minute de așteptat, timp în care am încercat să găsesc un numitor comun între cei care își petreceau dimineața de vineri într-o sală de teatru… pentru a viziona un film. De data aceasta nu mă postam printre cei mai vârstnici spectatori. Mai toți, femei și bărbați, păreau (și cred că chiar erau!) bine trecuți de vârsta la care omul folosește diminețile de vineri pentru ultimele cumpărături înainte de weekend, sau / și pentru curățenia casei, neglijată în timpul săptămânii din motive ușor de înțeles.

Și cum ne-a învățat marxism-leninismul, nimic nu e întâmplător. Dacă nu aveai cel puțin 70 ani, nu aveai ce căuta la o manifestare culturală despre Charles Aznavour.

Anul trecut, doi regizori, Mehdi Idir și Fabien Marsaud (cunoscut mai ales ca… Grand Corps Malade!) au făcut un film despre cel pe care președintele Emmanuel Macron l-a denumit în fața sicriului deschis ”una din cele mai importante figuri ale Franței, cel care a fost pentru milioane de oameni un balsam, un remediu, un sprijin… Timp de zeci de ani el ne-a făcut viața mai dulce și lacrimile mai puțin amare…”

După ce am văzut filmul, m-am adresat lui ”Dr.” Google, ca să compar elementele biografice prezentate în film cu cele din biografia oficială a celui care pentru generația mea a fost și a rămas regele șansonetei. Și s-a dovedit că filmul este fidel vieții reale a artistului, evenimentele din viața sa profesională și personală sunt prezentate cu acuratețe, ceea ce îi dă o notă de seriozitate. Și, într-adevăr, în viața celui care s-a născut la Paris ca Varenagh Aznavourian și a devenit Charles Aznavour se găsesc o mulțime de povești, unele hazlii, altele tragice, și mai toate au influențat cariera sa artistică.

Mi se va spune: de ce te miri, doar viața oricărui artist este influențată de ceea ce i se întâmplă în realitate?

Uite de ce: pentru că una e să fii un șansonetist oarecare și alta e să fii preferatul (din toate punctele de vedere!) lui Edith Piaf! Și una e să cânți peste tot în lume, chiar în nouă limbi, și alta e să cânți – și să înregistrezi – alături de Fred Astaire, Andrea Bocelli, Bing Crosby, Bob Dylan, Dalida, Elton John, Nana Mouskouri sau Julio Iglesias, ca să-i enumăr doar pe cei mai cunoscuți.

Cât despre înregistrări, în îndelungata sa carieră, Aznavour a înregistrat peste 1200 cântece, mai mult de 1000 fiind compuse de el însuși (de aceea pe placa sa funerară, ocupația de compozitor apare înaintea celei de interpret) și a vândut peste 180 milioane de discuri – de unde și averea sa.

După mine, singurul lucru care îi lipsește filmului este vocea eroului! Doar ultimul cântec, La bohème, e interpretat de însuși Aznavour, toate celelalte, multe la număr, fac într-adevăr parte din imensul său repertoriu, dar sunt interpretate de Tahar Rahim, actorul care joacă rolul lui Charles.

În general, noi, publicul, facem abstracție de defectele celui care ne este drag – e lesne de înțeles, mai ales când e vorba de un cântăreț pe care îl apreciem și pentru sufletul său larg și pentru numeroasele proiecte de binefacere la care a participat sau pe care le-a inițiat. Dar filmul scoate la iveală că Aznavour a fost un mare egoist, că a trăit în mare măsură doar pentru sine, că a avut trei soții (prea multe? prea puține?), a pierdut un fiu de care nu a avut timp să se ocupe, l-a neglijat și l-a abandonat pe Pierre Roche, partenerul și prietenul său cel mai apropiat. Și a trăit nu numai pentru muzică.

Chiar dacă s-a născut la Paris, el nu a uitat că se trăgea dintr-o familie armeană fugită din Istanbul după măcelul din 1915-1916 în care au pierit peste un milion de armeni. Scriitorul englez Herbert Kretzmer preciza: ”Deși e considerat o întruchipare a spiritului francez, Aznavour este, de fapt, un armean mândru, fără niciun strop de sânge francez.” Nu e de mirare că în 2008, cu zece ani înainte de dispariția sa, Charles Aznavour a primit cetățenia armeană și a fost numit ambasador al Armeniei în Elveția, fiind în același timp și delegatul permanent al Armeniei la Națiunile Unite, la Geneva. În anul 2002 a jucat în filmul Ararat, care vorbește despre genocidul armenilor din Turcia.

Un amănunt deloc de neglijat este atitudinea familiei Aznavourian în timpul ocupației naziste a Franței. În casa lor au fost ascunși indivizi persecutați de naziști, fie ei creștini sau evrei. În anul 2017, președintele Israelului, Reuven Rivlin, a decernat Premiul Raoul Wallenberg lui Charles și surorii sale Aida, pentru ajutorarea celor aflați în primejdie în timpul celui de al Doilea Război Mondial.

E adevărat, nu a avut prea mult timp pentru familie, dar a găsit resursele necesare pentru a participa la campania universală de apărare a drepturilor omului, a homosexualilor, a luptat împotriva rasismului, pentru egalitatea dintre sexe, religii și naționalități.

A murit la 94 ani, în plină vigoare artistică, la 1 octombrie 2018. M-am bucurat că filmul s-a încheiat cu Aznavour în plină carieră, la apogeul succesului…

***

Iată două scurte liste de nume înșiruite la întâmplare:

Bach, Paganini, Mozart, Lalo, Mendelssohn, Bruch, Schubert…

Dalila, Gilbert Bécaud, Yves Montand, Juliette Gréco, Barbara, Aznavour.

Ce au ele în comun?

Toți aceștia fac parte din patrimoniul cultural universal, ei nu se întretaie ci (după umila mea părere) se completează, își unesc forțele și talentele pentru a oferi omenirii o stare de spirit potrivită civilizației moderne, unde individul vrea nu numai panem e circenses; ele acoperă (bineînțeles doar parțial) nevoia de hrană spirituală.

Dar sunt și deosebiri.

Bach și ceilalți vor rămâne cu noi și cu generațiile următoare, ceilalți ne-au cam părăsit. În sălile de concerte simfonice se văd spectatori de toate vârstele. Mulți au părul cărunt, dar sunt și tineri. Ei formează rețeaua de legătură cu viitoarea generație, interesul și dragostea pentru muzica simfonică clasică continuă să umple sălile de concerte. Nu sunt atât de naiv, știu că în zilele noastre procentul celor interesați de muzica simfonică e de-ajuns de redus, dar eu cred că e constant.

Și acum încercați să aflați cine din tinerii de azi a auzit de Aznavour, Dalila sau Jacques Brel. Cine mai știe că șansoneta nu e numai o melodie, ci și o poveste ”pusă pe cântec”? Și cine, în ziua de azi, ar mai cumpăra un bilet la un concert de ”muzică ușoară” la care pe scenă se află o orchestră minusculă și un interpret împietrit în fața microfonului, îmbrăcat decent, fără să se zbenguie, fără piruete și salturi mortale, și asta pentru că are ceva de spus, ceva care să meargă la inimă și numai la mâini, picioare și… la alte organe vitale.

În anul 2000 am fost la Paris pentru un congres. În ziua mea liberă m-am dus în Quartier Latin în căutarea unui magazin de discuri, ca să-mi lărgesc colecția. Mă gândeam în mod special la Gilbert Bécaud… Am găsit magazinul, dar deodată m-a lovit un lapsus cumplit! Cum dracu’ se numește șansonetisul pentru ale cărui discuri intrasem?! M-am apropiat de vânzător:

– Știți, caut un disc, dar am uitat numele șansonetistului, îmi amintesc doar câteva din cântecele lui: Nathalie, L’important c’est la rose, Et maintenant…

Tipul s-a uitat la mine ca și cum îi vorbisem în sanscrită:

– Nu știu despre ce vorbiți…

Și asta nu se întâmpla în Abhazia sau în Zimbabwe, ci în Quartier Latin, în inima Parisului!

Iată de ce am ieșit de la premiera filmului Monsieur Aznavour cu sentimentul că suntem pe cale să pierdem ceva care ne aparținea doar în urmă cu câteva decenii, ceva foarte drag, foarte important și mai ales de neînlocuit.

Sursa imaginii:

https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/a/ae/Charles_Aznavour_1961.jpg

Joop van Bilsen for Anefo, CC0, via Wikimedia Commons

Spuneți-mi că nu am dreptate!

Gabriel Ben Meron