Expresia din titlu mi-e cunoscută de zeci de ani. Ea reflectă o realitate existentă în toate domeniile în care un text scris sau o exprimare verbală sunt traduse dintr-o limbă în alta. Nu o dată, urmărind un film în engleză, am observat că subtitrarea se îndepărta de textul original. Uneori dădeam dreptate traducătorului, mai ales când originalul folosea cuvinte vulgare (deși în ultima vreme ele sunt traduse exact!), dar și când era vorba de expresii tipice limbii respective.

Iată un exemplu: cum traduci în românește expresia last but not least? O traducere mot à mot ar suna cam așa: la urmă, dar nu cel mai puțin… Cel mai puțin ce? Eu aș traduce expresia ca „ultimul, dar nu cel mai din urmă ca importanță”, deci zece cuvinte în loc de patru. Probabil că mai există și alte moduri de a traduce expresia de mai sus…

Dar, fără discuție, traducătorul (sau traducătoarea) face toate eforturile pentru a respecta nu numai înțelesul unui cuvânt sau al unei fraze, dar și intenția celui care a semnat textul original. Este o obligație morală, etică, profesională. Un bun profesionist depune toate eforturile pentru a fi cât mai fidel textului pe care-l traduce.

Nu voi intra într-un domeniu care nu are legătură cu ceea ce doresc să povestesc în cele ce urmează, adică nu voi atinge subiectul traducerii simultane a unei conferințe (ca pe vremuri la congresele internaționale) sau a unui discurs al unui politician. În aceste cazuri, cunoașterea perfectă a celor două limbi e la fel de importantă ca ușurința și rapiditatea cu care translatorul găsește cele mai potrivite cuvinte pentru a nu se îndepărta de intențiile vorbitorului.

Până aici toate bune, dar unde voiam să ajung?  Aș vrea să descriu un caz particular: când autorul este în situația (nu obligat, ferească Dumnezeu!) de a-și traduce propriul text. Precizez de la bun început că e vorba de mine, autor de texte în trei limbi: ebraică, română și engleză. Am scris articole, dar și eseuri legate de meseria mea, chiar dacă nu toate au un merit științific. Unele tratau anumite aspecte legate de organizarea, procesul de educație și etică în specialitatea mea, în încercarea de a lăsa celor care vin după mine frânturi dintr-o experiență profesională de zeci de ani, într-o meserie pe care am practicat-o în mai multe țări și continente. Traducerea unor asemenea texte nu pune probleme deosebite, eu le-am scris, deci știu ce voiam să spun și asta asigură o traducere fidelă.

Dar nu despre o asta aș dori să povestesc aici, ci despre partea a doua, cea de romane, schițe, articole, eseuri pe care eu le numesc „pseudoscriitoricești”, pentru că eu niciodată nu m-am considerat scriitor, cel mult povestitor sau storyteller.

Dar înainte de toate o precizare. Așa cum am mai scris, emigrarea mea în Israel m-a transformat (și cred că nu sunt unicul) într-un perfect analfabet. Vorbesc patru limbi, scriu în trei, înțeleg câte ceva în alte două, dar nu mai stăpânesc niciuna la nivelul la care stăpâneam limba română acum 53 de ani, când am ajuns în Israel. Așadar, teoretic, nu ar fi trebuit să mă ocup cu scrisul (să-i zicem literar) în nicio limbă sau ar fi trebuit să folosesc întotdeauna un fel de co-autor în umbră, cineva al cărui nivel de cunoaștere și folosire a limbii respective este cel necesar pentru a produce un text care să se poată numi literar.

Doar că eu sunt cunoscut printre prieteni ca un fel de aventurier care încearcă să facă față necesităților (și așteptărilor!), bazat pe faptul că venitul meu material nu-și are originea în ceea ce pun eu pe ”hârtie”. Așa se explică faptul că eu scriu ceea ce alții numesc beletristică. Am făcut-o în ebraică și în română și mă bucur că volumele ajung în mâinile prietenilor mei care vor citi ce am scris sau vor căuta un loc cât mai puțin vizibil în propria bibliotecă și acolo cartea mea își va da obștescul sfârșit. Până aici totul pare în odine: eu scriu, unii citesc, alții nu.

Dar din uneori mi se propune să traduc în românește ceea ce am scris în ebraică. ”Vinovată” de această inițiativă este Universitatea de Medicină din Târgu Mureș, a cărei editură îmi publică de câțiva ani texte legate de profesiune și nu numai. Aportul tuturor celor din editură și în special al dnei C.L., e esențial, ceea ce îmi facilitează enorm sarcina de autor.

Dar iată că pofta vine mâncând și după ce mi-am publicat în această editură romanul Vagonul rătăcitor, tradus din ebraică, nu am rezistat ispitei și m-am apucat să traduc și ultimul (care se va numi În cădere liberă).

Subiectul acestui volum este inspirat din realitate, un caz nefericit petrecut în sala de operații. De-a lungul anilor l-am urmărit îndeaproape și deznodământul m-a obligat să găsesc o formulă acceptabilă pentru a împiedica uitarea, atât de obișnuită în zilele noastre.

Deci, m-am apucat de tradus. Nu vreau să plictisesc cititorul cu dificultățile traducerii unui text al cărei acțiune se petrece în Israel și zeci de expresii sau detalii nu pot fi traduse, ci trebuie explicate – de exemplu, obligația unui evreu de a sta în casă, așezat sau nu pe podea, cum prescrie religia, în primele șapte zile după decesul unei rude de gradul I. Apoi textul original include denumiri geografice care, pentru a fi înțelese de cititor și incluse în acțiunea romanului, ar fi trebuit să anexez o hartă. Nu, aș vrea să relatez un fapt care, în timpul traducerii s-a transformat dintr-un simplu amănunt într-o adevărată problemă. Iată despre ce e vorba.

Romanul – ca orice roman – are o acțiune, personaje, descrieri de locuri. În mod normal traducătorul transferă cât mai precis aceste detalii în limba în care va apărea textul. Dar dacă traducătorul este în același timp și autorul textului, se ivește (cel puțin în cazul meu) o dificultate greu de depășit: ici-colo simțeam nevoia de a schimba ceva, fie în descrierea unui personaj, fie în prezentarea unei discuții. Nu o dată, în timpul traducerii, mi-am zis: aici aș schimba complet paragraful, sau modul cum am descris îmbrăcămintea personajului nu se potrivește deloc cu atmosfera, sau vărul a primit o meserie care nu i se potrivește, trebuie schimbată. Și atunci… schimb!

Pe scurt, asta numai traducere fidelă nu se numește! Oare nu am trădat textul original? Și dacă-i așa, ce e de făcut? Pe de o parte, e dreptul meu. Eu am construit romanul, eu i-am dat viață, deci eu sunt singurul responsabil și în drept de a-i schimba soarta – sau măcar unele amănunte. Dar, în același timp, eu fac o traducere, nu scriu un nou roman! Și atunci? Ori traduc, ori scriu altceva, care poate avea sau nu legătură cu originalul.

Nu aș vrea să se creadă că această dilemă, a cărei influență asupra gândirii mele nu o pot subestima, nu m-a lăsat să dorm nopțile… Nici chiar așa! Dar, fără discuție, ea mi-a provocat destule probleme pe tot parcursul traducerii.

Sunt convins că în acest punct cititorul e doritor să închei, pentru că ce e prea mult strică și până la urmă nu e vina nimănui că am decis să traduc ceva din elucubrațiile mele pseudoliterare. Deci, mă opresc aici. Traducerea e gata și se află deja în mâinile experimentate ale celor de la editura Universității din Târgu Mureș. Cum am rezolvat problemele pe care eu însumi mi le-am creat? Acesta este un detaliu care îmi aparține doar mie!

Sper, doar, ca volumul tradus în limba română să fie bine primit de puținii care îl vor avea și să nu fie ignorat o clipă după ce a fost răsfoit. Din acest punct de vedere, cred că nu mă deosebesc de niciun alt individ care scrie ce-i trece prin cap și pe deasupra mai are și tupeul de a publica ce a scris!

Gabriel Ben Meron