Hedi Ben-Amar, autorul acestei scrieri, s-a născut în 1954 în Israel, fiul unic a lui Debra și Tzvi-Gerry Ben-Amar (fost Blumenfeld) care au plecat din România în 1949. Activist social, antreprenor și publicist, e membru al kibuțului Yad Hana, unde a funcționat ca secretar. Ben-Amar a publicat două cărți și nenumărate articole și eseuri.

În 2001 și-a însoțit tatăl într-un voiaj în România, prin locurile unde au trăit străbunii lor, unde tatăl a copilărit, a muncit, a activat până la emigrarea în Israel. Descrise cu umor, spirit critic și sensibilitate, impresiile acumulate în timpul acestei călătorii, amintirile și interacțiunea dintre tată și fiu, precum și cu cetățeni români necunoscuți sunt subiectul acestui jurnal de călătorie. Deși personal și ”vechi” de aproape 25 ani, reflecțiile sale dau de gândit și azi.

Ben-Amar își caută rădăcinile și apartenența, dar se pare ca nu le găsește nicăieri.

România – Iulie 2001

Un banc din vremea lui Ceaușescu. O bătrânică intră într-o măcelărie din București.

– Aveți carne de vită? – întreabă bătrânica.

– Ne pare rău, doamnă, spune măcelarul. Nu avem.

– Un picior de porc?

– Ne pare rău, doamnă. Nu.

– Aripi de pui? Oase? Pipote?

– Îmi pare rău, doamnă, spune măcelarul. Totul s-a terminat.

Bătrânica oftează și iese. Măcelarul se întoarce spre ajutorul său și spune cu admirație:

– Ai văzut? Bătrână-bătrână, dar ce memorie are!

– Bătrânica aceea a murit demult, spune Marcel, recepționer la hotelul Capitol din București. Și dacă nu de bătrânețe, a murit de foame, fiindcă azi în România ai de toate, dar nu ai bani.

***

Pornim la drum

Tatăl meu trăiește în Israel de cincizeci și doi de ani. A fost patriot sionist încă din tinerețe. În 1947, la București, a fost ales conducător al organizației de tineret sionist. În 1949 a emigrat în Israel împreună cu mama mea și a devenit un patriot israelian. Din ziua în care mama a murit, în ianuarie 2001, acum vreo șapte luni, tata s-a conectat la posturile prin satelit și se uită numai la televiziunea română. Trăiește știrile de acolo. Cu mine vorbește numai românește. M-am întrebat și mă tot întreb de-a lungul călătoriei: ce este, de fapt, sentimentul de apartenență?

Suntem într-o călătorie care astăzi se numește „pelerinaj la rădăcini”. Călătorim prin Muntenia, Moldova și estul Transilvaniei, în locurile de origine ale familiei mele. Ajungem până în locurile unde s-au născut străbunicii tatălui meu.

Văd locul din orășelul Târgu Neamț unde tatăl bunicii mele era proprietarul unui birt situat pe drumul pe care mergeau căruțele spre Piatra Neamț. Vizitez locul unde bunicul meu din partea tatălui a construit a doua clădire din beton armat din România, înaintea Primului Război Mondial. A devenit apoi un expert cunoscut în construcții din beton armat și a înființat compania de construcții a familiei, în care a lucrat apoi și tatăl meu.

Vizitez orașul Iași, unde familia s-a mutat când tata avea șase ani și unde a cunoscut pentru prima oară antisemitismul – o traumă care l-a însoțit toată viața. În copilărie, mi-a transmis o parte din acea traumă prin poveștile sale. Acum călătorim în România și vorbesc cu toată lumea românește.

De când m-am născut, într-un cartier de la marginea orașului Ramat Gan, prima limbă pe care am auzit-o în jurul meu a fost româna. Când am cunoscut copii ai căror părinți aveau ca limbă maternă ebraica, am fost uimit, mi se păreau niște părinți „falși”. Idișul mai era de înțeles, uneori poloneza. În copilărie, toți cei din jurul meu care vorbeau română erau „nenea” sau „tanti”. Toți unchii și mătușile vorbeau românește. Astăzi, la patruzeci și șapte de ani, mă plimb pentru prima oară prin România cu un sentiment ciudat: Uitați-vă! Uitați-vă! Toți sunt rudele mele!

Cimitirul evreiesc din București – Ce înseamnă apartenența?

Stau în fața mormântului bunicului meu, la cimitirul evreiesc Giurgiului din București. Cimitirul este administrat de doi bătrâni evrei, ajutați de câțiva muncitori români, plătiți de stat. Salariile celor doi administratori sunt acoperite de donații și contribuții voluntare ale vizitatorilor evrei ca noi. Când acești doi bătrâni vor muri, cimitirul va muri împreună cu ei. Este doar o chestiune de timp. Terenul pe care se află cimitirul este scump, e la marginea orașului, dar nu foarte departe de centru. În România nu mai sunt evrei aproape deloc. Când vor muri și ultimii rămași și peste câțiva ani, când cei din a doua generație vor înceta să mai vină cu copiii lor din a treia generație ca să le arate de unde au venit, îmi închipui că buldozerele vor întra și vor dărâma pietrele funerare.

Mormântul bunicului meu e bine întreținut, ca nou. Pe piatra funerară, portretul bunicului, sub sticlă, e încă vizibil. Bunicul mă privește dincolo de piatră – un om cu o expresie de mulțumire, conștient de propria sa valoare. Un om care a crescut șase fii și două fiice, dintre care tatăl meu și una dintre surori mai trăiesc.

Ne-a luat o oră și jumătate să găsim mormântul. Am căutat în registrele cimitirului – tomuri groase, scrise de mână, cu coloane: în stânga, numele românesc; în dreapta, cel ebraic. Ordinea este cronologică, după data decesului. Căutam octombrie 1944. Filele erau îngălbenite, cu marginile ferfeniţite.

– Blumenfeld Marco, am zis brusc.

Tata m-a întrebat:

– Care e numele evreiesc? Au fost mulți Marco Blumenfeld.

– Mordechai Avraham ben Simcha, am citit.

– El e! – a strigat tata.

Astăzi ne numim Ben-Amar, un nume sugerat de jurnalistul Itamar Ben-Avi fratelui cel mai mare al tatălui meu, primul care a venit în Israel, în 1936. Ben-Amar este o prescurtare a numelui Ben Avraham Marcu. Toți cred că sunt marocan. Nu mă deranjează. Uneori îmi folosește. Trei polițiști m-au iertat de amenzi.

– Ești de-al nostru, mi-a zis unul. Ai ajuns kibuțnik! Bravo. Ia-o din loc!

Mi-a făcut bine. Am simțit un soi de apartenență.

Stau în fața mormântului bunicului meu, la București. Privesc locul unde se afla crâșma străbunicului meu din Târgu Neamț. Privesc ruinele magazinului bunicii mele, în mijlocul unui cartier de blocuri hidoase construite în epoca Ceaușescu, la Piatra Neamț – ruinele acelea sunt singurele care au rămas în picioare din fostul cartier. Privesc podul de beton pe care l-a construit tata peste râul Moldovița. Merg pe strada Vlad Județul din București, printre case vechi, dărăpănate. Una din ele a fost a familiei mele. Acum treisprezece ani locuia acolo un ofițer de Securitate. Când tata a venit să vadă casa, ofițerul l-a privit, palid.

– Ați venit să vă revendicați casa?

În România se vorbește politicos chiar și când vin să-ți ia casa.

Mă așez uneori pe marginea bazinului de epurare a apelor uzate din kibuțul Yad Hanna și privesc apusul peste câmpurile care au aparținut odinioară familiei Abu-Hanteș din Tulkarem și satul Kakon care a fost șters intenționat de pe hartă. Oare va veni ziua în care cineva va bate la ușa casei mele, o casă pe care am construit-o cu mâinile mele, cărămidă peste cărămidă, și îl voi întreba:

– Ați venit să vă revendicați pământul?

Oare am eu rădăcini în locul acesta?

România de azi – Toți renunță la ceva

În octombrie-noiembrie 1999, kibuțul Yad Hanna – unde sunt coordonator economic și secretar – a trecut printr-un proces de privatizare. Toți membrii kibuțului trăiesc de atunci din salariile lor. Fiecare serviciu care fusese odinioară gratuit a devenit acum contra cost. Ramurile economice neprofitabile au fost închise. Membrii au fost trimiși să-și caute locuri de muncă. Viața pe care am cunoscut-o s-a destrămat. La acea vreme, secretarul unui kibuț din nord, care inițiase un proces similar, s-a sinucis.

Astăzi înțeleg ce le trece prin minte milioanelor de români care au fost aruncați în apă rece și în mijlocul vieții au trebuit să învețe să înoate. Asta s-a întâmplat în kibuțul nostru – la șaptezeci de membri. Asta se întâmplă în România – la douăzeci și două de milioane de oameni.

– Viața e grea, spune Dorel Popescu, șofer de taxi din Iași. Viața e grea. Pe vremea lui Ceaușescu nu era așa.

– Poți să explici?

– Lucram opt ore. Aveam un salariu stabil și mergeam acasă la timp.

– Și dacă nu aveai clienți?

– Atunci nu aveam. Ce era să fac?

– Și din ce îți plăteau salariul?

– Din fondul firmei. De la stat. Ce știu eu?

– Și acum?

– Lucrezi din greu, uneori și șaisprezece ore pe zi, ca să scoți un salariu de pe o zi de muncă. Pe vremea lui Ceaușescu, dacă lucram ore suplimentare, ni le dădeau liber după aia.

Îl întreb:

– Și taxiul acesta e al tău?

– Nu, cum să fie?! De unde să am bani să cumpăr un taxi? Sunt angajat la un prieten, care e proprietarul. Are încă trei mașini.

– Și de unde are prietenul tău bani să cumpere patru taxiuri?

– N-are nici el, de unde să aibă?

– Totuși, zic, tu conduci mașina lui.

– Le-a luat în rate, spune Dorel. În leasing.

La aproape cincizeci de ani, pentru oameni ca Dorel e prea târziu să mai învețe spiritul antreprenorial.

Salariul mediu în România e de aproximativ un milion și jumătate de lei pe lună – cam cincizeci de dolari. și totuși, străzile sunt pline de mașini străine, în magazine se vând haine de firmă, peste tot apar magazine de calculatoare și electronice.

– Cum se cumpără adidași de cincisprezece dolari când salariul mediu e cincizeci? – o întreb pe vânzătoarea din magazinul M. din Iași.

– Se renunță la altceva, spune ea, ridicând din umeri.

– Cum mănâncă oamenii la McDonald’s, unde prețurile sunt atât de mari în comparație cu salariile? – îl întreb pe Marcel de la hotelul din București.

– Se renunță la altceva, spune el.

– Reușești să vinzi ceva? – îl întreb pe tânărul de douăzeci de ani, proprietar al unui mic magazin de calculatoare din Brașov. Un calculator costă trei sute de dolari, iar salariul mediu e cincizeci.

– Se vinde, spune el. Tinerii cer și părinții cumpără.

Se oprește puțin, cade pe gânduri, iar eu adaug:

– Renunță la altceva.

– Exact, spune el, uimit. De unde știi?

Un magazin al rețelei „Metro” la intrarea în orașul Bacău. Există unul la marginea fiecărui oraș mai mare sau mai mic din România. O clădire modernă, uși fotoelectrice silențioase, aer condiționat. Într-o cameră frigorifică de vreo treizeci de metri pătrați, toate tipurile de carne sunt aranjate pe rafturi, ambalate în vid. E carne proaspătă. Pentru carnea congelată există o cameră de congelare similară. În sectorul de mezeluri am numărat cincizeci de tipuri – apoi m-am oprit din numărat. Am privit spre sectorul de brânzeturi și am renunțat de la început la ideea de a le număra.

– E aceeași Românie în care nu se găsea nimic? – o întreb pe Malvina Constantin, o femeie de patruzeci de ani, femeie de serviciu la hotel.

– De unde să știu? – răspunde ea.

– Totuși?

Vorbește încet, să nu fie auzită. Reflex din acele vremuri.

– Este orice vrei. Dar cine are bani?

– Pe vremuri aveai bani în buzunar și nu aveai ce face cu ei, spune Dorel, taximetristul din Iași. Stăteai acasă și cloceai pe bani. Dar cel puțin aveai senzația că stomacul e plin. Acum, în toate casele sunt frigidere, dar unii nici măcar nu le pun în priză. Nu au pentru ce.

– Nu pot să spun că mi-e dor de vremurile lui Ceaușescu, ne spune Ionel Șerban, un taximetrist de patruzeci și șase de ani care ne plimbă prin Piatra Neamț, și totuși în vocea lui se simte dorul. Dar atunci era mai ușor. Era mai ușor.

Ne duce să vedem fabrica de celuloză și hârtie care, odinioară, era mândria orașului.

– Am lucrat aici șaisprezece ani, spune. Opt ore pe zi. Veneam acasă cu un salariu sigur, fără griji. Într-o zi ne-au spus că va fi privatizare și ne-au trimis pe toți acasă. Acum fabrica funcționează cu zece la sută din muncitori. Așa m-am trezit taximetrist.

Se oprește și cade pe gânduri, iar eu mă gândesc la toate ramurile economice care s-au închis în kibuțul Yad Hanna de când cu privatizarea și la toți prietenii care într-o zi și-au dat seama că munca lor nu le mai aduce un venit.

Ionel se întoarce brusc spre mine, de pe scaunul din față:

– Să vă explic ce e privatizarea?

– Mulțumesc, zic. Nu e nevoie. Cred că știu.

București 2001 – Unde e orașul acela cenușiu?

Odată, prin anii 1930 i se spunea „Micul Paris” – oraș al luminilor, cu prăjituri fondante care rivalizau cu cele din Paris. Apoi a venit comunismul și orașul s-a întunecat. În vremea lui Ceaușescu era permis un singur bec de 50 wați pentru fiecare locuință. Iluminatul stradal? Inexistent. Astăzi te plimbi prin oraș și vezi din nou luminile aprinse. Ai senzația că vezi o floare care înflorește sau un cocon care se transformă în fluture.

Pe toate străzile – vitrine. Unele vechi, dar cu marfă nouă, altele moderne, recent deschise. Abia dacă mai există spații moarte. Culoarea, obișnuită în orașele occidentale, atrage aici atenția și rupe monotonia trecutului gri. De pretutindeni te privesc afișe publicitare – semne ale unei piețe de consum, ale cererii și ofertei, ale unei vieți de comerț. A dispărut acea sobrietate românească despre care mi s-a povestit atât. Se vede și în comportamentul oamenilor de pe stradă. Tata și cu mine ne adresăm adesea trecătorilor – cerem indicații, schimbăm vorbe. Oamenii sunt bucuroși să ajute, oferă explicații cu amabilitate, din inimă, întotdeauna politicoși.

– Aceștia nu sunt românii despre care mi-ai povestit, îi spun tatei.

– Nu, răspunde el. S-a schimbat ceva de când am fost ultima oară în România.

Asta a fost acum treisprezece ani. Tata și mama călătoreau ca turiști prin România. Aveau o mașină închiriată. Tatăl meu dădea bacșișuri generoase, făcea pe boierul care se întoarce în satul natal. Era răzbunarea lui pentru antisemitismul suferit în România înainte și în timpul războiului – al Doilea Război Mondial. Împărțea cutii de Kent și gumă de mestecat Elite.

Înainte de plecare am cumpărat un cartuș de țigări de la duty-free și ne întoarcem cu el nedesfăcut. La fiecare colț de stradă sunt chioșcuri care oferă toată gama – unele originale, altele contrafăcute – la jumătate din prețul de la duty-free. Pe șosele circulă mașini cu reclame de gumă „Orbit”.

Ceaușescu visa să fie Napoleon. Cum altfel să explici dorința lui de a transforma din nou Bucureștiul în Parisul Europei de Est? Case demolate, străzi transformate în bulevarde largi, cu trei sau patru benzi pe fiecare sens. Clădiri megalomane în stil neoclasic eclectic, alături de blocuri tipic comuniste, „blocuri Ceaușescu”, a format un amalgam care, printre toate culorile reclamelor și vitrinelor pline de marfă, a devenit – surprinzător – un stil în sine. Și cea mai megalomană dintre toate clădirile: Casa Poporului, proiectul grandios al lui Ceaușescu, astăzi sediul Parlamentului – 300 de hectare, 400 de arhitecți, 20.000 de muncitori, 16 miliarde de lei și exporturi masive de produse alimentare pentru a plăti construcția, fără a acumula datorii. În perioada Ceaușescu, datoria externă a României era zero, iar deficitul de cont curent – inexistent.

Stau în fața clădirii și ceva în designul pieței din față îmi amintește de „Vittoriano” din Roma – monumentul dedicat lui Vittorio Emanuele, construcție născută din inițiativa lui Mussolini. Trebuie să fii un soi de fascist sau dictator ca să gândești în termeni istorico-megalomani. Te plimbi prin București și dintr-odată te izbește: timpul transformă aceste monumente în ancore care fixează orașul în memorie și spațiu. Numai o megalomanie dictatorială poate da unui oraș trăsături istorice definitorii.

Tata are optzeci și șapte de ani. S-a născut în anul în care a început Primul Război Mondial. Când era copil și tatăl lui deja înființase o firmă de construcții în beton armat, bunicul a cumpărat o trăsură cu două roți trasă de doi cai. Astăzi, noi străbatem peste o mie de kilometri prin România într-o mașină închiriată.

De fiecare dată mă surprinde curățenia străzilor din orașele românești și îngrijirea spațiului verde, atât public, cât și privat. În curțile blocurilor cenușii și apăsătoare apar grădini verzi. Acum crizantemele sunt în floare. În satele de pe marginea drumului, sărăcia nu pare degradantă sau jalnică. Florile și grădinile îngrijite transformă imaginea în altceva – într-un alt tip de sărăcie, unul care își păstrează demnitatea.

Tata privește pe fereastră și tace. Uneori povestește amintiri, într-un șuvoi de cuvinte pe care nimeni nu-l poate opri. Alteori tace. Toate poveștile sunt despre oameni care nu mai sunt. Și mai mult decât oricine – mama mea, care lipsește.

Atunci tata amuțește și mergem mai departe câteva ore în tăcere. Fără cuvinte. Privirea lui e tristă, obosită. Se apleacă din scaunul de lângă șofer și se sprijină pe baston. Ochii îi retrăiesc locuri care au fost și nu mai sunt. Retrăiesc oameni. Și dintr-o dată văd, dintr-o dată înțeleg cât de singur a rămas. Viața lungă nu e niciun fel de binecuvântare. Unul câte unul, îi îngropi, pe toți cei pe care i-ai cunoscut. E ca și cum ai închide, rând pe rând, capitole din povestea vieții.

Viața i s-a golit de aer când a murit ultimul dintre frații săi, acum aproape zece ani. Și ce a mai rămas în el s-a stins odată cu moartea mamei mele. Călătorim prin România și în fiecare oraș, în fiecare sat, în fiecare colț sunt amintiri, fantome, povești care se adună una peste alta. Iar la sfârșitul fiecărei povești, tata spune încet:

– Acum sunt morți.

Și ne continuăm drumul în tăcere. Un bărbat la patruzeci și ceva de ani, care încearcă să înțeleagă de unde vine și dacă totul are vreun sens, și un bătrân, aflat într-un tur de rămas-bun. Un rămas-bun de la locuri, de la oameni care nu mai sunt. Un rămas-bun de la propria viață.

Iași – Aici am cunoscut pentru prima oară antisemitismul

– Aici era școala despre care ți-am povestit, spune tata încet.

– Cea cu învățătoarea…? – întreb eu.

– Cea cu învățătoarea, confirmă el.

Povestea asta o știu din copilărie. Din când în când, tata o repetă. Are optzeci și șapte de ani și încă simte umilința. Când o repetă, am de fiecare dată aceeași senzație: un fel de furnicătură neplăcută la tâmple.

Când tata a ajuns la școala din Iași, avea șase ani. Învățătoarea îl ura pentru că era evreu. Avea o metodă originală de tortură: îl trăgea de perciuni. Oricât se tundea, oricât își rădea părul, ea reușea mereu să-i găsească câteva fire și să le smulgă.

– Până să ajungem la Iași, spune tata, nu știam că există așa ceva – antisemitism. La Iași am devenit sionist.

O parte din familia mamei mele a fost deportată la Theresienstadt, apoi mai departe, spre crematorii. Au dispărut. Sora mamei mele, cu soțul și cele două fiice. Numele meu, Hed, e format din inițialele numelor fetițelor. Și când vine vorba de antisemitism, îmi amintesc mai întâi de acea durere la tâmple.

În timpul războiului, tata a fost trimis într-un lagăr de muncă din Rusia. După război, el și mama s-au mutat la București, iar tata a devenit lider al mișcării de tineret sionist. Era un inginer de succes, care se învârtea printre miniștri: a renovat Arcul de Triumf din București, înaintea vizitei lui Tito în România în 1947. Tito urma să treacă pe sub Arc ca parte a ceremoniei. Monumentul era crăpat, deteriorat. Tata l-a acoperit cu ipsos și a invitat un pictor prieten să-l picteze astfel încât să pară că e din piatră. A aplicat aceeași „fentă” și la Gara de Nord, unde Tito urma să coboare din tren. Rezultatul a fost spectaculos: ministrul lucrărilor publice a fost decorat de secretarul de partid, iar tata – drept recunoștință – a fost ”asigurat” de ministru că nu i se va permite niciodată să emigreze în Israel.

– Să renunț la tine? Eu nu sunt idiot, i-a spus.

Tata a emigrat clandestin, urcând pe o navă care traversa Marea Neagră.

– Abia când am coborât la Haifa, am îndrăznit să respir, mi-a spus. Știam că ajunsesem acasă.

Cu câteva luni înainte de moartea mamei, am fost acasă, la părinți. Mama, ca de obicei, făcea curățenie. Tata, tot ca de obicei, se uita la televizor, un canal israelian. M-am așezat lângă el și, neobișnuit pentru mine, am urmărit și eu știrile. Pe ecran vorbeau diverși activiști religioși. Apoi, reprezentanții grupului cunoscut ca „coloniști” – voci ridicate, patimă. Tata privea în tăcere, nemișcat. Deodată l-am auzit murmurând, ca și cum ar fi vorbit cu sine însuși:

– Dacă aș fi știut că va fi așa… aș fi plecat în America, nu în Israel.”

Suceava – Hai să vedem podul pe care l-a construit tata

Suceava, un oraș industrial cenușiu. Curățenia străzilor mă surprinde din nou. Astăzi este cheltuială municipală calculată, nu muncă forțată, plătită de stat. Ne cazăm la hotel. Drumul de la Iași a fost scurt. Decidem să facem o excursie până la Gura Humorului.

– Să vedem podul pe care l-a construit tata, spune tatăl meu – referindu-se la bunicul meu.

Mergem cincizeci de kilometri spre vest, trecem de Gura Humorului și ajungem în orășelul Vama.

– Uite-l! – strigă tatăl meu, mai stă în picioare! Exact cum l-a construit tata!

Și se întoarce spre mine cu mândrie profesională:

– Vezi? Vezi cum rezistă?

Coborâm din mașină. Tata atinge balustrada podului, o mângâie și pentru o clipă am impresia că încearcă să își mângâie tatăl – pe bunicul meu. Ceva în gestul mâinii îmi amintește de vizitele noastre la cimitirul Yarkon, la Tel Aviv. Tata își apleacă fruntea pe marmura cenușie a mormântului dublu, a cărui jumătate stângă este încă goală, fără nume, și plânge. Mângâie piatra cu dor și înainte de plecare, o sărută de rămas bun. Acum, mângâie balustrada podului în același fel – ca și cum ceva din tatăl lui e ascuns în betonul îngălbenit, din care încep să iasă, ruginii, firele de oțel.

Tata are optzeci și șapte de ani. Toți oamenii pe care i-a cunoscut mor, unul câte unul. În cimitirul Yarkon este o piatră funerară dublă, cu partea stângă încă goală. În România sunt case pe care tata și bunicul le-au construit și care mai stau în picioare. La Gura Humorului este un pod pe care bunicul meu l-a construit acum mai bine de șaizeci de ani. Niciunul dintre cei care trec zilnic pe acel pod nu știe – și nu va mai ști niciodată – cine a fost Marcu Blumenfeld, bunicul meu.

Hedi Ben Amar

Traducere din ebraică: Carmella și Andrei Baranga

Credit imagini: Andrei Baranga