Voiam să vizitez Albania încă de pe la mijlocul anilor 1980, când, trăind în România, am auzit adesea spunându-se: ”Mai rău ca la noi e doar în Albania.” Îmi închipuiam destul de lesne cum se poate trăi mai bine ca la noi, dar nu puteam nicicum să-mi închipui cum poate fi mai rău.
Apoi, tot prin anii 1980, am văzut personificarea răului dictaturii albaneze sub forma unei imense statui a dictatorului albanez Enver Hogea din Piața Centrală din Tirana, în fața căreia mii de cetățeni se închinau. Dictatorii se deosebeau între ei prin caracter – mai volubili ori mai scorțoși, mai dandy ori mai țărănoi – însă toți aveau aceeași manie a grandorii.
Nu întâmplător, odată ce am aterizat la Tirana, primul meu drum a fost spre locul unde se afla acea statuie. Ea nu mai există din 20 februarie 1991, data oficială a doborârii comunismului în Albania. Am întrebat inteligența artificială unde în maiestuoasa piață pietonală Skanderbeg din centrul Tiranei fusese amplasată statuia, iar ea mi-a răspuns că era pe perimetrul dintre Banca Națională și Muzeul de Artă. Am stat minute întregi în fața statuii inexistente și mi-am imaginat că anul nu e 2025, ci 1985 și eu sunt un albanez de rând. Am încercat să intru în vorbă cu diferiți albanezi mai în vârstă care treceau pe acolo, dar fie modul meu direct de abordare, fie teama înscrisă încă în ADN-ul lor de a discuta despre acest subiect cu străinii au împiedicat orice dialog.
(accesând linkul de mai jos puteţi vedea statuia)
A doua zi am luat un tur ghidat prin Tirana. Îmi place să cunosc istoria orașelor pe care le străbat, iar istoria poate fi cel mai bine cunoscută la pas. Ghidul, un tip destul de în vârstă ca să mai rețină amintirile din comunism, dar suficient de tânăr ca să nu se teamă să vorbească despre ele, ne-a întrebat la început dacă am fost în Coreea de Nord.
”You mean Albania?” l-a interpelat un englez.
”No, I mean North Korea” a răspuns ghidul, după care ne-a spus că urmează un tur ghidat de circa o oră și jumătate în care nu avem voie să întrebăm nimic, mai ales nimic despre Mafia albaneză sau despre corupția din Albania. ”S-a înțeles??”
S-a făcut o clipă de liniște, noi am făcut ochi mari, poate că unii s-au gândit că ar trebui să anuleze turul, dar asta a durat doar câteva momente, după care grupul de englezi, americani, un neo-zeelandez și doi români au dat din cap:
”Of course.” Sigur că s-a înțeles.
Ghidul a zâmbit și ne-a spus.
“Bineînțeles că puteți întreba orice, dar voiam să simțiți puțin ce înseamnă dictatura. De acum putem începe turul.”
Poate că un tur asemănător ar fi util și la București, unde recent 66% dintre participanții la un sondaj au declarat că regretă Epoca Ceaușescu – Epoca de Aur, cum o numeau ei, perioada când doar Albania era în urma noastră, cum o numeam noi.
Turul ne-a condus prin toate punctele de interes ale Tiranei, concentrate pe o suprafață de circa 1 km2, între Piața Skanderbeg, inima Tiranei, și cartierul Blloku, odinioară destinat exclusiv protipendadei de partid. Am învățat multe în aceste 90 de minute. De pildă, că în Albania, din cauza eticii proletare egalitariste, se interzisese construcția la înălțime. Clădirile rezidențiale puteau avea cel mult cinci etaje, ceea ce face ca până în 1979, cea mai înaltă construcție din Albania să fi fost modestul turn al ceasului din centrul Tiranei (în fundal) care se ridica la o înălțime de doar 32.5 m. În 1979 s-a finalizat construcția Hotelului Tirana, primul și singurul bloc turn din Albania până în anii 90, cu 15 etaje și câteva mii de microfoane.
Dacă în Albania nu se putea construi la înălțime, în schimb se construia fervent în adâncime. Precum Finlanda e numită țara celor 1000 de lacuri, Albania era țara celor 200.000 de buncăre. În paranoia sa, dictatorul Hogea a dat dispoziție să se construiască aceste buncăre, o investiție de milioane de dolari. Costul unui buncăr era echivalent cu costul unui apartament de două camere. Bineînțeles că ele nu au fost folosite niciodată.
Am avut ocazia să vizităm unul din buncăre – cel mai celebru din ele – denumit Bunk Art2. El era menit să adăpostească funcționarii superiori ai Ministerului de Interne și a temutei poliții secrete, Sigurimi, în cazul unui atac neconvențional. A fost construit între anii 1981 – 1986 și astăzi el adăpostește un muzeu dedicat victimelor poliției secrete care era oricând dispusă să te asculte – fie că aveai ceva de spus, fie că nu – folosind un mic dispozitiv electronic numit bug. El era instalat în poșete, pantofi și, în cazul celebru al unei familii albaneze care a cerut azil politic la Ambasada Italiei în Albania, în mături. De altfel, acesta a fost singurul caz de dizidență raportat din Albania comunistă – celelalte au fost acoperite de țărână.
În celebrul și totodată infamul cartier Blloku, unde locuia odinioară protipendada comunistă, ne-am oprit pe locul fostului punct de control prin care se făcea accesul în cartier. Până la sfârșitul anilor 1980, cetățenii de rând nu puteau deține mașini particulare, ele fiind rezervate exclusiv celor din aparatul de stat.
“Partidele ecologiste din Europa de Vest ne îndeamnă să renunțăm la mașini în favoarea bicicletelor. În Albania, noi am fost ecologiști încă în urmă cu 60 de ani”, glumește ghidul.
„Vă mai dau un exemplu de ce la noi era mai rău ca la voi. Voi în România primeați banane o dată pe an, de Crăciun. Noi nu aveam Crăciun. În Albania, în 1967 s-a introdus oficial ateismul. Fostele biserici au fost transformate în săli de sport. Toate bisericile sau moscheile pe care le veți întâlni în Albania sunt noi. Și totuși, paradoxal, în prima țară declarată ateistă, cea mai cunoscută personalitate din lume este o călugăriță: Maica Tereza.”
Turul nostru – pe parcursul căruia am fost totuși suficient de precauți ca să nu punem întrebări nici despre Mafia albaneză și nici despre corupție – s-a încheiat la noua Catedrală din Tirana, finisată în 2012. Ea se află chiar vizavi de Casa Frunzelor – sediul fostei Siguranțe, astăzi muzeu. Chiar lângă Casa Frunzelor, ochiul meu versat a identificat drapelul israelian.
“Da. Israelul este astăzi unul din cei mai buni prieteni ai Albaniei” a concluzionat ghidul.
Foto credit: George Schimmerling
George Uri Schimmerling
