Am fost întotdeauna un admirator sincer al civilizaţiei, muzicii şi frumuseţilor naturale din spaţiul istoric aparţinând fostului Imperiu Habsburgic.

Prezentele note de drum au ca geneză privilegiul unor călătorii în acest spaţiu deşi rândurile care urmează au devenit mai curând o incursiune în timp şi politică decât într-un spaţiu geogafic propriu-zis, pentru că încep în timpul războiului, la Braşov…

Braşov (1941-1944)

La Braşov, unde tatăl meu (z”l) presta munca  obligatorie, ajunsesem datorită deciziei autorităţilor din anul 1941, prin care oraşul Ploieşti urma să devină “judenrein”, situaţie care pe lângă părţile triste legate de părăsirea forţată a domiciliului, a prezentat pentru mine avantajul unei prime integrări în spaţiul legat de subiect…

Voi renunţa la descrierea Bisericii Negre, a Scheiului sau a Promenadei din prea-frumosul oraş transilvănean unde mi-am petrecut o parte a copilăriei, considerând pe bună dreptate că mulţi dintre cititorii mei le-au admirat măcar o dată în viaţă. Voi încerca să redau în schimb ceva din evenimentele care mi-au marcat primii ani de înţelegere a mediului înconjurător.

În vremea aceea frecventam o grădiniţă cu limba de predare germană în piaţa Hirsch şi eram la  curent cu dezastrul armatei germane la Stalingrad şi ulterior cu debarcarea forţelor aliate în Franţa. Ştirea a fost confirmată când uriaşa hartă din Piaţa Sfatului, care marca cu steguleţe germane linia frontului, a dispărut fără urmă din vitrina unde fusese expusă.

Eram blond, vorbeam oarecum nemţeşte cu proprietăreasa şi colegii de grădiniță, fiind îmbrăcat ca toţi copiii de saşi, cu pantaloni scurţi din catifea maron cu bretele şi cămaşă cadrilată. Cu toate acestea nu am reuşit să pătrund niciodată în societatea ermetică “ungarofonă” a colegilor de grădiniţă sau şcoală primară…

Am fost adoptat însă fără  reținere de micul grup format din 5 copii români din cartier. Vorbeam limba română din vechiul Regat şi ca urmare a acestui fapt băieţii au trecut cu vederea că eram elev la şcoala evreiască.

Dar în perioada respectivă nici nu existau alte opţiuni, deoarece în perimetrul celor trei străzi paralele aflate între Spitalul Militar Regina Maria şi poalele Tâmpei (muntele dominant al oraşului), aceştia erau singurii copii care vorbeau limba română…

Pe aleea care urca spre promenadă, nu departe de locul unde începea strada Castelului, autorităţile construiseră în 1943 un mare adăpost subteran. În cursul unui bombardament, aviaţia americană, supusă tirului unei unităţi anti-aeriene germane plasate ceva mai sus, a lansat câteva bombe în zona amintită. După câteva ore am asistat împreună cu alţi copii îngroziţi la evacuarea zecilor de  trupuri carbonizate din ruinele adăpostului…

Noi, care, ca evrei, nu aveam acces la adăposturile publice, am stat tot timpul bombardamentelor în subsolul casei unde locuiam, nu departe, pe strada Carmen-Sylva 3. Atunci când zgomotul exploziilor se înteţea, la îndemnul mamei, spuneam rugăciunea Shema Israel, învăţată de curând, în clasa I primară.

Unul dintre băieţi introdusese de curând ştiri alarmante în discuţiile micului grup de copii:

– Vin ruşii! Nemţii or să se cărăbănească! Noi însă va trebui să fugim în munţi… Nu luam în considerare gravitatea acestor ştiri, asistând tăcut la discuţii, cu superioritatea celui care asculta, împreună cu părinţii, la aparatul de radio al unui vecin, comunicatele postului de radio Londra…

Într-o dimineaţă, tata ne anunţă:

–  S-a încheiat un armistiţiu! Armata română a întors armele contra nemţilor! În următoarele ore, unităţi ale armatei române au luat poziţii pe strada Carmen Sylva (acum Dobrogeanu Gherea), chiar în faţa casei noastre. Nu departe se afla linia germană, situată ceva mai jos, spre centrul oraşului.

Confruntarea militară părea iminentă, dar până la urmă s-a ajuns la o înţelegere. În următoarele 24 de ore, mai  precis în după-amiaza zilei de 24 August ‘44, nu departe de hotelul Aro, am asistat la unul din evenimentele memorabile care au avut loc în localitate. Wermachtul a părăsit Braşovul odată cu imensa coloană de maşini militare care se formase pe strada Lungă… Mulţi dintre ofiţerii germani erau însoţiţi de logodnice locale, situaţie care genera despărţiri udate de lacrimile părinţilor acestora, rămaşi în oraş.

După puţin timp o coloană de tancuri sovietice străbătea în viteză strada Lungă – în aceeaşi direcţie: Berlin!

În luna noiembrie 1944 m-am întors împreună cu părinţii la Ploieşti, unde – în atmosfera poluată de fumul rafinăriilor de petrol – priveam nedumerit noile afişe cu Marii Noştri Aliaţi şi ruinele oraşului cauzate de aviaţia acestora…

 

Spre Szeged prin Kecsemét

Un proiect comun m-a adus la Budapesta împreună cu un coleg de la uzina şi institutul prahovean de proiectări unde lucram de la sfârşitul studiilor.

La şedinţa de deschidere a discuţiilor, inginerul şef al marii întreprinderi din capitala Ungariei unde ne aflam, ne-a adresat discursul de bun venit în limba română, mărturisind în acelaşi timp că este preşedintele asociaţiei foştilor studenţi din Timişoara, oameni care se întâlnesc o dată pe an la unul din restaurantele selecte din Budapesta…

Dimineaţa am părăsit metropola, într-un  automobil Tatra, îndreptându-ne spre Szeged. La mijlocul drumului şoferul a oprit vehiculul şi am coborât cu toţii în oraşul Kecskemet pentru micul dejun. Localitatea are un centru  clasic, în care admirăm vechea catedrală, teatrul şi frumoasa clădire Art Nouveau din cărămidă roşie care adăposteşte primăria.

Dar alături se află o clădire albă cu turnuri, a cărei arhitectură ieşită din comun m-a obligat să zăbovesc puţin în preajma ei. Abia într-un târziu realizez că mă aflu în faţa uneia din sinagogile cele mai spectaculoase văzute până acum…

Părăsim Kecskemét, locul de naştere al compozitorului Kodály şi al comedianului Kálmán Latabár, precum şi turnurile emoţionantului monument alb amintit mai sus, iar în orele următoare ajungem în Szeged, destinaţia deplasării noastre. Partenerii maghiari ne informează,  printre altele, că au format o structură comună de folosire a utilajelor aferente celor trei întreprinderii petrolifere alăturate din Szeged, Subotica (Iugoslavia) şi Arad (România). Eu admir  conceptul modern de cooperare multinaţională şi adaug în mod naiv că următoarea întâlnire o putem face la Arad şi nu la Budapesta. Colegul meu aude sugestia şi îmi şopteşte printre dinţi în ureche: “E  bine sa nu fii tâmpit!”

La cafea, aflu că Bela Barton, compozitorul naţional maghiar, s-a născut în localitatea Sânnicolaul Mare, situată foarte aproape de locul discuţiilor, pe teritoriul românesc. Am avut senzaţia că interlocutorul era pe cale să adauge la sfârşitul frazei şi cuvântul “unfortunately”, dar în mod precaut a înghiţit adverbul   în ultimul moment…

Din clădirea modernă placată cu sticlă unde mă aflam, admir arhitectonica stupefiantă a unei superbe construcţii monumentale aflate nu departe. Cer explicaţii şi aflu că este sinagoga oraşului, construită în anul 1898 şi declarată acum monument naţional…

Recent am dorit să revăd prin Internet imaginea celor două construcţii amintite mai sus. Am constatat cu această ocazie că există zeci de asemenea sinagogi monumentale construite la sfârşitul secolului 19, în oraşele Debrecen, Gyõr, Zalaegerszeg, Szolnok, Szekszárd, Hodmezõvásárhely, Gyöngyös, Pécs şi Kisvárda, localităţi pe care, în ciuda ortografiei lor exotice, mă simt obligat să le menţionez, în memoria enoriaşilor care le-au sponsorizat…

Ne-am întors seara cu aceeaşi Tatra la Budapesta şi a doua zi am ajuns cu rapidul în Gara de Vest din Ploieşti, unde, acuzând dureri în abdomen, doctorii au constatat că am hepatită. În consecinţă următoarele zile le-am petrecut în spitalul Movilă din oraşul natal, jucând zilnic şeptică cu alţi amărâţi internaţi cu acelaşi diagnostic.

 

Bucovina: Între Habsburgi, Securitate şi KGB.

Plecarea în Ţara Sfântă devenise iminentă şi mi-am dat seama că viaţa mea s-a desfăşurat  exclusiv pe linia Bucureşti-Ploieşti-Braşov, cu ieşiri anuale pe litoral sau în regiunea Bicaz – adică aproape  exclusiv în zona denumită Vechiul Regat. Împlinisem de curând 40 de ani, serviciul sau concediile mă purtaseră prin toată Europa de Est între Baku şi Berlin,  dar nu văzusem încă Timişoara, Clujul, Maramureşul sau Bucovina! Am decis fără ezitare pentru lumea mirifică a mânăstirilor din nordul Moldovei şi ultimul concediu din România l-am petrecut în Bucovina. În consecinţă, în iulie 1979 am părăsit Ploieştiul pe ruta Braşov, Târgu-Mureş, Bistriţa, de unde, prin pasul Tihuţa, am ajuns în fine la Vatra Dornei, vizitând în continuare mânăstirile Voroneţ, Putna , Moldoviţa, Suceviţa şi localităţile Suceava, Câmpulung şi Rădăuţi.

Frumuseţile naturale ale regiunii, arhitectura satelor şi a lăcaşurilor de cult şi elementele de folclor impresionează pe oricine.

Bucovina, însă, prin apartenenţa anterioară la imperiul habsburgic, populaţia multietnică sau împărţirea ei dramatică între România şi Ucraina, a rămas pentru mine sursa unor întrebări fără răspuns, legate de elemente controversate.

Filmografia românească legată de subiect nu a făcut decât să actualizeze aceste întrebări. Am vizionat recent la TV două asemenea pelicule: “Pădurea Spânzuraţilor”, de Liviu Ciulei, din 1955, şi “Ciprian Porumbescu”, de Gh. Vitanidis, din 1972.

Zbuciumul din sufletul ofiţerului  roman  Apostol Bologa, celebrul erou al lui Liviu Rebreanu interpretat de Victor Rebengiuc, impresionează fără îndoială pe oricine. Dar în contradictoriu, consideraţiile ofiţerului maghiar Varga expuse în popota ofiţerilor – privind compoziţia etnic eterogenă a ofiţerilor armatei habsburgice, având drepturi şi îndatoriri egale şi luptând pentru un scop comun – păreau acum actuale, etalând o prefigurare a actualei armate NATO şi a Uniunii Europene… Partea interesantă este că revăzând filmul, acum în anul 2006, am avut senzaţia că interpretul rolului, maghiar şi el, credea sincer în ceea ce spunea!

Cel de-al doilea film,  “Ciprian Porumbescu”, lăsa impresia că în ciuda opresiunii habsburgice, ţărănimea română din Austro-Ungaria o ducea mai bine decât cea din Vechiul Regat! Primii aveau probleme la nivelul vieţii culturale, în timp ce în 1907, 11.000 de ţărani regăţeni erau masacraţi de tunurile armatei naţionale…

Din film reiese că manifestările studenţeşti ale românilor bucovineni au stârnit o reacţie relativ moderată a autorităţilor imperiale din Viena reprezentate în film de regretatul Toma Caragiu.

Presupun că în anul 1972 (când s-a realizat pelicula) KGB-ul din Cernăuţi-ul sovietic sau securitatea din Suceava ar fi reacţionat într-o manieră mult mai crudă decât habsburgii, în faţa unor manifestări naţionale similare ale studenţilor români..

 

Novi Sad

Călătorind pe şoseaua Belgrad-Novi Sad am traversat undeva graniţa nemarcată care în 1918 separa  regiunea Voivodina (din fostul imperiu Cezaro-Crăiesc), de Iugoslavia, Regatul Serbiei antebelice. Au trecut 60 de ani de când ambele regiuni fac parte din aceeaşi ţară, dar o parte din discrepanţele care separau cele două lumi au rămas până acum…

Indicatoarele de circulaţie sunt scrise în alfabetul latin (în locul celui chirilic), iar textele sunt redactate democratic în limbile sârbă, maghiară, germană şi română, ca să înţeleagă tot omul. Asfaltul este impecabil, marcajele albe de pe şosea şi semnele pentru trecerea pietonilor au devenit pregnante, iar hârtiile şi ambalajele aruncate pe străzile Belgradului sunt aici invizibile.

În fine, verdele vegetaţiei este pur şi simplu mai intens, iarba sau culturile agricole înaintează până la limitele asfaltului, fără zone intermediare de pământ bătătorit, iar în locul bovinelor jigărite de pe câmp se pot admira exemplare din rasa Holstein sau Simmenthal. Autoturismele sunt aproape toate din ultima generaţie, lumea este categoric mai bine îmbrăcată, iar bărbaţii par a fi cu barba rasă zilnic… Novi Sad este capitala Voivodinei şi a districtului Backa, fiind al doilea oraş ca mărime al Serbiei.

Am locuit în acest oraş splendid, traversat de apa Dunării, numai două zile lucrătoare, destinate întâlnirilor legate de serviciu şi o duminică liberă, când am vizitat ceva din partea istorica a locului.

Sâmbătă după-amiază ne plimbam prin Centru, admirând arhitectonica specifică marilor oraşe din fostul imperiu Cezaro-Crăiesc. Multitudinea lăcaşelor de cult, aparţinând fiecăreia din numeroasele grupări  etnice care au format această municipalitate, dă însă o notă aparte locului. Reţinem construcţiile din secolele 18 şi 19: Catedrala Ortodoxă şi cea catolică, Sf. Maria, bisericile Sf. George, Sf. Nicolai, Slovacă, Armeană, Calvinistă şi Greco-Catolică.

Oraşul are şi o sinagogă monumentală, realizată în 1909 de arhitectul Baumboim, când oraşul avea 2.300 de evrei. În 1975 ultimii credincioşi au emigrat în Israel şi la data când am vizitat oraşul,  în 1978, clădirea căpătase o destinaţie laică….

Diversitatea şi monumentalitatea lăcaşelor de cult pentru toate grupările  etnice din Novi Sad pledează oare pentru opinia – dacă vă place sau nu – că Imperiul Habsburgic nu a fost o închisoare a popoarelor, cum susţin detractorii acestuia, ci mai curând o societate pluralistă în adevăratul sens al cuvântului? Există oare o similaritate şi cu fosta Iugoslavie?

Dintre clădirile administrative sau culturale se remarcă Primăria, Muzeul Voivodina, Palatul Adamovič şi Banca de Economii.

Duminică dimineaţa traversam podul peste Dunăre pentru a vizita unul din obiectivele turistice forte ale urbei: Petrovaradin. Fortăreaţa respectivă, construită în veacul 13, este plasată pe o înălţime, fiind denumita şi “Gibraltarul Dunării”. Au trecut mulţi pe aici: celţi, romani, huni, avari şi slavi, fortăreaţa fiind ocupată la un moment dat de otomanii lui Suleiman Magnificul. La sfârşitul veacului 17 a fost cucerită de austrieci, care au reconstruit-o complet. Primii locuitori civili care s-au  stabilit aici au fost meseriaşii sârbi şi evrei…

Ne întoarcem în centru traversând Dunărea pe acelaşi pod, pe care aveam să-l revăd peste două decenii complect distrus, privind stupefiat imaginile apocaliptice ale postului CNN, care arătau aviaţia NATO bombardând acest oraş istoric,  simbol al civilizaţiei şi colaborării paşnice între etnii şi religii diferite…

 

Zrenjanin sau Becicherecul Mare.

Oraşul, capitala Banatului (sârbesc) şi port la canalul Bega, era cunoscut în Imperiul Roman ca Civitas Becske, apoi în Regatul Ungariei ca Nagybecskerek şi în continuare sub otomani cu acelaşi nume. Trecând sub dominaţie austriacă numele a devenit Grossbetschkerek până în 1918, când urbea a devenit parte din Serbia sub denumirea de Petrovgrad. În timpul celui de al doilea război mondial oraşul a fost inclus de nazişti în al treilea Reich, iar după eliberare, în 1945, a fost botezat după numele unui  partizan iugoslav: Zrenjanin, nume rămas până în zilele noastre…

Localitatea are 23.000 de vorbitori ai limbii sârbe, acelaşi număr de germani, 18.000 de maghiari şi… 11,000 de români, care numesc aşezarea – pe bună dreptate – Becicherecul Mare, spre a fi deosebită de localitatea Becicherecul Mic, aflată în România.

Aici a avut loc şedinţa finală în care s-a redactat şi semnat protocolul vizitei noastre în Voivodina, şedinţă a cărei componenţa reflectă complexitatea etnică şi politică a regiunii. Directorul era croat, inginerul-şef – maghiar, inginerul mecanic roman, iar tipul cu importurile – german, ca şi secretara translatoare şi aşa mai departe. Delegaţia noastră era formată din trei  persoane. Discuţiile se purtau  în limba sârbă, fiind traduse simultan de nemţoaica poliglotă care dactilografia protocolul în limba engleză şi pentru mai multă siguranţă şi în limba română, de tânărul inginer  mecanic.

Spre sfârşit, când delicatele probleme care au generat prezenţa delegaţiei noastre au fost rezolvate în mod diplomatic, hârtiile parafate şi atmosfera s-a  încălzit cu ajutorul sticlelor de şliboviţă puse pe masă – mi-am permis o întrebare:

– De fapt cine este sârb aci?

Aristocraţia întreprinderii aflată în jurul mesei a izbucnit în râs şi răspunsul a venit aproape instantaneu:

–              Cum cine? Şoferul! Şoferul Fiatului care v-a adus de la hotel este sârb get-beget!

Suntem invitaţi pentru prânz în afara oraşului, la un restaurant de lux amenajat într-un conac elegant aflat în interiorul unui imens domeniu de vânătoare. Masă mare, cu toată conducerea întreprinderii,  inclusiv şoferul sârb…

Se servesc preparate locale dominate de extraordinara lor ciorbă de peşte şi legume, foarte scăzută şi foarte ardeiată.

În timpul mesei lansez ultimele anecdote cu Bulă sau olteni apărute la data respectivă, bancuri traduse pe loc de inginerul B. în limba sârbă.

Evit cu abilitate să abordez subiecte politice, dar şi glume mai vechi de o lună – dat fiind că majoritatea ascultătorilor călătoreau frecvent la Timişoara, aflată în proximitatea locului, şi puteau fi la  curent cu umorul  romanesc. Unul dintre ei îmi arată paşaportul cu peste 30 de ştampile de intrare în România din ultimii doi ani!

– Mai cumpăr câteodată de acolo salam, benzină şi altele, povesteşte el cu naturaleţe….

Eu, mai din nordul Dunării şi care n-am vizitat în viaţa mea Timişoara, mă mir ca prostul că la ei se poate ţine paşaportul acasă şi că pot cumpăra de unde doresc, cu dinarii lor, salam, brânză sau benzină!

La plecare, mergând agale pe aleea mărginită de platani stufoşi care ducea spre parcare, mă interesez în mod amabil asupra vânatului posibil din domeniul  respectiv.

–              Se pare că umblă cerbi şi porci mistreţi pe aici uneori, mă informează partenerul. Dar să nu vă fie teamă de gloanţe rătăcite, deoarece acum nu vânează nimeni!

În continuare, înţelegând în mod eronat întrebarea noastră despre “vânat”, omul ne şopteşte în mod discret că domeniul este locul preferat de nomenclatura socialistă şi de elita neo-capitalistă pentru… întâlniri extraconjugale!

Noi, mai conservatori din fire, auzind preţioasa informaţie, părăsim în grabă elegantul loc de pierzanie, mărind pasul spre Fiatul 131 de fabricaţie iugoslavă care ne aşteaptă cuminte în parcare, cu motorul în ralanti şi bietul sârb la volan…

Motelul unde suntem cazaţi în următoarele două nopţi se află într-o localitate alăturată denumită Botosh, traversată de canalul Bega şi definită imediat de noi ca fiind Botoşani-ul sârbesc!

Seara coborâm în restaurantul de la parter şi în faţa unor halbe de bere ascultăm orchestra locală care cântă romanţe languroase în limba sârbă. Muzica sfâşie inimile ascultătorilor, mulţi dintre ei întorşi de la muncă din Germania şi care după câteva pahare de şliboviţă lipesc hârtii de 100 DM pe fruntea asudată a acordeonistului…

Nici grupul nu era  indiferent  şi am desluşit lacrimi în ochii colegilor mei răscoliţi de melodia dramatică a instrumentelor şi solistului, care, într-o limbă complet necunoscută, izbutea să trezească în adâncul sufletului fiecăruia dintre noi sentimente legate de trecut, tinereţe sau bătrâneţe, părinţi şi copii, dragoste şi ură, amintiri, nostalgii ascunse, şi alte chestii legate de meandrele firii umane…

Am regăsit ceva din atmosfera şi muzica celor două seri petrecute la Botosh în filmele lui Emir Kusturica, vizionate recent pe canalele televiziunii israeliene…

Epilog

Încerc un sentiment de admiraţie şi mândrie la gândul că din această modestă zonă a Europei creierul unei minorităţi evreieşti permanent prigonite a generat o bună parte din minunile cerebrale ale lumii: “Der Judenstaat” de Theodor Herzl, psiho-analiza lui Freud, teoria lui Einstein, romanele lui Kafka şi Stefan Zweig, operetele lui Emmerich Kalman şi nu în ultimul rând un procent semnificativ din fascinantele realizări ale Lumii Noi cum ar fi finanţele Wall-Street-ului, diplomaţia Departamentului de Stat, cinematografia de la Hollywood, musical-urile de pe Broadway şi teribila industrie atomică de la Los Alamos, legată  intrinsec de personalităţi austro-ungare, din care amintesc doar pe Edward Teller, Leo Szilard sau Lise Meitner…

Nu găsesc un răspuns acceptabil la nici una din ideile controversate care îmi revin în minte,  acum , când public prezentele “note de drum”:

A fost Imperiul Habsburgic realmente o “închisoare a popoarelor”, cum pretindeau profesorii mei de istorie în anii ‘50, sau o prefigurare (ce-i drept mai puţin democratică, sau, dacă vreţi, reuşită) a Uniunii Europene din zilele noastre?

Dacă puterile învingătoare în primul război mondial ar fi renunţat la desfiinţarea imperiului austro-ungar, apariţia hitlerismului ar fi fost evitată (sau cel puţin minimalizată)?

Minorităţile naţionale ale imperiului au obţinut realmente – în anii care au urmat dezmembrării acestuia – un trai mai bun în ţările în care au fost integrate? Este reală explicaţia supranaturală a apariţiei (în anumite perioade istorice) a unor produse cerebrale distrugătoare cum ar fi miticul Golem din Praga, bombele de la Los Alamos sau Zahal-ul în anii săi de glorie, menite să apere Poporul Ales de necruţătorii săi inamici? Va apărea, sau mai curând poate apărea, ceva echivalent în situaţia    politică actuală din Ţara Sfântă?

Thedor Toivi