M-am hotărât brusc ieri să scriu despre acest subiect, după ce am văzut o ştire la TVR, repetată şi la Radio România Actualităţi: La Tecuci au fost dezgropate osemintele a peste 60 de soldaţi germani ucişi în al Doilea Război Mondial în perioada „invaziei armatei sovietice”, în vara anului 1944 şi îngropaţi fără nume, în comun, la hotarul dintre cimitirul ortodox şi cel evreiesc. M-a şocat termenul folosit de cei doi ziarişti pentru momentul când s-a întâmplat această oroare, ,,invazia armatei sovietice” (era vorba de zilele dianinte de ce armata română a depus armele), dar asta este o altă problemă. Armata germană se retrăgea după eşecurile suferite şi după ororile comise, despre care se vorbeşte din ce în ce mai puţin. Eu m-am întors abia cu două luni înainte din ghetoul din Transnistria, unde am fost deportată de regimul antonescian şi după care am rămas traumatizată pentru totdeauna. Şi totuşi, după ce au trecut anii, apreciez că fapta celor care încearcă acum să-i identifice pe morţi, indiferent de ce parte au luptat, şi să le dea un loc de veci demn pentru oricare fiinţă umană, merită lăudată şi toţi cei care au suferit trebuie pomeniţi.

Apreciez cu multă recunoştinţă activitatea voluntară a unor tineri din Germania care vin la Bucureşti vară de vară ca să îngrijească morminte din cimitirele evreieşti ale căror urmaşi fie că nu mai există, fie că i-au uitat.

Clasa de copii germani în 1997

Şi cu aceleaşi sentimente voi încerca să vorbesc din nou despre Holocaust, deşi este foarte posibil că există multe persoane, mai ales în Ardeal, care au cunoscut problema. Nu am ştiut că Auschwitz a avut filiale, printre care şi lagărul de la Walldorf, despre care am auzit pentru prima dată abia recent. Cred că merită să fie povestit, ca să nu fie dat uitării odată cu trecerea timpului şi numele celor care au suferit acolo să fie pomenite în veci.

Într-un volumaş mic de 70 de pagini, cu titlul KZ AUßENLAGER WALLDORF, având ca autor pe Klara Strompf, apărut în editura Hartung – Gorre din Konstanz, Germania, în prima ediţie în 2009 şi în a doua ediţie corectată în 2015, în seria Shoa, la 70 de ani după sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial, autoarea relatează într-un mod alert şi sfâşietor totodată despre soarta unui mare număr de femei evreice din Ungaria în 1944. Voi încerca să rezum în cele ce urmează această, acum poveste / mai bine zis istorie:

În august 1944 circa 1700 femei, evreice din Ungaria, după o selecţie riguroasă făcută la Auschwitz, au ajuns la Walldorf, un lagăr exterior al celui din Natzweiler – Struthof din Alsacia. De fapt, toată Germania era împânzită cu lagăre, mai mari şi mai mici, nouă fiindu-ne cunoscute cele care lucrau cu milioane şi nu cu cifre mărunte. Au fost selecţionate femei capabile de muncă, între 18-50 de ani, urmând să efectueze, muncă de sclav, sub stricta pază a SS, pentru firma Züblin. Construiau o pistă de beton pentru viitoarele avioane de vânătoare Me 262 (pe care, din fericire, nu au reuşit să le termine până la sfârşitul războiului) într-o localitate foarte aproape de Frankfurt, sufletul bancar și centrul economiei germane.

Femeile au trăit în acest lagăr şi au lucrat în condiţii inumane, îmbrăcate în zdrenţe, cu mâncare insuficientă, expuse tot timpul ameninţărilor şi bătăii, fără îngrijire medicală, cele bolnave fiind imediat împuşcate. Nu mai vorbim de câte s-au pierdut în urma bombardamentelor frecvente şi nu se ştie nici până azi câte au murit. În noiembrie 1944 lagărul a fost desfiinţat, femeile rămase fiind transferate la Ravensbrück şi urmele lagărului şterse cu perseverenţă. Aşa au fost uitate pentru multă vreme aceste femei şi scoase din memoria făptaşilor şi a martorilor tăcuţi, voiţi sau neinteresaţi de această problemă.

Monumentul memorial al Lagărului Walldorf

Abia în 1972, nişte elevi germani, aflaţi într-o călătorie de cercetare şcolară, au descoperit pe o hartă din fostul lagăr de la Buchenwald că a la marginea oraşului Frankfurt, la Walldorf, a existat un lagăr şi la sugestia lor, în 1982 s-a pus în acel loc o placă comemorativă.

Din fericire povestea nu se opreşte aici: În 1996 primăria Mörfelden-Walldorf a făcut o expoziţie publică a lagărului, care la rândul ei a incitat două clase de elevi din localitate să cerceteze soarta fostelor deţinute şi au plecat în Ungaria pentru o întâlnire cu puţinele supravieţuitoare care au putut fi identificate.

În 2003 s-a făcut un muzeu al lagărului în aer liber, după care s-a făcut şi un film de televiziune, articole în diferite ziare în Germania, Israel, S.U.A., Ungaria, care în cele din urmă a dus la discuţii cu privire la responsabilitatea morală a firmei pentru care au lucrat femeile la pista de aterizare.

Pentru mine personal este important rolul jucat de tinerii germani, cetăţenii şi autorităţile locale care s-au angajat în această acţiune de neuitare identificându-se până în 2009 supravieţuitoare în Ungaria, Israel, Canada, Suedia şi în alte ţări. Motorul acestor multiple acţiuni a fost Klara Strompf, autoarea cărţii care relatează cum s-au derulat aceste întâmplări.

Născută în 1949 în Jaszberény, Ungaria, într-o familie înstărită şi cultă, cu foarte multe rude ucise la Auschwitz şi alte lagăre, a locuit de la 17 ani la Budapesta, a studiat în fosta DDR, în industria hotelieră. S-a căsătorit, apoi a plecat să lucreze la Londra, cu fiul ei de doi ani. În 1981 a revenit la Budapesta şi a lucrat într-o funcţie de conducere într-un lanţ hotelier de 5 stele.

În 1985 se mută cu serviciul la Frankfurt şi întâmplarea, ca de obicei, joacă un rol important. La Walldorf găseşte o locuinţă convenabilă şi în curând descoperă o tablă comemorativă căreia iniţial nu-i dă atenție. La un moment dat, un prieten, Gabor Goldman, auzind că locuieste la Walldorf, îi povesteşte că mama lui, Margit Racz, care a pierdut în Holocaust 74 membri ai familiei, a fost în lagărul de femei din Walldorf. Drumul lui Margit Racz către lagăr a fost: Cluj (atunci Ungaria), Auschwitz, Walldorf, Ravensbrück, Cluj, Israel şi în cele din urmă Frankfurt, pentru a fi împreună cu fiul ei. Când Clara Strompf a aflat aceasta,  Margit, la 90 de ani, era încă destul de vioaie şi în stare să relateze suferinţele îndurate în lagăr. La fiecare sfârşit de săptămână pleca cu fiul ei să viziteze placa comemorativă care pentru ea avea semnificaţia unei pietre funerare a celor morţi la Walldorf. Placa era pusă în vecinătatea fostei intrări în lagăr şi la inaugurarea ei fusese invitată de autorităţile locale la începutul anilor 80. Pot să-mi imaginez reacţia psihică a Klarei Strompf. Iniţial voia să plece cât mai repede din acest loc al ororii. Din apartamentul ei de la etajul 5 privea direct spre fostul lagăr, cimitir fără însemne pentru atâţia morţi nevinovaţi. Dar în cele din urmă, această vecinătate a fost un imbold pentru un angajament pentru toată viaţa. Împreună cu Cornelia Rüchlig, muzeograf al oraşului, o persoană deosebit de angajată şi perseverentă, au început să ducă o campanie de neuitare a acestor morţi.

Lista cu deţinutele de la Walldorf

Cu meticulozitatea germană şi munca asiduă a acestor două persoane s-a putut alcătui lista detailată a celor 1700 de femei. Lista a fost expusă concomitent cu fotografii ale barăcilor, acum dărâmate, unde au locuit, alături de fotografii oferite de membrii de familie. Pe baza unor cercetări minuţioase se poate spune că numai 330 au supravieţuit până la sfârşitul războiului şi dintre ele până în 1996 mai trăiau 76.

Vreau să închei cu cele spuse de autoarea cărţii :

Voi, dragele mele femei, atât de încercate de suferinţă! Câte dintre voi mai trăiesc şi sunt împrăştiate în toată lumea? Rădăcinile voastre au fost smulse atunci din locurile voastre de naştere, când eraţi încă tinere. Şi acum trăiţi în diferite ţări, majoritatea foarte departe de Ungaria sau ţările vecine ca România. Acum aveţi peste 70, 80 de ani, sau chiar mai mulţi şi de aceea ar trebui să vorbească în special acelea care au tăcut până acum. Suferinţele voastre de atunci nu sunt un motiv de ruşine, ci mai degrabă să fiţi mândre că aţi supravieţuit datorită norocului şi întâmplării şi că puteţi oferi mărturie asupra suferinţelor voastre şi a celor care nu mai sunt. Vă rugăm să povestiţi familiilor voastre, atât timp cât mai puteţi. Vă rugăm ca în numele tuturor martirilor să povestiţi, voi care sunteţi încă martori în viaţă. Să nu luaţi cu voi secretele şi suferinţele sufleteşti, pentru că amintirile povestite vă vor vindeca rănile voastre şi pe ale noastre, ale celei de a doua şi a treia generaţie de după voi .

O supravieţuitoare din Suedia scrie: După tot ce am trăit, mai am o singură dorinţă: oamenii să se poarte ca oameni, să se respecte între ei, independent de culoare, rasă, naţionalitate sau religie şi pentru ca să reuşim, trebuie să ne ajutăm unii pe alţii.

Şi eu trebuie să adaug: De multe ori mi se pare că omenirea încă nu a învăţat nimic din trecut. Dar trebuie să-i învăţăm pe cei care vin după noi să împiedice să se mai întâmple astfel de orori prin care am trecut noi. Dar cum ?

23 Mai, 2015, Bucureşti

Mirjam Bercovici