La Cluj e sfârşit de mai. Bujorii înfloriţi se dăruiesc privirii cu corolele catifelate bordo intens şi misterios sau de un roz pal aparent somnoros, dar cu un parfum subtil, seducător. Iasomia şi florile de tei abia trezite la viaţă înmiresmează nopţile, îmbiind la o plimbare, în doi,  pe străzile vechi  sau în Parcul Mare unde castanii presară pe alei ultimele petale din inflorescenţele lor semeţe, ca nişte candelabre.

…Şi totuşi, oricât de frumoase şi ispititoare ar fi nopţile de mai, împrospătate de răpăiala ploilor de primăvară, nici pe departe nu mai sunt ce au fost atunci când în liniştea nopţii răsunau serenadele! În Clujul acela, impregnat de învăţătură, populat de profesori, elevi şi studenţi, luna mai era o continuă sărbătoare a absolvenţilor şi, conform unui vechi şi îndrăgit obicei, în acest răstimp elevii şi studenţii din ultimul an se perindau în pâlcuri pe sub geamurile profesorilor, cântându-le la ore târzii din noapte. Potrivit ritualului, profesorul căruia îi era adresată serenada aprindea lumina şi ieşea la fereastră pentru a saluta şi a le mulţumi celor care l-au onorat cu Gaudeamus şi alte cântece studenţeşti, romanţe sau lieduri şi, uneori, îi invita în casă, omenindu-i cu ceva de-ale gurii pe aceşti pelerini veseli şi emoţionaţi care mai aveau de parcurs un drum lung, cale de câteva nopţi, pe la alţi profesori.

În copilărie locuiam într-un grup de câteva blocuri construite pentru cadrele didactice universitare.  Majoritatea profesorilor universitari aveau soţii profesoare de liceu, astfel încât în luna mai serenadele răsunau noapte de noapte, până în zori. Aşteptam cu nerăbdare acest răstimp, ciulind urechile, bucurându-mă de bucuria absolvenţilor şi tânjind la vremea când şi eu am să ajung la « vârsta serenadelor », ca să mă  pot plimba toată noaptea, iar la primele ore ale dimineţii – după obiceiul înstăpânit – să mă dau cu barca pe luciul lacului din Parcul Mare. Am avut norocul să gust din plin serenadele, alături de colegii mei absolvenţi ai Liceului Racoviţă din Cluj  (cu care ne reîntâlnim lună de lună pentru a nu pierde contactul cu « cei mai frumoşi ani »).

Am străbătut oraşul în lung şi-n lat, de la cartierul de vile Andrei Mureşanu, pe străduţele întortocheate din Ovár, până în cartierele de blocuri noi, abia construite, cântând cu mult entuziasm şi (având grijă să falsăm cât mai puţin) Gaudeamus ( cu toate strofele) şi liedurile exersate în acest scop cu profesoara de muzică. Profesorii au aprins lumina în semn de apreciere şi unii dintre ei ne-au primit în casă ca să ne ofere socată, sanvişuri şi prăjituri…şi chiar şi câte un pahar de vin. Se întâmpla în 1971, anul fatidicei Plenare de la Mangalia, vestitoarea epocii sumbre care avea să vină.

Curând serenadele aveau să fie interzise, pe motiv de “tulburare a liniştii publice” din oraş. De fapt, pentru a spulbera un obicei tradiţional al absolvenţilor care data din timpurile de odinioară. De atunci serenadele au încetat… Nu s-au reluat nici după 1989. Absenţa lor nu a sporit liniştea din Cluj, ci dimpotrivă, a frustrat Oraşul Comoară de o picătură de romantism pur, pe care o păstrăm doar noi, cei care ne-am împărtăşit din el. Mă întreb dacă acest germene ar putea fi răsădit în inimile tinerilor de acum, care trec grăbiţi, cu telefonul mobil la ureche, pe lângă freamătul tinereţii.

Andrea Ghiţă