Tata ne-a părăsit, pe neaşteptate, în zorii zilei de vineri, 4 iunie 1999, ieşind din această lume cu aceeaşi discreţie cu care a trăit, dorind parcă să-şi ferească familia de povara îngrijirii unui bolnav şi s-o ocrotească până în ultima clipă a vieţii. N-a mai apucat să meargă cu mama în concediul planificat şi nici să-şi scoată noile numere ale autoturismului. Peste câteva zile, când ni le-a adus acasă un funcţionar de la poliţia rutieră – fost student de-al tatii – aveam să descoperim că pe numerele schimbate figurau iniţialele noastre…Era un semn subtil de transfer al responsabilităţii de la familia părintească către generaţia a doua. Au mai fost şi alte indicii care ne-au dat de înţeles că Tata – presimţind că inima avea să-l lase în curând –  s-a îngrijit ca totul să fie în ordine: de la actele casei, facturile de la utilităţi şi documentele bancare, până la o cutie de plastic (descoperită peste ani) pe care pusese o etichetă cu conţinutul:„pioneze chinezeşti şi ace cu gămălie pentru Sárika” (mama)”… Pe care le mai folosim şi astăzi. De-a lungul anilor am mai găsit în sertarele biroului său masiv diverse obiecte utile (care ne erau necesare urgent şi uitasem să ni le procurăm) astfel încât, ca într-un inedit concurs de orientare turistică, continua să ne îndrume pe cărarea vieţii. Tata nu mai este, dar mi-au rămas crâmpeiele de amintiri luminoase înregistrate pe retina sufletului… O miraculoasă  sursă de energie pozitivă.

De câte ori urmăresc un meci de fotbal cu miză (în general nu în faţa televizorului, ci trebăluind în bucătărie şi ciulind urechea la radio) îmi vine să ridic receptorul şi să-l sun pe tata cu intenţia de a comenta fazele controversate. Înainte de primul meci de fotbal la care m-a luat cu el, mi-a schiţat pe o foaie de hârtie, cu un creion combinat (roşu şi albastru), cele două echipe şi mi-a explicat filozofia jocului. Adoram să stau cu el în tribună, să ronţăim seminţe de floarea soarelui (dintr-un cornet de hârtie cu 25 de bani bucata) să exultăm ţipând „Goool” sau să huiduim cu năduf ratările jucătorilor preferaţi de la „U”. La meci întâlneam o mulţime de cunoştinţe de-ale tatii: muncitori de la fabrica Dermata (unde lucrase înainte de război), boxeri, jucători de polo sau de tenis de masă, cu care fusese coleg de club în tinereţe.

Camera de lucru a tatii era căptuşită cu cărţi tehnice, mai toate în ruseşte (aduse din anii studenţiei, de la Leningrad, sau ai doctoratului, de la Moscova), iar el petrecea ore nenumărate în faţa biroului acoperit de foi dactilografiate (cu maşina de scris Optima) şi desene tehnice în calc, pregătindu-şi cursul, scriindu-şi articolele sau cărţile. Nu aveam voie să-l deranjez decât cu un motiv bine întemeiat, de pildă vreun exerciţiu dificil de geometrie. Cel mai mult îmi plăcea să-l ascult explicându-mi problemele de statică la care aplica invariabil „metoda eliberării de legături”. Dacă identificai legăturile şi le înlocuiai cu forţele de echilibru, totul devenea extrem de simplu. Problemele din viaţa de zi cu zi erau adesea mult mai complicate, dar tata nu se lăsa până nu identifica „legăturile” (adesea întortocheate şi perfide) şi nu se lupta să restabilească  echilibrul (adică dreptatea). N-a ieşit întotdeauna învingător din această încleştare, însă prin competenţă, tenacitate, dragoste de adevăr, discreţie, modestie şi respect faţă de oameni, a reuşit să creeze în preajma lui – la Catedra de Mecanisme pe care a condus-o decenii în şir – un climat impregnat de ştiinţă, în care valoarea era criteriul de bază al ierarhiei. Era un profesor desăvârşit care îşi promova subalternii şi îşi lansa studenţii în viaţa ştiinţifică, pentru că nu era măcinat de invidie şi nu se temea de concurenţă. Niciodată nu se lăuda cu meritele proprii. Se prezenta doar cu numele si prenumele – Székely Imre – fără a-şi etala titlurile de profesor universitar, doctor docent şi şef de catedră. Dedicaţia uneia dintre cărtile sale („Raţionamente în mecanisme”, Cluj, 1998) este relevantă pentru firea tatii: „Această carte este dedicată tuturor celor care ştiu să se bucure de bucuria altora”.

Tot în camera de lucru îşi primea şi doctoranzii de care se ocupa ca de copiii săi, selectându-le bibliografia, analizând referatele, încurajându-i,  făcând tot posibilul (mai ales în cazul celor mai delăsători) pentru a finaliza teza cât mai curând şi mai bine. Mama le aducea gustarea pe tavă, ştiind ce preferă fiecare: cafea tare, cafea slabă sau ceai medicinal.

Totuşi, de două ori pe zi, accesul în camera de lucru era liber; după micul dejun şi masa de prânz, când ne adunam să ne bem cafeaua în jurul măsuţei joase cu două fotolii gemene în care şedeau mama şi tata. Eu mă aşezam pe taburet şi stăteam la taifas. Cafeaua o prepara tata şi ne-o servea în ceştile personalizate. Nici în anii cei mai sumbri nu am renunţat la acest obicei, deşi cafeaua naturală devenise o raritate. Ţin minte că odată tata ne-a făcut cafea din sfeclă prăjită şi măcinată, dar absorbiţi de aroma poveştilor, nici nu am sesizat că era un…erzaţ inedit.

Doar fiul meu cu care a închegat o relaţie specială – încă în primele zile de viaţă –  avea acces neîngrădit în camera de lucru şi nu o dată stătea într-unul din fotolii cu nasul în atlas, punând întrebări sofisticate, in timp ce tata îşi redacta cursul. Iar el îşi întrerupea lucrul, ca să-i răspundă cu răbdare copilului blond şi adorat. Plimbările în doi, excursiile cu maşina în pădurile din împrejurimi, îndrumarea caldă şi calmă a bunicului au însoţit copilăria şi adolescenţa lui Vali.

Mesajele cele mai diferite, de la sarcinile zilnice şi până la gândurile care tocmai ne treceau prin minte şi nu aveam cum să le împărtăşim ( destinatarul lor fiind plecat de acasă) le transmiteam prin foi de hârtie agăţate de clanţă. Multe dintre aceste bilete erau scrise în versuri. Peste ani tata avea să mi le transcrie în două caiete cu coperte galbene pe care le păstrez şi astăzi. El îmi scria ungureşte poezii vesele cu tâlc şi pline de calambururi, iar eu îi răspundeam îndeobşte în româneşte, într-un stil liric.

Tatii îi plăcea să dăruiască. Zilele de naştere pregătite din timp, erau pline de surprize si suspans. Cadourile pentru mama le cumpăra cu luni inainte şi le pitea prin ungherele casei, pentru că ea obişnuia să le caute, iar un cadou găsit nu mai intra la socoteală… Odată tata şi-a amintit, abia a doua zi după aniversarea mamei, că mai rămăsese un cadou nedăruit: o brăţară de chihlimbar pe care o ascunsese…pe candelabru şi uitase complet de ea.

Au trecut 17 ani din acel 4 iunie care l-a smuls pe Tata de lângă noi şi rana absenţei lui îmi sfredeleşte şi acum inima. Mi-e dor de Tata şi nu mi-l pot ostoi decât cu surâsul interior declanşat de crâmpeiele de amintiri…

Fie-i memoria binecuvântată !

Andrea -Julika Székely Ghiţă

(prima versiune a  articolului a fost publicat în 2011 în revista electronică Acum)