Se trăgea dintr-o familie cu șase fete și doi băieți. Familia locuia într-o comună de lângă Baia Mare, Bunicul fiind directorul unei fabrici de spirt aparținând contelui Pál Teleky (ce avea să devină prim-ministru al Ungariei în  primii ani 40). Copiii au fost trimiși la școlile din împrejurimi, la Baia Mare și Satu Mare. Cu excepția Mamei mele care a ajuns la Reghin, unde avea o verișoară de aceeași vârstă cu ea, cele două mame fiind surori. Opt ani de zile a locuit la rudele respective – Kastner – absolvind patru clase primare și patru de liceu (german) în condiții excelente, familia bucurându-se de o situație materială bună, iar mătușa Zelma fiind o gospodină deosebită. Cele două fete s-au înțeles perfect. Verișoara Riza a dat dovadă de talente poetice. Vacanțele le petreceau la familia

Lautmann. Din clasa cincea de liceu s-au înscris la liceul Marianum de la Cluj, locuind în gazdă la una din profesoarele de la liceu. Erau anii Primului Război Mondial.

La Cluj, poetul Ady Endre era sărbătorit de către tineret cu multă însuflețire. Cele două fete au înțeles dezamăgirea poetului când și-a dat seama că prietenul său Octavian Goga l-a părăsit trecând în rândurile mișcării naționale române. După bacalaureatul absolvit la Liceul Unitarian din oraș, verișoara Riza a fost cerută în căsătorie de dr. Kohn Hillel, un avocat cu mari posibilități intelectuale, așa că după doisprezece ani de învățătură cele două verișoare s-au despărțit.

Riza a plecat la Viena, înscriidu-se la fecultatea  de arhitectură. Curând însă rămânând gravidă, s-a întors la Cluj unde a decedat după nașterea fetiței sale. Pierderea ei a fost o lovitură de nedescris pentru întreaga familie, inclusiv desigur pentru Mama mea. Cu fata Rizei, Iudita, am rămas în permanentă legătură până la decesul ei.

Irina Lautman şi soţul ei Alexandru Szmuk, tineri căsătoriţi

În curând s-a măritat și Mama mea. Tata se ocupa de exploatări forestiere, câștiga bine. În voiaj de nuntă a dus-o pe Mama în Germania, la Munchen și Meissen cumpărând mobilă deosebit de prețioasă pentru trei camere – veneau colecționari să o  admire – și, desigur, porțelanuri fine de Meissen. Numai că, în curând, a apărut criza și Mama a fost nevoită să concedieze două servitoare, rămânând cu doar una. Eram trei copii, aveam doi frați cu doi, respectiv patru ani mai mici decât mine. Pentru noi, copiii, nu s-a schimbat nimic, aveam ce ne trebuia, nu sezisam eventualele diferențe în îmbrăcămintea față de alți copii, mătușile noastre erau pe fază – două din ele afirmându-se drept croitorese pentru copii de înaltă clasă.

Tata, sesizând direcția dezvoltării ce avea loc, a trecut la comerțul cu benzină, uleiuri, piese de schimb pentru mașini, aparatură electrică, biciclete asigurând familiei sale un trai decent. După absolvirea celor patru clase de liceu ca elevă particulară – în  gimnaziul condus  de maici catolice nu eram primite – nici româncele și nici evreicele – am venit la București la Institutul Anglican Speranța o școală bună, severă, unde făceam ore de engleză, franceză, germană (refugiate  de persecuțiile hitleriste) cu profesoare bine pregătite și, desigur, ore de cultură generală în română . După doi ani – scriam deja anul1940 – Institutul respectiv s-a desființat, profesoarele au plecat care încotro (iar englezoaicele în India).

Familia Szmuk în prospera perioadă interbelică

Apoi a venit rezoluția de la Viena – retrocedarea către Ungaria a părții de Nord și de Est a Transilvaniei cuprinzând  județele secuiești așa că autoritățile românești  plecau în mare grabă – grămezile de mobile de la gară ce nu mai puteau fi transportate ofereau un spectacol înspăimântător, de fapt o avantpremieră a ceea ce ne aștepta pe noi, evreii,  unii dintre noi conștienți fiind de dimensiunile amenințării existente. Au urmat niște ani grei, de luptă pentru existență în condițiile legislației antisemite. Familia noastră era apărată în măsura în care i se recunoștea Tatălui meu dreptul la

o oarecare exceptare de sub rigorile legislației antievreiești. Peter învăța meseria de strungar în fabrica de lăzi a unchiului, Miki a rămas elev la liceu, eu am dat examenele de clasa 5-a de liceu la Gheorgheni ca apoi să trec la liceul evreiesc de la Cluj, ca să pot termina clasele a șaptea și a opta la un liceu de elită de la Budapesta, datorită unei profesoare cu titlul de cel mai bun pedagog din țară, fostă colegă de facultate a mătușii mele și ea cu doctorat. Când am dat bacalaureatul, tancurile germane defilau pe calea Andrássy

sub ferestrele sălii unde se desfășura examenul de care profesorii făceau că nu iau cunoștință.

Peter lucra deja  la o fabrică de locomotive din Budapesta. Cu ocazia deportărilor, s-a întâmplat o minune cu familia noastră – ajunși la granița țării, unde transporturile cu evreii erau preluate de SS-iști, în baza foii personale a Tatălui meu de fost militar în Primul Război Mondial, rănit, prizonier de război (la ruși) a fost lăsat să plece acasă împreună cu Mama și fratele mai mic, Miki.

Imediat ce am aflat de salvarea părinților, amândoi, Peter și cu mine , ne-am scos steaua galbenă de pe piept. (A doua zi Peter a fost oprit de un detectiv al poliției de stat care i s-a  recomandat ca atare, la care fratele meu i-a răspuns, iar eu sunt Peter Szmuk. Detectivul -bine, bine dar ieri încă purtai steaua galbenă…La care Peter l-a informat de salvarea părinților și detectivul l-a lăsat în pace.

Mi-e peste putință să descriu cum nu știu ce s-a întâmplat cu el, … nu mai este….

Irina Szmuk la anii senectuţii

Iar biata mea Mamă a fost pusă de soartă să înfrunte noi și noi încercări cumplite – pierderea lui Tata și apoi a lui Miki, nici de căsătoria mea nu putea fi deosebit de încântată, dar a mai dus-o până la vîrsta de 84 de ani cînd inima ei mult încercată a cedat..

Eva Szmuk