Încep prin a declara că rândurile de față mi-au fost impuse de ultimele evenimente legate de decizia Consiliului de Securitate al ONU, privitoare la teritoriile la est de Iordan, așa numitul West Bank. Decizia de care vorbesc declară West Bank  (inclusiv Ierusalimul de est, adica și Zidul Plângerii și Cartierul Evreiesc din orașul vechi !!) teritoriu în care Israelul nu are voie să construiască nimic, și în care israelienii nu au voie să se așeze. Iar toate așezările existente în acest moment sunt declarate ilegale, nule și neavenite.

Și iată prima contradicție: personal n-am nevoie de așezările evreiești în acea regiune (da, am realmente nevoie de Zidul Plângerii), pot trăi foarte bine și fără ele, pentru mine Israelul e suficient de lung și lat pentru a-mi putea satisface dorințele de turism intern. În plus, locuiesc deja de 30 ani în  Negev (eu îl numesc deșertul verde, pentru că așa arată el  în multe locuri) iar statisticile indică că această regiune poate găzdui în viitor o populație cam de cinci milioane, deci nici din acest punct de vedere nu văd de ce noi, israelienii, trebuie să luptăm (și din când în când să și murim!) pentru un lux de care ne putem dispensa cu relativă ușurință.  Dar pe de altă parte, nu pot să privesc rezoluția de care aminteam mai sus fără să mă mânii și fără să ajung la simpla concluzie după care ONU și instrumentul său cel mai important, Consiliul de Securitate, sunt impregnate de un puternic sentiment de antisemitism, un antisemitism atât de puternic, încât el orbește pe cei loviți de acest beteșeag, împiedicând o viziune corectă a realității de azi. Cele ce se întâmplă azi în Siria, Irak, Yemen, Sudanul de Sud, Coreea de Nord, Pakistan și în multe alte părți ale lumii nu deranjează și nu preocupă pe nimeni acolo, la New York. Milioanele de refugiați de peste tot care fug de tragedie în toate direcțiile îi lasă pe cei de la ONU nemuritori și reci. Lumea, cea civilizată și cea mai puțin civilizată, nu are decât o singură preocupare: existența unor așezări evreiești în viitoarea Palestină.

Dar dacă gândurile mele s-ar opri aici, încă nu m-aș plânge. Pentru că iată o a doua contradicție. De mai bine de o jumătate de secol eu sunt de părere că fiecare individ trebuie să se nască, să trăiască și să moară în țara lui și nicăieri în altă parte. Iar această părere (a mea și numai a mea) se referă la toți locuitorii globului pământesc, inclusiv (sau mai ales) la evrei. Dar în acelaș timp, cineva ar trebui să-mi explice de ce un palestinian se poate așeza în orice colț al acestei planete fără să fie imediat izgonit, iar un israelian nu se poate așeza într-o țară care se numește Palestina ?!

Închipuiți-vă, dragi prieteni, că într-o bună zi guvernul Argentinei/Africii de Sud/Franței/Uzbekistanului (alegeți ce vi se potrivește cel mai bine) decide că de la 1 Ianuaie 2017 se interzice israelienilor să se așeze pe teritoriul respectivei țări. Inutil a descrie valul de proteste în toată lumea, acuzând acel guvern de rasism și antisemitism. Dar pentru ONU și Consiliul său, lucrurile stau complet altfel. Nici unui israelian nu i se permite, de jure si de facto, să rămână în acel teritoriu care a primit numele de Palestina. Arabi palestinieni în Israel, câți vrei!! Evrei israelieni în Palestina, pentru nimic în lume. Numerus nullus, Judenrein! Eu, unul, nu m-aș așaza acolo nici în ruptul capului! Dar cine sunt eu să hotărăsc pentru alții?!

Să continui?!

Volens, nolens, o s-o fac, pentru că totul îmi stă pe limbă și, vorba anecdotei, trebuie s-o ”scuip” că e ca vitriolul! Și uite despre ce e vorba. Așa cum se știe, armata israeliană a ocupat în Războiul de șase zile din anul 1967 malul de est al Iordanului și fâșia Gaza. Malul de est era sub ocupație iordaneză, iar Gaza sub ocupație egipteană. Niciun moment aceste două teritorii nu au făcut parte integrantă, nici din Iordania și nici din Egipt. Ba mai mult, de exemplu, locuitorii Gazei aveau nevoie de viză de ieșire din fâșie, chiar spre Egipt! Cu alte cuvinte ei nu erau cetățeni egipteni. Ba mai mult, anexarea malului estic al Iordanului de câtre Iordania, în 1947, a fost considerată de câtre comunitatea internațională ca fiind ilegală. Deci West Bank nu aparținea, înainte de 1967, de Iordania, așa cum Gaza nu făcea parte din Egipt.

Aceeași comunitate internațională denumește West Bank și Gaza ”teritorii ocupate”. Dicționarele definesc ocupația ca ”achiziție prin forță a unui teritoriu străin”, adică a unui teritoriu care nu-ți aparține. Și, îmi spune mie logica mea de doi bani, dacă ceva nu-ți aparține ție, sigur ca aparține altcuiva. Că de mult nu mai umblă câini cu covrigi în coadă.Dar Gaza și malul de est al Iordanului, conform legislației internaționale, nu aparțineau niciunei țări, deci Israelul a ocupat aceste teritorii, da, prin forță, dar de la nici o putere străină!!

Și atunci te întrebi de ce aceste regiuni se numesc ”ocupate” și de ce să nu accepți ideea că de fapt, în ochii multor israelieni, ele sunt teritorii eliberate (că pe acolo umblam noi ca năucii acum vreo câteva mii de ani, și despre prezența noastră acolo avem și documente)?!

Și acum (promit!) ultima dilemă, și cu asta basta!

Eu sunt și mă declar în favoarea unui stat palestinian, pentru că dorsc să se facă liniște și pe meleagurile mele și să pot trăi cât mai am de trăit printre ai mei și cu ai mei. Toată lumea arabă, sute de milioane răspândite în peste douăzeci de țări, consideră acest deziderat ca obligatoriu, fără de care nu va fi pace în Orientul Mijlociu. Toate țările arabe se solidarizează cu poporul palestinian (nu mă provocați, nu vreau să scriu o vorbă despre istoria inexistentă a acestui popor!), propaganda arabă propalestiniană și antiisraeliană e evidentă și simțită peste tot și tot timpul, iar mie această stare de lucruri mi se pare perfect logică și de înțeles. Dar acum vine (și nu mă lasă deloc în pace!) dilema: dacă așa stau lucrurile, dacă fiecare popor are drept la țara lui, la patria sa, și dacă poporul palestinian e la fel ca orice popor, cu drepturile sale inalienabile, cum Dumnezeu n-au înțeles Egiptul și Iordania acest adevăr simplu și nu au creat un stat palestinian, când aceste teritorii au fost sub ocupația/admnistrația lor timp de nu mai puțin de 19 ani, între 1948 și 1967?! Bine înțeles că explicația e la îndemâna oricui, dar eu m-am hotărît să mă limitez la problemele mele și nu să le rezolv pe ale altora.

În ciuda a ceea ce se poate întrevedea din citirea rândurilor de mai sus, eu mă consider un individ realist. Deci nu mă aștept ca cineva să fie în stare să-mi rezolve propriile mele contradicții și dileme. Le-am pus pe hârtie pentru că doresc ca cel care va le va citi să încerce să le caute și să le găsească , sper, în propria sa gândire, și în felul acesta să mărească numărul acelora care nu se mărginesc în a primi ce li se oferă pe tavă, ci se străduiesc să analizeze lucrurile după propriiile lor concepții, folosind inteligența și experiența de viață pentru a trage concluzii. Pentru că nu știu alții cum sunt, dar eu am convingerea că nu sunt singurul pământean cuprins de contradicții și dileme.

Și de unde sunt atât de sigur?!

Totul vine de la vestitul moșneag din tramvaiul bucureștean, de acum o jumătate de secol, care întrebat de un tânăr de ce se citește pe fața sa o cumplită nedumerire, a explicat imediat despre ce e vorba: ”că eu fac parte din popor, mi-e foarte clar; că toate bunurile acestei țări aparțin poporului, și asta mi-e clar; că dacă așa stau lucrurile asta înseamnă că și fabrica unde lucrez e  și a mea, și asta mi-e clar; dar că eu singur m-am dat azi afară din propria mea fabrică, asta n-am să înțeleg niciodată!!!!!”

Gabriel Ben Meron