Poate că nu e reverențios, dar nu pot să neg  că mă obsedează zicala românească ”Câinele moare de potecă lungă și prostul de grija altuia”, citind ultimele știri  despre desfășurarea ”Conferinței de la Paris” pentru promovarea păcii între Israel și palestinieni, convocată cu emfază de președintele Hollande (care mai are vreo 4 luni de stat la reședința sa din Palatul Elisée:) la care au fost invitați să participe reprezentanți a 70 de state, dar la care cei doi protagoniști – primul ministru al Israelului și președintele Autorității Palestiniene – și-au declinat participarea. Adică o dezbatere la care cei cu adevărat interesați și implicați nu participă. În schimb Statele Unite, cel mai important ”arbitru” în prezent al disputelor din Orientul Mijlociu au fost reprezentate de Dl. Kerry, secretarul de stat care mai ocupă această funcție doar pentru următoarele 5 zile, când urmează să-și încheie cariera   dedicată în mare parte  negocierilor de pace între Israel și ”statul palestinian” care  funcționează ”eficient” doar pe culoarele ONU. După cum este îndeobște cunoscut, acest proiect denumit în ”slangul diplomatic”  soluția ”cu două state” este încă departe de a se naște ca să nu vorbim cât de îndepărtată poate fi perspectiva realizării sale.

Fotografie de grup de la “conferinţa de pace” de la Paris, 15 ianuarie 2017.

Este de neînțeles încercarea de a se manipula, în mod repetat, opinia publică, aducând în prim planul preocupărilor mass-media ”contenciosul palestinian” care – fără a-i  diminua importanța  pentru  Orientul Mijlociu – a încetat să mai fie punctul cel mai fierbinte ale numeroaselor conflicte din zonă, de amploare și intensitate într-o îngrijorătoare creștere.  Poate este un interes (doar electoral) pentru ”stânga” franceză, pentru a-și atrage voturile milioanelor de musulmani din Franța, la alegerile prezidențiale care vor începe în aprilie. Tot în această perioadă (de regulă mai inactivă diplomatic din cauza sărbătorilor:) s-a situat și ”abținerea” SUA cu prilejul recentei hotărâri a Consiliului de Securitate de condamnare a Israelului pentru politica sa de încurajare a noilor așezări evreiești din regiunile biblice Iehuda și Șomron (Cisiordania). În mesajul adresat Conferinței de la Paris din 15 Ianuarie, Francois Hollande a subliniat că soluția cu”două state” este amenințată de așezările israeliene  (pentru a-și balansa opinia a adăugat și ”teroriștii” palestinieni).  Ministrul de externe francez, dl.Jean-Marc Ayrault, a  nuanțat poziția Franței: ”Noi suntem pentru negocieri directe între cele două părți,  încercând doar să-i ajutăm ca să se ajute singuri”  Să se ajute, dar cum? Nu doar opinia publică din Europa, dar chiar și cea din Israel, este divizată privind calea de urmat pentru a soluționa în sfârșit problema fundamentală a recunoașterii și acceptării statului evreu, de către întreaga lume arabă, respectiv toate statele arabe și musulmane. Căci de fapt aceasta este  cheia problemei sau dacă vreți problema cheie care a generat și continuă încă să genereze tensiuni care oricând pot  complica situația oricum tensionată din Orientul Mijlociu.

 Cifre și fapte

În anul acesta vor fi  patru aniversări cu ”cifre rotunde” ale unor evenimente strâns legate de ”contenciosul palestinian” subiect căruia și azi i se dedică preocupări notabile ale opiniei publice și ale cancelariilor lumii: 120 de ani de la Primul Congres Sionist (Basel); 100 de ani de la publicarea Declarației Balfour; 70 de ani de la adoptarea Hotărârii ONU (181 /1947), de partajare a teritoriului Palestinei și 50 de ani de la unificarea Ierusalimului. Acest parcurs de o ”viață biblică” sau de 6 generații, a fost marcat de două războaie mondiale și de 6 războaie purtate pe teritoriul ”Țării Sfinte”. În această perioadă – nu atât de lungă, pe cât de agitată – a istoriei, populația lumii a crescut de aproape patru ori (de la 1,65 miliarde în 1900, la 7,45 miliarde în 2016), numărul statelor s-a triplat (de la 70, la peste 200), s-au purtat sute de războaie locale şi, totuși, într-o proporție nefirească lumea este încă preocupată de acest conflict – mărunt la scara omenirii – dintre Israel și ”statul palestinian”. Dar nerezolvat. Sunt încă 31 de țări membre ale ONU care refuză să recunoască Statul Israel, stat membru al ONU din 1949, când încă cea mai mare parte a acestor state încă nu existau ca suverane. Ele sunt în marea lor majoritate state arabe sau ne-arabe, dar musulmane. Este oricum o situație nefirească, fără precedent și potențial periculos faptul că un stat membru al ONU nu este recunoscut de un număr semnificativ de alte state tot membre ale aceleiași organizații. Dacă de-a lungul anilor dreptul de veto aplicat cu consecvență în Consiliul de Securitate de către (cel puțin) Statele Unite, a protejat oarecum Israelul de amenințările existențiale, cu un soi de ”cântec de lebădă” administrația Obama a ținut să-și încheie mandatul, renunțând la acest instrument. În vâltoarea evenimentelor nici măcar nu a fost o știre de ”Breaking News”, recentul atac terorist petrecut la Ierusalim în 8 Ianuarie 2017 soldat cu 4 morți și numeroși răniți, la care asemenea  celui de la Nisa ș-a folosit un banal camion ca instrument al crimei. Din păcate nu a fost unic în această perioadă care era de așteptat să fie o perioadă de relaxare, de liniște și – ca să folosesc un termen foarte uzitat –  de normalitate.

”Adieux le Président, Vive le Président !”

Măcar singura efervescență să fi fost cea legată de ”înscăunarea” neașteptatului învingător al obositoarei curse de alegere a președintelui Statelor Unite. Domnul Donald Trump poate cel mai contestat  candidat, care a învins cum se zice ”la mustață” pe doamna Clinton, candidata preferată nu doar a ”establishment”ului american ci – potrivit tuturor sondajelor  de opinie – și a electoratului. Și dacă au mai fost contestații și demonstrații, chiar după ce Trump a devenit ”președinte” ales, reușita solemnității de depunere a jurământului și respectiv a ”transferului de putere” a făcut ca și cei mai critici la adresa noului președinte să accepte că poate nu a fost o ”alegere” atât de rea. Măcar o schimbare a stilului de conducere și o nouă paradigmă a relației dintre Statele Unite și restul statelor lumii. Dacă nu cumva discursul inaugural  avântat, însuflețitor   și cu adresă directă va fi încă unul din acelea care rămân la statutul de ”vorbe”, pe care chiar domnul Trump le-a dezavuat cu vehemență. Cuvântarea  pe cât a fost de reușită, pe atât a fost asezonată cu formulări populiste și cu iz naționalist discordant cu tendințele actuale ale lumii interconectate prin comunicare și interese economice. Sigur este înălțătoare ideea ”America First”, dar dacă fiecare din cele două sute de state independente vor râvni la același statut s-ar putea ca în loc de cooperare să rezulte o întrecere dăunătoare între egoisme  naționale. Totuși cuvântarea inaugurală  a lui Donald Trump a trezit o puternică emoție colectivă și întregul eveniment al instalării lui nu a fost lipsit de măreție, chiar dacă nu au lipsit nici demonstrațiile potrivnice. Nu știu dacă în istoria de peste două secole a instituției președinției americane – model pentru toate democrațiile din lume – a mai fost vreo contestație atât de vehementă nu doar post electorală, dar chiar după împlinirea tuturor procedurilor constituționale, legate de instalarea în funcție a noului Președinte al Statelor Unite. Diferite categorii ale populației și-au exprimat protestul față de comportamentul – deocamdată verbal – al proaspătului președinte. La New-York o mulțime  de femei a umplut bulevardele și străzile ”înarmate” cu pancarte și ”postere” anti-Trump. Cele mai multe categorii ale societății americane au fost și rămân (greu de spus pentru câtă vreme:) puternic divizate în evaluarea ”epocii Trump” care, potrivit ”personajului central”, a început chiar din momentul depunerii jurământului, cu binecuvântarea a șase autorități religioase. Printre ele și rabinul Marwin Hier, un rabin ortodox  ceea ce a reprezentat o noutate absolută, la toate festivitățile inaugurale ale precedenților președinți, au fost invitați rabini ”reformi” sau ”conservativi”. Rabinul Marwin Hier, fondator și conducător al institutului ”Simon Wiesenthal” cu sediul la Los Angeles, dar cu reprezentanțe în Israel, Canada,  Argentina și Europa, este o persoană extrem de influentă, fiind și creator de filme în propriul său studio, ”Moriah Films” și  distins cu mai multe premii prestigioase. În binecuvântarea sa, a citat din Psalmi ”De te voi uita, Ierusalime, să mi se usuce dreapta”, citat care în contextul dat a avut semnificații clare și  cred că a constituit   și un îndemn adresat evreilor americani spre atenuarea dezbinărilor și la atenuarea adversității majorității care a votat împotriva lui  Donald Trump. Unul din distinșii și bunii mei prieteni din Statele Unite, Paul Burg, un important membru și contribuitor al AIPAC (Comitetul americano-israelian pentru afaceri publice), mulțumindu-i pentru invitația personală de a participa la festivitatea de inaugurare, i-a scris: ”Dragă Președinte Donald Trump….ca un refugiat politic din fosta Românie comunistă și supraviețuitor (al Holocaustului), astăzi un mândru cetățean american, sunt încredințat că vei face America Mare din Nou…”  Dimpotrivă, un alt distins prieten, Kenneth Bob, președintele celei mai importante organizații a sionismului liberal american ”Ameinu” avertizează împotriva intențiilor antiliberale exprimate de Trump.

Dincolo însă de părerile contradictorii ale evreilor americani, prim-ministrul Israelului a transmis  după ceremonia de instalare, felicitări prietenești Președintelui Trump cu care ”împreună vom face alianța dintre Israel și SUA, mai puternică decât oricând” afirmă Netanyahu.

”Prietenul la nevoie se cunoaște”

Încă dinaintea proclamării Statului Israel, sprijinul SUA acordat ideii și mișcării sioniste a fost definitoriu. După primul război mondial s-au prăbușit și destrămat patru  imperii (Otoman, Țarist, German și  austro-ungar) dintre cele cinci care  stăpâneau atunci lumea. Cele două mari puteri învingătoare Marea Britanie și Franța au trecut la redistribuirea ”rămășițelor” sub oblăduirea și controlul primei supra-puteri: Statele Unite ale Americii. Pentru păstrarea aparențelor a fost ”inventat” primul for ”supra-național”: Liga Națiunilor care avea să dea girul justiției și legalității, noii hărți politice a lumii. Principiul generos (dar imposibil de realizat:) care avea să guverneze această reașezare de teritorii, populații și influențe politice, a fost ”propovăduit” de președintele Statelor Unite, Woodrow Wilson. El a fost unul din marii președinți al Statelor Unite, distins cu Premiul Nobel pentru Pace, având contribuții importante la dezvoltarea ei democratică. Era prezbiterian, o credință creștină de sorginte reformată bazată pe lucrarea lui John Knox (sec.16) cultivând rădăcinile Biblice, simplitatea cultului și moralitatea riguroasă. A avut numeroase încercări de a media între statele beligerante din primul război mondial, pentru încetarea războiului, care au rămas fără succes. În aceste împrejurări și ca urmare a încălcării de către Germania, a neutralității SUA, a determinat Congresul să declare război Puterilor Centrale. Intervenția Statelor Unite a fost salutară și a determinat victoria țărilor Antantei – slăbite grav ca urmare a păcii separate încheiate de Rusia  cu Germania  după revoluția bolșevică. Pe baza principiilor exprimate în cele 14 puncte formulate de Președintele Wilson,  a avut loc Conferința de Pace de la Paris, în care conform celui de al 14-lea punct wilsonian s-a înființat Liga Națiunilor, sub autoritatea căruia au fost încheiate Tratatele de Pace.

Liga Naţiunilor

Fără a mai intra în amănuntele diplomatice complicate care au condus la acest rezultat final, trebuie subliniat că reglementarea DEFINITIVĂ a statutului juridic al mandatului Britanic asupra teritoriului denumit în mod arbitrar Palestina, s-a stabilit prin Tratatul de Pace de la Sèvres (o suburbie a Parisului, vestită pentru fabrica ei de porțelan:).Tratatul a fost semnat de 14 state învingătoare – printre care și România – și statul învins  numit de acum Turcia în care a fost reglementată soarta tuturor teritoriilor pe care fostul Imperiu Otoman le deținuse. ”Palestina” trecută sub mandat, avea conform Tratatului,  41439 kmp  și puterea mandatară devenea responsabilă pentru înființarea în Palestina a unui cămin național pentru evrei, (definiție cețoasă, preluată ”ad literam” din Declarația Lordului Balfour) fără prejudicierea drepturilor civile și religioase ale comunităților neevreiești care locuiau regiunea. Evident, condiția fundamentală ca această responsabilitate să fie îndeplinită  corect, era ca  teritoriul de 41439 kmp. atribuit mandatului să fie accesibil evreilor. Această obligație a fost brutal încălcată de Marea Britanie cu acceptul tacit al Ligii Națiunilor (care nu s-a sesizat !) pe de o parte prin diminuarea teritoriului destinat ”căminului național”,  atribuind a parte însemnată Emiratului Transiordaniei (ulterior Iordania), pe de altă parte prin limitarea și apoi interzicerea completă a imigrației evreilor prin Cărțile Albe din 1922, 1930 și 1939. Proiectul wilsonian de a asigura dreptul popoarelor la autodeterminare și independență în propria țară, a fost, de fapt, refuzat  poporului evreu.

Un mandat ratat

După cel de al doilea război mondial s-a prăbușit și s-a destrămat și cel de al cincilea imperiu. european, Imperiul Britanic. Colosul  care a avut sub controlul și stăpânirea sa 59 de state astăzi toate independente, pe o suprafață de 35 milioane de kmp, s-a încurcat în administrarea Palestinei, pe care a părăsit-o cu o grabă suspectă, lăsând moștenire un litigiu  până astăzi  nerezolvat. În timp ce Marea Britanie se confrunta cu zguduirea imperiului său, evreii din Europa care au supraviețuit Holocaustul, băteau cu disperare la poarta salvării lor ferecată de guvernul Atlee-Bevin de teamă ca Statele Arabe – care dețineau atunci cele mai multe resurse petroliere – să nu se supere. Ajutorul a venit de la președintele SUA, atunci Harry Truman, a cărui intervenție cu caracter strict umanitar a facilitat acceptarea imigrației unui număr de o sută de mii de supraviețuitori. Succesorul de drept al Ligii Națiunilor (care și-a încetat existența în 1946) a devenit Organizația Națiunilor Unite (ONU),a cărei Cartă – bazată pe inițiativa președintelui Roosevelt și prim ministrului Churchill – a fost semnată în 1945, la San Francisco, de reprezentanții a 50 de state. Printre numeroasele dosare internaționale care își așteptau soluționarea, erau câteva care au rămas moștenire de la defuncta Ligă a Națiunilor, între care și dosarul ”Palestina”. Marea Britanie care nu a fost în stare să-și îndeplinească mandatul primit de la Liga Națiunilor de a facilita realizarea unui ”Cămin Național Evreiesc” (în sine o formulare ”exotică” și evazivă), și-a declinat competența și a hotărât, în Ianuarie 1947, să renunțe la mandat. Abia înființata ONU a încredințat unei comisii special constituite (UNSCOP) misiunea de a ancheta situația existentă și a propune soluții.

Partajarea Palestinei.1947 Propunerea UNSCOP aprobată de ONU Hotărârea 181.

Împiedicarea deliberată a imigrației evreiești de-a lungul celor 25 de ani de mandat, a compromis șansa de a se crea o structură demografică favorabilă consolidării ”căminului național” care pe cale democratică să fi devenit un Stat Evreiesc. Contrar spiritului  în care Liga Națiunilor a încredințat englezilor mandatul pentru Palestina, din interese obscure, a fost încurajată nașterea și dezvoltarea unui naționalism arab-palestinian agresiv, sub conducerea ideologică a Muftiului Ierusalimului Hadji-Al-Amin, un criminal de război, aliat fidel al lui Hitler. Aceste împrejurări au condus la o situație ”de facto” din care aparent singura ieșire era partajarea teritoriului Palestinei (deja redus la jumătate, prin constituirea Iordaniei). În 29 noiembrie 1947, Adunarea Generală a ONU prin Hotărârea 181, a aprobat planul de partajare a Palestinei, prin întemeierea a trei entități politice: un stat evreu, un stat arab și un mandat internațional care să includă Ierusalimul. Conform Hotărârii,  cele trei entități trebuiau să stabilească o uniune economică, care să utilizeze aceeași monedă, să-și administreze în comun resursele (apa, energia electrică) să dezvolte în comun căile de comunicație, să asigure circulația liberă (a forței de muncă,mărfurilor și capitalului). Evreii au acceptat rezoluția ONU și au proclamat statul evreu la 15 Mai 1948. Primul stat care a recunoscut de facto și apoi de jure Statul Israel a fost SUA prin confirmarea semnată de președintele Truman în aceeași zi. A fost un gest semnificativ care a constituit un fel de preludiu pentru relațiile care aveau să se dezvolte între marele stat american și micul stat evreiesc de-a lungul următorilor ani. A fost un gest de încurajare din partea celui mai important stat al lumii de după război, preocupat și de a păstra relații bune cu statele arabe depozitare ale celor mai importante resurse petroliere. Aceste state – la început șase la număr – au constituit în 1945 un organism reprezentativ de coordonare, Liga Arabă, a cărei primă acțiune a fost atacarea Israelului, chiar în ziua proclamării independenței. Scopul declarat al atacului a fost, nici mai mult nici mai puțin, decât desființarea  noului stat. În fapt a fost un atac la o  Hotărâre ONU, un organism în care toate statele Ligii Arabe erau membri 🙂 Liga Arabă ”in corpore” a respins Hotărârea precizând printr-o ”cablogramă” semnată de Secretarul General Azzam Pașa, că singura soluție a problemei palestiniene este stabilirea unui stat palestinian unitar (gândindu-se evident la un stat unitar arab)

Primul război al primului stat evreu modern

După cel mai lung război al Israelului (10 luni) cu  două perioade de încetare a focului, luptele s-au încheiat cu victoria neașteptată a micului stat  în fața coaliției susținute de Liga Arabă, cu o populație și un teritoriu de o mie de ori mai mari. În perioada februarie-iunie 1949 au fost încheiate în insula Rhodos, acordurile de armistițiu   care urmau să fie urmate de tratate de pace, dar în loc de tratate de pace s-au mai purtat două războaie cu aceiași beligeranți, în 1967 (Războiul de 6 zile) și în 1973 (Războiul de Yom Kippur).

Harta Israelului după armistițiul din Rhodos (1949) Cu verde închis teritoriile câștigate

Toate războaiele au fost determinate de acte agresive ale unor state membre ale Ligii Arabe. Toate războaiele s-au încheiat cu victoria Israelului şi în toate războaiele Israel s-a bucurat de susținerea Statelor Unite,  în afară de unul singur, în timpul președinției Eisenhower determinat  de Criza Suez, (intervenția armată a unei forțe tripartite – Marea  Britanie, Franța și Israel – ca răspuns la naționalizarea Canalului de Suez de către Gamal Abdel Nasser,președintele Egiptului.)

Aliatul

Mulți se întreabă care este cauza majoră a relațiilor speciale dintre Israel și SUA. O țară care abia se poate distinge pe harta lumii, se află în primul plan al politicii americane. America are un nou președinte, imprevizibil deocamdată, dar din multe puncte de vedere inedit și promițător. Printre primele personalități politice care au fost invitate la Washington pentru convorbiri cu Donald Trump, se numără primul ministru al Israelului. Printre ultimele preocupări majore ale echipei conducătoare  Obama-Kerry, la încheierea mandatului, câteva au fost dedicate Israelului (chiar dacă ele nu au  avut neapărat o conotație pozitivă:). Care este cauza interesului major pe care SUA îl poartă Israelului? Căci din punct de vedere al Israelului interesul este neîndoielnic, orice țară mică are nevoie de un ”protector” și sponsor. În primul rând există o largă simpatie  a populației americane, pe criterii ideatice, religie, suferințe, Holocaust, pionierat, istorii de succes, antreprenoriat, inovație multe asemănări cu narativul american. Există fără îndoială și un remarcabil ”lobby” evreiesc, mulți evrei americani au poziții importante în cultura, economia și politica americană. Dar cu siguranță există și o puternică convergență de interese. Israel este printre cei mai importanți parteneri strategici (non NATO), are cea mai importantă  și mai redutabilă forță militară în Orientul Mijlociu atât de bulversat. A fost un partener de încredere care a asigurat echilibrul  de forțe în Orientul Mijlociu în perioada Războiului Rece. Este o țară cu resurse umane de valoare excepțională, cu rezultate de vârf în multe domenii ale tehnicii și tehnologiei moderne care conlucrează cu succes cu parteneri americani. Și poate nu în ultimul rând este un important și util partener în domeniul complicat și discret al informațiilor.

Problema

Din păcate Israel și, implicit, partenerii săi se confruntă cu o problemă majoră, pe care am mai evocat-o concis ”contenciosul palestinian”. Mulți confundă acest ”contencios” cu ideea de ”stat palestinian”, ca și cum odată ce ar fi întemeiat un stat palestinian  toate problemele acestui  ”contencios” ar fi soluționate. Însăși noțiunea unui ”popor palestinian” a  apărut abia după Primul Război Mondial, când ”liniștea” stăpânirii otomane a fost tulburată de ”gălăgia” creată de imigranții evrei care clădeau  întâi așezări, apoi școli și orașe. Prin 1920 au venit militarii și funcționarii britanici cu tot felul de noi reguli de viață. Necunoscutul unor noi relații i-a scos pe ”pașnicii” arabi din Palestina din letargie și, având în frunte două familii bogate: Husseini și Nashashibi, au început și au reușit să cultive un sentiment de apartenență, devenit în timpul mandatului britanic, o formă incipientă de ”naționalism palestinian”. În perioada dinaintea instalării mandatului Britanic, numărul locuitorilor arabi din Palestina era în jur de 500 de mii, iar cea a evreilor aproape 100 de mii. Adică în total circa  600 de mii de locuitori  Nivelul de trai al arabilor din Palestina era ceva mai scăzut decât cel al evreilor, dar era cel mai ridicat dintre toate zonele cu populație  arabă. Cu toate aceste realități – care pledau pentru o conlucrare sau cel puțin o acceptare a ”coloniștilor” evrei – fiind  în continuu incitați de gruparea Husseinizilor, au izbucnit revolte ale arabilor din Palestina împotriva  evreilor sioniști care se așezau în țară.  Aceste dezordini și lupte interne au determinat autoritatea britanică să examineze căile de înlăturare sau măcar ameliorare a tensiunilor. În 1937, Comisia Peel, din însărcinarea guvernului britanic – după o anchetă și o judecată riguroasă a cauzelor care au determinat conflictele sângeroase – a propus un plan de partajare a Palestinei, refuzat atunci categoric de arabi. Ideea creării a două state, unul evreu și altul arab (pe lângă zona Ierusalimului care urma să fie ”internaționalizat”), a fost prezentă de atunci în toate aranjamentele propuse sau dezbătute.

Harta partajării propusă de Comisia Peel

Arabii au refuzat – în vorbe și în fapte – ”soluția cu două state” pentru că nu au fost dispuși să accepte existența unui stat evreiesc în Orientul Mijlociu, pentru că nu au fost pregătiți ei înșiși (arabii palestinieni) să-și asume crearea și administrarea unui stat propriu precum și pentru că între statele arabe din zonă erau rivalități și interese contradictorii relativ la ”contenciosul palestinian”. În ciuda Hotărârilor ONU, conferințelor internaționale, războaielor  purtate timp de 80 de ani de la propunerea Comisiei Peel, soluția cu ”două state conviețuind pașnic alături” a rămas controversată și aparent nerealizabilă.  Guvernului israelian i se impută încurajarea înmulțirii așezărilor evreiești în ”teritoriile disputate”, Autorității Palestiniene că nu reușește să facă ordine în ”propria ogradă”, tolerând existența unui regim separat Hamas în Gaza și încurajând acțiunile teroriste. Fapt este că în pofida discursurilor patetice ”soluția cu două state” nu progresează în sensul rezolvării ”contenciosului palestinian”. Circa 4 milioane de oameni nu au un statut clar și definitiv  de cetățeni ai unui stat care să le protejeze interesele, să-i apere la nevoie și să se preocupe de necesitățile și bunăstarea lor. Au început să fie vehiculate  în spațiul public (mai ales israelian) și alte  eventuale ”soluții”. Un stat federativ israelo-palestinian sau  a unuia iordaniano-palestinian (avându-se în vedere și faptul că Iordania are o populație de peste 3 milioane de arabi originari din Palestina, fiind singurul stat  arab care le-a acordat cetățenie).  constituie variante care nu ar trebui ignorate.

Speranța

Între promisiunile electorale ale Domnului Trump au fost avansate atitudini și idei noi în legătură cu relațiile oricum privilegiate  dintre Statele Unite și Israel. Nu putem decât să ne asociem la speranța tuturor prietenilor Israelului că viitorul va aduce PACE pe Pământul Sfânt. Sperăm că apropiatul ceas al întâlnirii oficiale dintre noul președinte al Statelor Unite și primul ministru al Statului Israel o să fie un ceas bun.
Tiberiu Roth, 25 Ianuarie 2017