Ca locuitori ale acestei clădiri impozante, Babelul, ar fi bine să ne cunoaștem și împrietenim și în contextul Baabelului. Eu sunt un tip căruia îi place să vorbească și să se asculte singur, mai ales când am nevoie de păreri experte sau de conversaṭii inteligente. Cu timpul însa am descoperit limitările catastrofice ale acestui obicei și am început să caut un forum matur și neinhibat ale cărui membrii își semnalează prezenṭa în lume și prin comentarii la ceea citesc. Astfel am descoperit Baabelul, o revistă inteligentă, interesantă care merită să fie cunoscută, răspândită, popularizată și sprijinită, una a cărei apariṭie e așteptată cu emoṭie și nerăbdare. Una care oferă satisfacṭie intelectuală, artistică și literară. Bravo Baabel!Read more…
În ultimul moment am luat un autobuz de noapte și am ajuns clandestin la Paris, Place de la Madeleine. De acolo m-am dus la comunitatea evreilor. Pe baza faptului că vorbeam franceză binișor, că aveam o barbă stufoasă și că încă eram sub un an de la plecarea din România, mi s-a acordat un sejur temporar de 6 luni, cu posibilitate de reînnoire și cu un ajutor modest dar complet de casă, masă și transport în comun. În scurt timp mi s-a oferit ocazia de a lucra într-o tabără hasidică Lubavitch, în Bretagne, ca instructor de înot, arte marțiale și ajutor la bucătărie. Ambiția lor, mai târziu și mărturisită, era să mă “salveze”, să mă re-educe și să mă transforme dintr-un evreu pierdut, de tip comunist, calitatea a III-a, în evreu “Calitatea I, confort sporit”, prin reîmprospătarea credinței mozaice, a educației și practicii religioase, a creșterii cunoștiințelor și a respectului pentru istoria și cultura iudaică și îndoctrinarea mea cu disprețul și ignorarea culturii, a istoriei, a valorilor morale și a stilului de viață al tuturor celor care nu erau ca ei.Read more…
A urmat a doua etapă a zborului spre Amsterdam, unde prietenul meu mă aștepta îngrijorat la aeroport. Reîntâlnirea a fost simplă, cordială. Prietenul meu știa foarte bine prin ce am trecut și înțelegea condițiile din care am venit. La aeroport am remarcat un steag imens, tricolorul olandez, și mi-a venit imediat în minte expresia “mândrul tricolor”. Am repetat mintal de câteva ori această expresie și am constatat că nu mi se mai asocia cu niciun sarcasm sau cinism. Pentru mine era un nou tricolor, care părea că nu i se “fâlfâia” de mine… După ce am stat o lună în locuința binefăcătorului, meu, din motive de bun simț și spirit de libertate am hotărât să mă mut pe cont propriu și să stau singur.
Am găsit o garsonieră la parter, pe o stradă liniștită din Amsterdam, în cartierul Jordaan, foarte central și pitoresc, cu multe biserici vechi, boutique-uri, magazine de curiozități, librării, berării vechi de secole, canale sau “gracht”-uri pitorești, specifice Amsterdamului. În apropiere era o piață mare unde se vindea pește proaspăt, fructe, legume și tot felul de bunătăți locale. Populația cartierului era foarte colorată și mie îmi plăcea sa observ vânzătoarele, multe din ele fete tinere cu trăsături aspre și rurale, dar frumoase și sănătoase, cu ciorapi groși de lână și saboți de lemn, care le îngreuiau mersul.Read more…
Integrarea mea rapidă în sistemul școlar românesc a fost ajutată mult și de dispariția rapidă a penarului meu de piele, a gumei albe de șters Koh-I-Noor cu elefant, a compasului din metal solid nichelat, fără creion de lemn cu gheară, și a stiloului cu pipetă. Toate astea era accesorii standard la şcoala rusească din Praga și chiar la școlile cehești. N-am aflat niciodată cine mi-a pus în buzunarul hainei un bilețel mototolit cu niște versete de mare talent, afecțiune si înțelepciune, pe care nu le-am uitat nici până în ziua de azi “De mai aduci la școală șmecherii din astea jidovești, poți și tu sula să mi-o belești”. Prin acest mesaj, înțelegerea mea a naturii umane în general și a invidiei în special s-a îmbunătățit substanțial. M-am gândit de multe ori dacă și cum s-ar fi modificat mesajul de pe bilețel, dacă eram, să zicem, finlandez?Read more…
La un moment dat am trecut pe lângă un magazin de pantofi de lux şi de marcă pentru bărbaţi, şi nu m-am putut abţine să nu admir vitrinele aranjate cu gust şi iluminate foarte atrăgător. Am observat din nou ceea ce am constatat de mult că este regula generală pentru prezentat încălţămintea într-o vitrină. Mărimea de pantofi pentru bărbaţi este maximum 40, iar pentru femei 35. La aceste mărimi , proporţiile estetice par ideale, şi pantofii arată atrăgători. În decursul anilor am fost dezamăgit de fiecare dată când am cerut numărul meu 45, şi vânzătorul mi-a adus o cutie enormă din care am scos două broaşte ţestoase imense, care erau de fapt aceeaşi pereche de pantofi pe care am văzut-o în vitrină, dar mărime Yetti, omul zăpezilor. Am intrat în magazin şi imediat mi-au picat ochii pe o etajeră specială cu pantofi foarte frumoşi de marcă, cu preţuri triple sau cuadruple faţă de ce eram în general dispus să cheltuiesc pe pantofi, dar pentru că aveau doar o singură pereche din anumite modele, preţurile erau reduse cu 50%. Perechea care mi-a plăcut cel mai mult, era numărul meu, 45, aşa că i-am încercat şi se potriveau de minune şi erau şi foarte comozi.Read more…
“Bunica mea, a fost o adevărată doamnă de modă veche, cu maniere bune, politicoasă şi folosind întotdeuna un limbaj foarte decent. În plus, ea mai era şi o bucătăreasă grozavă care se mândrea pe drept cu talentele ei de gătit bucate speciale de toate felurile, dar excela în prăjituri. Până şi astăzi îmi lipsesc, nici măcar mama mea nu a reuşit să facă prăjituri la fel de bune.” – mi-a spus Eva care avusese o bunică vorbitoare de maghiară. Am întrebat-o pe Eva cum a fost în stare să comunice verbal cu bunica şi a rezultat că nu se înțelegeau aproape de loc, pentru că bunica nu a învăţat mai nimic în engleză. Apoi Eva a pufnit în râs şi când s-a mai domolit, mi-a explicat că exista totuşi o excepţie în privinţa folosirii unor expresii în limba engleză de către bunica ei. Eva zicea că până în ziua de azi ea roşea cu jenă doar gândidu-se la ce spunea bunica în anumite momente. Bunica pregătea mâncărurile cu pasiune şi cu o atitudine de perfecţionist. Când însă lucrurile nu se desfăşurau exact cum plănuia ea, atunci devenea agitată, îşi pierdea cumpătul şi începea să spună vorbe grosolane şi înjurături nemaiauzite în nici o altă ocazie.Read more…
Legătura dintre iaurt şi paşaport nu este de loc evidentă. La fel ca şi legătura dintre “ceva” (care cu toţii ştim ce e) şi ..prefectura. Limba română, după cum vedeţi, e bogată în metafore umoristice. În cazul meu, legătura dintre iaurt şi paşaport va deveni clară după ce va povestesc ce mi s-a întâmplat. Am lucrat câţiva ani la o firmă internaţională de produse lactate cu sucursale multiple în Canada. În poziţia mea de “Corporate Engineer”, una din atribuţiile mele era să găsesc metode de procesare mai rapide, mai bune, mai igienice şi, evident, mai ieftine. Faza din proces care oferea ample posibilităţi de realizare a acestor îmbunătăţiri, era cea de umplere a containerelor cu lapte, iaurt, smântână, kefir, etc. în butelii, cartoane şi căni. O fabrică de-a noastră din Ontario, care producea exclusiv iaurt, cu tehnologie demodată, multe faze manuale şi randament redus, era în căutare disperată de modernizare fundamentală.Read more…
Prima discuţie serioasă despre viitorul meu profesional am avut-o cu tatăl meu când am împlinit 12 ani. Îmi aduc aminte că era o vară frumoasă şi într-o duminică după amiază ne-am dus doar noi doi la o plimbare de câteva ore prin parcurile înflorite timişorene, de-a lungul Canalului Bega. Tatăl meu iubea natura, îi plăcea mişcarea în aer liber şi se destindea de minune vorbind despre tot ce-l interesa: politică, filozofie, literatură, munca lui, umor, lingvistică, viaţa în general. Oricine îl asculta învăţa ceva de la el şi era fascinat doar ascultându-l, indiferent dacă voia sau putea să contribuie cu ceva la conversaţie. Erudiţia şi șarmul lui erau fără îndoială deosebite, dar puteau fi şi intimidante. Această plimbare a fost însă diferită şi am observat că tatăl meu manifesta nu numai o răbdare binevoitoare, dar şi un interes sincer pentru ceea ce aveam eu de spus. Două săptămâni mai târziu, tatăl meu mi-a comunicat că s-a gândit mult la discuţia noastră şi poate un prim pas ar fi o vacanţă în mijlocul naturii, ca să-mi clarific interesele în mod direct. El vorbise deja cu un bun prieten, un profesor de ştiinţe naturale deja pensionat, care avea pasiunea drumeţiei, a muntelui şi a pescuitului. Acest domn, Mihai Neagu, petrecea în fiecare vară vreo zece zile în Cheile Nerei, la pescuit de păstrăvi şi se caza într-o casă ţărănească, pe un vârf de deal.Read more…
La vârsta de 20 de ani, am avut 68 de kilograme. 35 de ani mai târziu s-au mai adăugat încă 25 de kilograme, deci 92. Aşa o diferenţă, evident este foarte vizibilă, mai ales dacă e observată spontan, fără nici o continuitate, ca într-o revedere cu cineva cu care nu te-ai văzut de decenii. Aşa s-a întâmplat, că la apogeul meu gravitaţional mă aflam într-o delegaţie de servici în Germania, la Frankfurt, şi am avut un sfârşit de săptămână liber. Am hotărât să iau o pauză de la colegii de afaceri şi de la discuţii forţate pe teme asociate cu lucrul, ca să fac o seară “socială” şi să mă întâlnesc cu prieteni adevăraţi, cu care pot să mă relaxez, amuz sau cu puţin noroc, ambele.Read more…
În prima pauză s-a apropiat de mine un tip mai în vârstă, cam de vreo 70 de ani, mai scund, rotofei, cu o burtică respectabilă, cam smead la faţă, cu ochi negri pătrunzători, cu nas destul de pronunţat şi coroiat, şi mi s-a adresat cam zgomotos, dar prietenos şi politicos. Mi-a spus că eu probabil sunt nou pe aici, că nu m-a văzut niciodată la centrul cultural şi se pare că n-am găsit loc de şezut, aşa că m-a invitat să stau lângă el şi a adus înca un scaun pe care l-a pus la perete, aproape de scenă.În timpul scurt care a mai rămas până la terminarea pauzei şi reluarea spectacolului, el a mai apucat repede să se prezinte, spunea că-l cheamă Martin Farkas şi toată comunitatea ungurească locală îi spunea „Marci a kolbászos” adică “Marţi-cârnăţarul” pentru că el era un măcelar amator, dar care prepara acasă cârnaţi la nivel profesionist, să-ţi lingi degetele, nu alta, şi era şi o lista lungă de aşteptare pentru comenzi… L-am felicitat şi m-am prezentat şi eu şi i-am spus că mă cheamă George (Gyuri) Kun.Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
