Misterul din Cheile Nerei (o poveste adevărată)

Prima discuţie serioasă despre viitorul meu profesional am avut-o cu tatăl meu când am împlinit 12 ani. Îmi aduc aminte că era o vară frumoasă şi într-o duminică după amiază ne-am dus doar noi doi la o plimbare de câteva ore prin parcurile înflorite timişorene, de-a lungul Canalului Bega. Tatăl meu iubea natura, îi plăcea mişcarea în aer liber şi se destindea de minune vorbind despre tot ce-l interesa: politică, filozofie, literatură, munca lui, umor, lingvistică, viaţa în general. Oricine îl asculta învăţa ceva de la el şi era fascinat doar ascultându-l, indiferent dacă voia sau putea să contribuie cu ceva la conversaţie. Erudiţia şi șarmul lui erau fără îndoială deosebite, dar puteau fi şi intimidante. Această plimbare a fost însă diferită şi am observat că tatăl meu manifesta nu numai o răbdare binevoitoare, dar şi un interes sincer pentru ceea ce aveam eu de spus.

Tranziţia de la un ascultător docil la un partener de conversaţie mi s-a părut deosbit de atrăgătoare şi măgulitoare şi a semnalat recunoaşterea maturizării mele. Ne-am luat cu vorba despre natură, botanică, zoologie, materii care mă interesau în mare parte  datorită profesoarei de ştiinţe naturale care era pasionată şi mă încuraja să explorez natura mai în detaliu, mult peste limitele manualelor şcolare. Aşa că am împărtăşit tatălui meu viziuni de botanist, entomolog, explorator alpin, biolog marin, inginer forestier… într-un format de posibilă viitoare profesie. Bineînţeles, ne-am aventurat într-o discuţie mai detaliată pentru a lămuri dacă acest interes se baza pe admiraţia mea pentru profesoara de ştiinţe naturale, sau pe ceea ce am citit, văzut, auzit sau imaginat. Am trecut şi la alte subiecte şi dezbateri până ne-au obosit şi creierul şi picioarele şi ne-am întors acasă pentru cină.

Două săptămâni mai târziu, tatăl meu mi-a comunicat că s-a gândit mult la discuţia noastră şi poate un prim pas ar fi o vacanţă în mijlocul naturii, ca să-mi clarific interesele în mod direct. El vorbise deja cu un bun prieten, un profesor de ştiinţe naturale deja pensionat, care avea pasiunea drumeţiei, a muntelui şi a pescuitului. Acest domn, Mihai Neagu, petrecea în fiecare vară vreo zece zile în Cheile Nerei, la pescuit de păstrăvi şi se caza într-o casă ţărănească, pe un vârf de deal.

Domnul Neagu a acceptat cu multă amabilitate ideea de a mă lua cu el şi eu am fost extatic să-l însoţesc şi să particip la această aventură cu un om foarte interesant, cu experienţă de om matur şi cu energie şi entuziasm de om tânăr. Am pornit la drum într-o sâmbătă dimineaţă cu trenul, am continuat cu autobuzul şi până în vârful dealului am ajuns într-o căruţă trasă de un cal.

În faţă casei ne aşteptau proprietarii, Petre şi Maria Roşu, care arătau ca decupaṭi dintr-o pictură de Grigorescu. El, cu căciulă neagră, cojocel de oaie, iṭari şi opinci, cu ṭigara între degete, faṭa brăzdată de riduri adânci şi pielea tăbăcită de vânt.  Ea, mărunţică, vioaie, cu o basma mare, neagră înrămându-i faṭa îngustă şi ochii mari, negri, cu un neg pe vârful nasului, uşor gheboasă, cu picioare scurte şi opinci care păreau enorme pe picioarele ei subţiri. Ne-au zâmbit amândoi, ne-au îmbrăţişat şi ne-au poftit imediat în casă. În câteva minute a apărut pe masă telemea, roşii, ceapă, felii de pâine neagră, gustoasă, sare grunjoasă, cenușie, lapte proaspăt de capră şi câteva mere mici, dar zemoase şi gustoase. Nici nu ne-am apucat încă să mâncăm, când moş Roşu a dispărut undeva şi a adus o sticlă mare de ţuică de casă. A scos repede dopul de plută şi ne-a invitat la o duşcă de bun venit.  A pus pe masă patru pahare mari, de apă şi le-a umplut cu ṭuică. Domnul Neagu a spus că lui i-ar ajunge pentru o săptămână – mie mi-ar fi ajuns și pentru un an – iar lui Petre al nostru îi ajungea tocmai de aperitiv, înainte de a bea mai „serios” în timpul cinei şi după… S-au mai servit cârnaţi, mămăligă şi o ciorbă gustoasă, aşa că am terminat cina cu burţile pline şi foarte veseli şi vorbăreţi.

Eu am ieşit din casă la o siestă activă, făcând de câteva ori înconjurul casei şi apoi am revenit să mai stăm la taclale, dar gazdele păreau cam obosite şi când moş Petre a adormit pe scaun, nea Mihai mi-a spus să mergem şi noi la culcare, căci a doua zi urma să ne sculăm la ora 5.

Zis şi făcut, ne-am retras în camera noastră. Acolo am fost din nou copleşit de autenticitatea mobilei şi a decorului ţărănesc, aşa cum le-am văzut doar în cărţi, picturi şi la Muzeul Satului din Bucureşti.  O masă mare de stejar, scaune grele din lemn masiv, două paturi de lemn cu saltele de paie, pături de lână aspră, plapume umplute cu pene de gâscă, perne mari de puf, fiecare pat acoperit cu o cergă grea, multicoloră.  Pereţii erau plini cu poze vechi, înrămate, unele luate în armată, altele la nunţi şi sărbători de familie. Câteva marame frumoase bătute în cuie sau atârnând de cârlige completau decorul mural. Am remarcat imediat şi o ladă imensă de stejar cu un capac cu balamale, ceva în care mi-am imaginat că s-ar ţine lenjerie de pat, plapume, perne, cergi şi poate şi îmbrăcăminte. M-a surprins greutatea capacului, care putea fi ridicat numai cu două mâini şi cu bicepși serioşi. În plus, lada era atât de adâncă şi avea pereții atât de înalți încât mă întrebam cum se descurca băbuṭa noastră când trebuia să pună sau să scoată ceva din ladă… Curiozitatea mi-a fost satisfăcută mai curând decât mă așteptam, iar uimirea de a o vedea pe băbuṭa noastră în acţiune mi-a reamintit să nu subestimez niciodată limitele puterii umane, atât fizice cât şi mintale. Pe la 3 dimineaţa am auzit un zgomot ciudat şi când ochii mi s-au obişnuit cu întunericul, am observat-o pe bătrânică furişându-se tiptil în cameră. S-a dus direct spre ladă şi din spatele ei a tras un par lung cu o furcă la capăt. A proptit furca de marginea capacului, pe care l-a ridicat aproape complet şi a proţăpit parul. Apoi a luat un mic taburet cu o sfoară legată de un picior şi s-a urcat pe el, balansându-se pe muchia peretelui frontal al lăzii şi căzând în ea cu o bufnitură surdă.

Apoi baba Maria a tras de sfoară până taburetul a intrat şi el în ladă; am presupus că a făcut asta ca să poată ieşi mai târziu. De acum somnul m-a părăsit complet şi urmăream cu ochii holbaţi acest spectacol de acrobaţie de circ de „Casă de Bătrâni”. În câteva minute, bătrâna s-a balansat din nou pe muchia peretelui frontal al lăzii şi a căzut pe duşumea ca un sac de cartofi. Cum era agilă, s-a ridicat totuşi repede şi a tras şi taburetul afară din ladă. Apoi a început să încline parul şi capacul aluneca uşor pe cale să se închidă. Pe neaşteptate, furca parului a ieşit din traiectorie şi capacul greu a căzut şi s-a închis cu zgomot. Domnul Neagu s-a întors pe partea cealaltă şi a continuat să sforăie.

Am observat că băbuţa avea pumnul drept încleştat şi cu mâna stângă a început să-şi ridice fustele. Apoi pumnul drept a dispărut şi el sub fuste şi a reapărut sub forma unei palme deschise. În mod clar, ceva misterios şi foarte intim a avut loc sub fuste, dar decât să speculez, mi-a venit ideea năstruşnică s-o întreb când voi avea ocazia, dar pe cât posibil cu tact. Bătrânica a dispărut din cameră cu paşi mărunţi şi repezi şi a închis bine uşa după ea. Aşa cum stabiliserăm, ne-am sculat pe la ora 5. Deşi eram obosit şi somnoros, am sărit şi eu din pat şi am simulat câteva mişcări de înviorare. Domnul Neagu a umplut două căni cu lapte proaspăt pe care le-am băut cu poftă şi am pornit la drum.

Pescuitul de păstrăvi a fost pentru mine o noutate spectaculoasă. Pârâul de munte cristalin, cu ape învolburate curgând rapid peste pietre şi bolovani, plus aerul de munte şi mireasma pădurii învecinate erau ca ceva din rai. Domnul Neagu şi-a aruncat cu gesturi experte momeala lucioasă, metalică şi curând am văzut un păstrăv urmărind-o cu viteză, gata să muşte. Spre ghinionul lui, păstrăvul a muşcat şi curând a ajuns să se zbată în găleata lui nea Mihai Neagu. După ce el a prins vreo trei peşti într-o oră, mi-a arătat încă o dată tehnica de pescuit şi m-a lăsat să încerc. Cu norocul proverbial al începătorului, norocul mi-a surâs şi mie şi în vreo 20 de minute am prins şi eu primul meu păstrăv.

Pe la amiază ne-am îndreptat spre casă şi gazdele ne-au preparat un prânz cu mâncăruri de peşte, ca-n vis. Când savurezi roadele muncii şi ale norocului tău, parcă şi mâncarea are gust mai bun. Am mai stat la taclale, când deodată băbuţa Maria s-a ridicat în picioare, spunând că merge să mai aducă ceva bunătăţi din pivniţă. Eu m-am oferit s-o ajut şi ea a acceptat cu plăcere. Când am ajuns jos, am văzut rafturi pline de dulceaţă, gemuri, gutui, şi alte bunătăţi şi în timp ce ea se gândea ce să aducă, mi-am luat inima în dinţi şi am întrebat-o ce căuta ea în camera noastră noaptea trecută şi dacă a găsit pe întuneric ceea ce căuta. Am văzut în privirea ei bănuitoare că încerca să ghicească cât şi ce am văzut şi încă ezita să intre în detalii. Apoi i-am spus spontan că m-ar bucura să mă lumineze şi am asigurat-o că n-am să spun nimănui. Aceste „garanţii” au părut  s-o liniştească şi mi-a zis simplu că ea vine o dată pe săptămână să scoată bani dintr-o cutie ţinută sub o pătură în fundul lăzii, acela fiind singurul loc unde se ţineau banii casei. Văzând-mi privirea nedumerită, mi-a spus că moş Roşu bea cam mult şi merge aproape în fiecare seară cu prietenii la cârciuma din sat. Singurul ei mod de a limita aceste ieşiri era să ascundă banii.

Apoi mi-am muşcat limba, dar tot am întrebat-o unde se pot ascunde aceşti bani „lipsă”. „Apoi, mamă”, zise ea, „poate ai văzut şi tu că i-am ascuns sub fustă în chiloţi”.  A urmat o tăcere lungă pe care, spre norocul meu, a întrerupt-o ea şi mi-a zis: “Ştii feciorule, acolo e singurul loc din casă unde de ani de zile moşu’ meu nu mai trebăluieşte...”

George Kun

4 Comments

  • Rosu Axinia commented on March 28, 2018 Reply

    ,,Babuta Maria !,, asa cred ca ar fi fost mai bun titlul, e doar o parere ! Mi-a placut mult de tot povestirea !

    • George Kun commented on April 5, 2018 Reply

      Mersi draga Rosu Axinia. Pentru mine, placerea scrisului e egalata sau chiar depasita doar de comentarii de apreciere de la cei care s-au obosit sa citeasca si mai ales sa raspunda pozitiv, dupa cum e cazul.
      Va multumesc din suflet si astfel de incurajari, ma imboldesc sa continuu sa scriu.
      Cu stima,
      George Kun

  • George Kun commented on March 26, 2018 Reply

    Mersi de comentariu, Ivan. E singura modalitate de a afla cine a citit o publicare, si daca ea a adus cititorului o contributie de orice fel (informationala, artistica, culturala, umoristica si temporala, in sensul ca daca a fost o placere sau o pierdere de timp 🙂
    La fel cum soarta unui banc e determinata atat de gura povestitorului cat si de urechea ascultatorului , asa si cu publicarea unei povestiri. Comentariile de ajuta sa cunosti si ce fel de audienta ai si sa-ti tragii propriile concluzii. Mersi inca o data Gyuri Kun

  • klein ivan commented on March 24, 2018 Reply

    Talent remarcabil creator de povestiri plăcute . Prefer ” Martin cîrnățarul ” mai mult decît ” Cheile Nerei ” .poate pentru că prima povestire mi-a amintit de ceva relatat de rabinul-șef M. Rosen ( a fost solicitat , de un grup de țigani , să facă slujbă religioasă pentru un decedat . Decedatul era un evreu care în anii 40 ‘ își găsise refugiu printre ei și rămăsese pînă la moartea sa . ). Mă simt mai legat de relatarea lui M.R. , decît de amintirea propriei mele excursii , în timpul studenției în Cheile Nerei ….Exprim mai sus , preferința mea pentru anumite subiecte .

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *