JOI. UN AN. FEBRUARIE (I)

Feb 5, 2026By

Peter Rosenthal a mai publicat sporadic în revista Baabel, cel mai recent fiind romanul autobiografic În capcana timpului, apărut în foileton în 2022.  Peter este „medicul-condeier” prin excelență.  Și când a primit un post, o dată pe săptămână, în zilele de joi, la o clinică de psihiatrie în celălalt capăt al orașului Köln, i-a venit o idee: să consemneze, timp de un an, întâmplările mărunte din zilele de joi, scenele inedite la care a fost martor, impresiile, ideile, stările de spirit…  Așa s-a născut culegerea de proză scurtă intitulată Donnerstags [Joi], apărută în decembrie 2025 la editura Parasitenpresse. 2 februarie. 2.2.   Inima spune întotdeauna DA

Lacul are o pojghiță subțire de gheață, dedesubt se vede apa, neagră cu reflexe argintii.  La semafor se opresc trei bicicliști.  Parcă s-ar fi înțeles între ei, tustrei se sprijină cu un picior pe bordură și se mișcă ușor la dreapta și la stânga ca să-și păstreze echilibrul.  Alături de ei mai e un loc liber în care mă încadrez.  La lumina verde îmi continui drumul și deodată aud dinspre dreapta un hohot de râs.  Cu coada ochiului văd câțiva tipi care fumează țigări electronice în fața unei bănci.  Îi văd dublu, întâi pe ei, apoi oglindirea lor în vitrina băncii. Câțiva metri mai încolo, doi îndrăgostiți matinali se despart cu un sărut înainte de a începe activitatea zilei: părul scurt îmbinat cu părul lung, fețele nu se văd, poate doar o tresărire, atât. Pe drum, inima mea bate alături de ei. Se apropie podul.Read more…

Feb 5, 2026 3 comments

JOI. UN AN. IANUARIE (II)

Jan 22, 2026By

Peter Rosenthal a mai publicat sporadic în revista Baabel, cel mai recent fiind romanul autobiografic În capcana timpului, apărut în foileton în 2022.  Peter este „medicul-condeier” prin excelență.  Și când a primit un post, o dată pe săptămână, în zilele de joi, la o clinică de psihiatrie în celălalt capăt al orașului Köln, i-a venit o idee: să consemneze, timp de un an, întâmplările mărunte din zilele de joi, scenele inedite la care a fost martor, impresiile, ideile, stările de spirit…  Așa s-a născut culegerea de proză scurtă intitulată Donnerstags [Joi], apărută în decembrie 2025 la editura Parasitenpresse. Traducerea din limba germană îmi aparține.  Versiunea română, pe care o publicăm în foileton în Revista Baabel, apare aproape simultan cu cea originală, cu aprobarea editurii.  În această ediţie continuăm cu următoarele două zile de joi din ianuarie. Hava OremRead more…

Jan 22, 2026 2 comments

JOI. UN AN. IANUARIE (I)

Jan 8, 2026By

Peter Rosenthal a mai publicat sporadic în revista Baabel, cel mai recent fiind romanul autobiografic În capcana timpului, apărut în foileton în 2022.  Peter este „medicul-condeier” prin excelență.  Și când a primit un post, o dată pe săptămână, în zilele de joi, la o clinică de psihiatrie în celălalt capăt al orașului Köln, i-a venit o idee: să consemneze, timp de un an, întâmplările mărunte din zilele de joi, scenele inedite la care a fost martor, impresiile, ideile, stările de spirit…  Așa s-a născut culegerea de proză scurtă intitulată Donnerstags [Joi], apărută în decembrie 2025 la editura Parasitenpresse.  Traducerea din limba germană îmi aparține.  Versiunea română este publicată aproape simultan cu cea originală, cu aprobarea editurii.  “5 Ianuarie. VIOLET Deasupra râului totul era cenușiu și mohorât și poate tocmai de aceea mi s-a întipărit în minte ciripitul vesel al coloniei de papagali de la capătul podului.  Mama cu părul roșu ca focul și fetița care ședea în spatele ei pe bicicletă s-au oprit în fața copacului cu papagali să privească spectacolul…”Read more…

Jan 8, 2026 3 comments

Peter Rosenthal: În capcana timpului 8

Aug 11, 2022By

Privind înapoi, mă întreb cum am suportat perioada grea de așteptare din România. În afară de bunica și de lecturile din Lion Feuchtwanger, primul lucru care îmi vine în minte sunt lecțiile cu Stella Nosco. Era o femeie subțirică, cu ochii mici și negri și cu un punct maro pe ochiul stâng, care îi scotea în evidență privirea scânteietoare. La școala noastră preda desenul. Eu eram elev bun, dar la desen eram cu totul incapabil. Îmi lipsea nu numai talentul, dar și curajul și imaginația. Și totuși am hotărât ca în orele de desen să încerc să-mi fac autportretul. M-am gândit că dacă mă pun pe treabă, scot eu cumva o figură de om care să semene oarecum cu mine. Dar rezultatul a fost atât de departe de ce mă așteptam încât până azi mă mir de ambiția și de naivitatea de care am dat dovadă. Mi-am dat cu adevărat silința, dar pe blocul de desen n-a ieșit nimic ca lumea. Dna Nosco a urmărit cu multă răbdare încercările mele, mi-a dat sfaturi și m-a consolat pentru eșecurile care se țineau lanț. Pe vremea aceea luam lecții de istoria artei cu dna Rácz – ceea ce pe-atunci la Arad era într-un fel „la modă”. I-am povestit dnei Rácz că nu reușeam cu nici un chip la partea practică a artei și i-am cerut ajutorul. Dna Rácz nu știa nici ea să deseneze, în schimb avea o colecție impresionantă de albume de artă cu ajutorul cărora deschidea în fața elevilor ei o lume nouă, mai bine zis lumi noi care n-aveau nimic în comun cu cea a lui Ceaușescu.Read more…

Aug 11, 2022 0 Comments

Peter Rosenthal: În capcana timpului 7

Jul 28, 2022By

După plecarea părinților, în timpul așteptării încordate a pașaportului, mi se părea că tot ce se întâmplă în jur e legat de situația mea. Nerăbdarea de a părăsi lumea aceea, în care fiecare în felul lui trăia ca o fantomă, devenea o mizerie pe care o suportam din ce în ce mai greu. Existența noastră ar fi putut da material pentru multe povestiri grotești, ba uneori chiar a dat, dar pe vremea aceea nu eram receptiv la acest gen de umor. Fiecare trăia închis în sine – dacă totul în jur era naționalizat, suferința încă mai putea fi privatizată. Bunica și cu mine nu eram singuri, eram noi doi împreună, iar ceilalți erau ceilalți. Dna Tomuș, Esti, Haritonovici, Cukorka, Balogh Bácsi, Fărcaș și chiar Conducătorul trăiau fără speranță, într-o lume sortită pieirii. Era prea târziu, asta se putea vedea chiar pe ceasul dnei Ranszburg, cu mult înainte ca tovarășul Gorbaciov să fi rostit vestita formulă „Cine întârzie va fi pedepsit de viață”. Ceasul de perete nu se sinchisea și mergea inexorabil înainte, întârziind doar vreo șase-șapte minute, până după dictatură, până azi și până într-un viitor care probabil va fi fost întârziat încă înainte de a sosi. În orice caz pe vremea aceea nimeni n-a încercat să repare pendula dnei Ranszburg. Ce rost ar fi avut? Și așa nimic nu se mai conforma cu realitatea. Dar adevăratul motiv al acestei aparente lipse de interes era altul. Pur și simplu ceasul era al dnei Ranszburg, nu era treaba noastră.Read more…

Jul 28, 2022 5 comments

Peter Rosenthal: În capcana timpului 6

Jul 14, 2022By

Când a început noul an școlar, viața mea fără părinți a reintrat pe un făgaș cât de cât normal. M-am întors la școală, dar nu la „Generală 1” ca înainte, ci la școala germană din Aradul Nou. Era de parcă m-aș fi mutat din Manhattan în Bronx. Trebuia să mă obișnuiesc cu profesorii și cu colegii. Băieții și fetele din clasă erau deschiși și calzi și m-au primit frumos. Rutina zilnică s-a schimbat și ea. În afară de lucrurile banale, să mă scol, să merg la școală, să-mi fac temele, să mă joc, să mănânc și să dorm a apărut ceva nou: să aștept pașaportul. Autoritățile nu se grăbeau, timpul nu se grăbea, iar eu ședeam cu bunica la masa din bucătărie, în locuința noastră din palatul Bohuș, de pe strada Anatole France 3, ascultam ceasul de perete și urmăream arătătoarele pe cadranul aurit cu cifre romane. Întrebarea dacă și când o să vină pașaportul ne stăpânea viața, dintr-o dorință devenise aproape un blestem. Nesiguranța zilei de mâine, faptul că viitorul meu e în mâna unor forțe invizibile numite „autorități” mi-a zdruncinat siguranța de sine și simțul responsabilității. Privind acum înapoi, cu creionul în mână, aș zice despre grănicerul din Hegyeshalom care ne amenința cu creionul: le-a zdruncinat, da, dar nu le-a distrus. Cu noroc și cu multă muncă aș zice chiar că s-au întărit! Atunci, în bucătăria din palatul Bohuș, lucrurile nu-mi erau chiar atât de clare.  Din contră, claritatea îmi lipsea cât se poate de mult: ce rost avea toată mascarada aceea, cui îi folosea?  Urmăream viața interioară a ceasului de perete, al cărui pendul masiv oscila fără încetare la stânga și la dreapta. Read more…

Jul 14, 2022 1 comment

Peter Rosenthal: În capcana timpului (5)

Jun 30, 2022By

23 August – Hegyeshaloimes. De vină erau mititeii, o mâncare națională românească, care însă în perioada lui Ceaușescu, în târgurile de provincie se găsea numai cu ocazii speciale.  Dacă aveai norocul să dai peste o tarabă, înfulecai la mititei ca un apucat, cu mult muștar.  În Germania se vând sub numele de „cevapcici românești”, dar au tot atât de puțin în comun cu cevapcicii din Balcanii de Vest, cât are în comun pizza turcească cu cea italiană. Da, gălbenarea ni se trăgea de la mititei.  Am priceput acest lucru când ne-am reîntâlnit la biroul de internări, toți cei cinci prieteni care fuseserăm împreună la taraba cu mici de lângă tabăra Moneasa, de 23 August.  Iar patru săptămâni mai târziu, după perioada de incubație, ne-am regăsit cu toții la spital, galbeni ca gutuile.  Eram bolnavi, dar măcar nu eram singuri! Virusurile își au și ele rânduiala lor, m-am gândit.  Eu însumi mă aflam în perioada de incubație de „maipuțindedoiani”, timpul care mă despărțea de plecarea în Germania, la părinți – cel puțin așa speram. Faptul că eram împreună ne mai potolea teama și speram să petrecem perioada de carantină în modul cel mai plăcut posibil.  Dar din intențiile noastre nu s-a ales nimic. Peste zi eram la pământ, abia ciuguleam câteva linguri de iaurt, iar noaptea ne revenea frica, cu gândacii cât podul palmei, a căror promenadă trecea de-a curmezișul prin salonul nostru.  Exact sub noi se afla spălătoria spitalului și se zice că gândacii preferă locurile calde și pe bolnavii cu febră…Read more…

Jun 30, 2022 4 comments

Peter Rosenthal: În capcana timpului (4)

Jun 16, 2022By

Părinții mei erau plecați de câteva săptămâni și în curând avea să se afle că fugiseră.  Era timpul să dispar pentru o vreme de pe ecran.  Mi-am petrecut o parte din vacanța de vară într-o tabără de pionieri.  De data aceasta am plecat la Moneasa, o stațiune care pe ungurește se numea Menyháza, ceea ce s-ar putea traduce prin „Casa din cer”, sau „Casa din rai”.  Ei bine, numai rai nu era!  Eram doisprezece într-un dormitor, înghesuiți ca sardelele în consevă.  Hrana era mai degrabă din iad – foarte curând aveam cu toții stomacul stricat.  Nu s-au organizat activități de nici un fel.  Profesorii care ar fi trebuit să se ocupe de noi erau cu totul nepăsători.  Singurul lucru care-i interesa era să ne trimită cât mai repede în dormitoarele posomorâte ca să scape de grija noastră.  Spiritul țării și al sistemului apăsa greu asupra întregii tabere: lipsă de perspective, nepăsare, deprimare, lene, lipsă de interes, tocire a sentimentelor, mai ales a simțului răspunderii, a compasiunii – bineînțeles că erau bătăi – să nu mai vorbim de integritatea morală.  Dar noi copiii, pionierii, nu ne dădeam seama, nici nu ne interesa.  Noi eram între noi și profesorii între ei.

Peste zi ne învârteam prin satul liniștit, așezat într-un peisaj deluros încântător.  În centru era o piscină, unde ne petreceam diminețile mai mult sau mai puțin de capul nostru.  Seara ședeam împreună în sala comună sau în dormitoare.

Read more…

Jun 16, 2022 5 comments

Peter Rosenthal: În capcana timpului (3)

Jun 2, 2022By

Rana emigrării se vindecă cu timpul, sau măcar nu mai doare, rămâne doar ca o ezitare într-un moment în care aș fi preferat să fiu alert. icatricea însăși nu doare, rămâne numai un defect în suplețea țesutului sănătos, o fisură umplută cu un material provenit dintr-un strat mai profund. Rănit e și limbajul. Cuvintele nu se potrivesc pentru a descrie emigrația. „Emigrație” – cuvântul e și el o cicatrice. Când ajung la el mă opresc, pentru că îmi sugerează lucruri care parcă nici nu se referă la mine. Cuvintele sunt ca și confecțiile: dacă de la bun început nu ți se potrivesc, oice ai face nu ajută la nimic, prea strâmt, prea scurt, prea lung… Exil sună mult prea patetic, fugă – prea aventuros, plecare – nu spune nimic, transfer – un coșmar, refugiat – un atavism, călător – o glumă proastă. Dar oricum am numi faptul, cicatricea rămâne, de o parte textura copilăriei mele la Arad, de cealaltă parte țesutul viu al speranței într-un viitor mai bun la Köln. Pentru procesul de cicatrizare prefer vocabularul medical, cu expresii latine, care e mult mai exact. Medicii vorbesc despre vindecare primară și secundară. Vindecarea primară, cu o cicatrice minimă sau deloc, duce la refacerea completă a țesutului, restitutio ad integrum. La arsuri și inflamații vindecarea e secundară, se face „pe ocolite”. Au loc procese imunologice complexe de transformare a țesuturilor și de cicatrizare. La început nici nu m-am simțit rănit. Totul mi s-a părut mai degrabă o mare aventură. Tot ce mi-ar fi putut pune planurile sub semnul întrebării a fost refulat sau reinterpretat. Am urcat în trenul realității de atunci cu speranța că pentru mine totul se va aranja. Read more…

Jun 2, 2022 3 comments

Peter Rosenthal: În capcana timpului (2)

May 19, 2022By

Am privit fără tristețe pe strada Anatole France, în urma Daciei noastre care dispăruse.  În copilărie iei lucrurile așa cum sunt.  Poate că așa trebuie să fie, trebuie să existe o anumită logică, mi-am spus.  De ce să-mi stric cheful tocmai când începe vacanța?  Oare ce să fac azi?  Aș putea să merg la ștrand, să-l vizitez pe prietenul meu René, sau poate să fac o partidă de rummy cu copiii vecinilor?  Am preferat să fac cu Miorel o „tură de aprovizionare” în fața hotelului Astoria.  Am fi putut s-o numim la fel de bine o „tură de cerșit”.  Încercam să facem rost de cutii goale de țigări de la turiștii occidentali care poposeau în orașul nostru de graniță în drum spre litoralul Mării Negre.  De fapt cutiile goale erau numai un pretext ca să intrăm în vorbă cu ei.  Nu o dată se întâmpla să mai lase și o țigară-două în cutie și cu un pic de noroc primeam și gumă de mestecat sau ciocolată.  Eu simțeam că mă pregătesc pentru viața în Occident.  Am devenit experți în mărci de țigări și în mărci de mașini.  De atunci mi s-a întipărit în minte „Rothmans King Size”.  Străinii aveau ceva deosebit: hainele, mirosul de aftershave, n-aș putea spune exact, dar era un fel de aură, ceva care în ochii noștri îi ridica la rangul de ființe superioare.  Când după „maipuțindedoiani” am plecat în Germania, părinții m-au așteptat la aeroportul din Frankfurt cu un Opel Kadett.  A fost o mare sastisfacție.  Abia ajuns, eram și eu acceptat în casta superioară a „posesorilor de Opel”.Read more…

May 19, 2022 4 comments

Peter Rosenthal: În capcana timpului (I)

May 5, 2022By

Peter Rosenthal este cunoscut cititorilor noștri, pentru că a mai publicat sporadic în revista Baabel.  Pe lângă numeroase scrieri apărute în Germania, el a publicat romanul De-a lungul străzii Venlo (Editura Hasefer 2017), iar în zilele acesta urmează să apară culegerea de povestiri Cluj – Der Traum ist unser geheimes Zuhause Klausenburg – Visul e casa noastră secretă într-o ediție bilingvă, germană și română. Pe Peter îl cunosc de când lumea.  Părinții noștri erau buni prieteni, în copilărie el a fost cel mai bun prieten al fratelui meu, iar amintirile lui sunt în mare măsură și ale mele – locuri, persoane, întâmplări…  Dar romanul autobiografic În capcana timpului nu este o simplă carte de amintiri.  După ce a părăsit România la vârsta de treisprezece ani, stabilindu-se în Germania, la Köln, el se întoarce peste mulți ani pe meleagurile natale.  De-a lungul romanului, impresiile din România zilelor noastre trezesc la viață amintiri, trecutul și prezentul se împletesc, creând o dimensiune nouă. Cartea a apărut în Germania în 2013.  Traducerea îmi aparține.Read more…

May 5, 2022 4 comments

O carte sub tipar: Cluj – Der Traum ist unser geheimes Zuhause Klausenburg – Visul e casa noastră secretă

Apr 21, 2022By

De ce Cluj? Tatăl meu a studiat medicina la Cluj în anii 1950. Pe vremea când locuiam la Arad (unde am stat până în 1973), într-o zi el m-a trimis să cumpăr o franzelă și 200 grame de parizer. În perioada aceea pâine se (mai) găsea practic întotdeauna și șansele să găsesc parizer erau destul de bune. Mă pregăteam s-o iau din loc, când mi-am dat seama că tata uitase să-mi dea bani. – Dar bani nu-mi dai? – l-am întrebat. – Ehei, să cumperi cu bani nu e mare scofală, asta poate oricine – mi-a răspuns tata, clătinând din cap și mi-a întins o hârtie de zece lei. Poate că încă de atunci îmi era sortit să încerc cândva să scriu despre orașul în care au studiat părinții mei, un oraș pe care abia îl cunoșteam, în afară de vreo sptămână sau două, petrecute la verișoara mea, în cartierul Gheorgheni, acum cincizeci de ani. Premisele pentru un astfel de proiect artistic, o carte despre Cluj, mi s-au părut imediat favorabile și eram gata să mă pun pe treabă cu buzunarele goale (la propriu și la figurat) – cu bani doar n-ar fi fost mare scofală, cum zicea tata.Read more…

Apr 21, 2022 4 comments

Orăștie

Aug 12, 2021By

O mare parte a copilăriei mi-am petrecut-o la bunici, la Orăștie. Părinții erau plecați în străinătate, ca să se refacă după persecuția nazistă și apoi dictatura comunistă. Din cauza împrejurărilor și-au pierdut copilăria și se pare că niciodată nu s-au maturizat cu adevărat. Părinții mei au fost multă vreme plecați, iar între timp eu eram pe cale să devin o haimana, un hoț și un mincinos. Școala, adică școala românească de atunci, din timpul dictaturii, și-a pierdut complet sensul – pe care, la drept vorbind nu-l avea nici înaintea evadării părinților mei, dar cel puțin îmi stabilea rutina zilnică și mai ales îmi dădea posibilitatea ca în viitor să pot deveni medic, la fel ca tatăl și bunicul meu. – Lasă, te rog, perele, nu le culege, încă nu sunt coapte. – Nu, bunico, nu fac nimic!Read more…

Aug 12, 2021 4 comments

Peter Rosenthal

Jul 26, 2018By

Există un banc care sună cam așa: “Un domn pleacă în călătorie. Alături de el în avion stă o doamnă foarte atrăgătoare, care răsfoiește o revistă de specialitate. Domnul o întreabă fără ocolișuri:
– Ce fel de revistă citiți?
– Este o revistă de sexologie, răspunde ea.
– Foarte interesant, spune bărbatul. Pot să vă întreb ce scrie în numărul acesta?
– Bineînțeles. Tocmai s-a stabilit că medicii sunt foarte sensibili, indienii sunt amanți excelenți, iar evreii sunt foarte fideli.
– Ce interesant, spune bărbatul. De altfel încă nu m-am prezentat; numele meu este Dr. Winnetou Rosenthal.
Deși despre scriitori nu se vorbea în articol, îmi închpui că un studiu pe această temă ar duce la rezultate asemănătoare, iar „scriitorul medic” sau „medicul scriitor” este un fel de marcă înregistrată, la fel ca „Coca-Cola”, „banc evreiesc”, cămăși „Lacoste” sau „blondină”. Read more…

Jul 26, 2018 2 comments

Vizită la domiciliu

Jul 12, 2018By

E o dimineață obișnuită de duminică, la începutul anilor 1970. Am șaisprezece ani și, ca de obicei în asemenea împrejurări, mă plictisesc. Părinții îmi sugerează: „Ia o carte și citește.” Dar eu nu am răbdare să citesc. Decât să-mi pierd vremea cu cărțile altora, aș prefera să le scriu pe ale mele. Așa că stau în camera mea, tolănit pe covor și nu fac nimic. Mai exact visez despre masa de prânz. Șnițelul duminical reușește de obicei să-mi alunge depresia obișnuită a sfârșitului de săptămână. După ce prânzul e servit și consumat, eu lenevesc mai departe cu un muc de țigară în colțul gurii. Părinții nu se amestecă. Poate că totuși ar fi trebuit să citesc o carte, dar ideea aceasta îmi vine tocmai în clipa în care tata intră pe neașteptate și mă smulge din reveria mea melancolică: „Vino cu mine. Mă duc la bordel.” Eu tușesc, scot rotocoale de fum, fac câteva mișcări lente – caut să câștig timp și să-mi revin din surprindere.Read more…

Jul 12, 2018 3 comments