Bunica mea pe linie maternă, bunicii pe linie paternă şi alte peste o sută de rude de gradul II, de pe ambele linii, au pierit la Auschwitz. Tatăl şi unchiul meu, deportaţi la Auschwitz, au trecut prin calvarul mai multor lagăre naziste şi au supravieţuit la Buchenwald. În timpul deportărilor mama mea încă nu împlinise 14 ani şi aproape sigur ar fi sfârşit în camerele de gazare dacă nu s-ar fi aflat la Budapesta şi, cum spunea ea, nu ar fi fost „salvată de Wallenberg”. În copilărie mi-l închipuiam pe Wallenberg ca pe un erou neînfricat care a luptat pentru salvarea evreilor prigoniţi şi i-a scăpat de la moarte pe copiii evrei orfani. Eram sigură că mama îl întâlnise pe Wallenberg. Cum altfel ar fi putut-o salva?  Am întrebat-o cum arăta salvatorul ei, însă ea nu mi l-a putut descrie şi nici nu-şi amintea dacă se întâlnise realmente cu el sau nu…

Colajul alcătuit din cartea Mamei, apărută în 2007, câteva articole memorialistice semnate de Otto Roboz – fostul director al Orfelinatului de băieţi – în presa maghiară din New York şi cartea lui Jenő Lévai „Viaţa aventuroasă, lupta eroică şi dispariţia misterioasă a lui Raoul Wallenberg” încearcă să descopere împrejurările posibilei întâlniri dintre Mama şi Raoul Wallenberg.

Două destine a căror intersecţie era quasi-imposibilă

În vremuri normale, de pace, întâlnirea dintre mama, copilul unei familii de muncitori evrei săraci din Secuime, şi Raoul Wallenberg – tânărul arhitect şi om de afaceri, provenit dintr-o familie înstărită din Suedia – ar fi avut şanse infime de a se produce. Făceau parte din două lumi îndepărtate geografic, istoric şi social. Însă în ultima vară a Celui de al Doilea Război Mondial soarta a făcut ca cei doi să se afle la Budapesta, în vremurile cele mai tragice.

Mama, Sara Tabák, (Surica, în limba idiş) născută în 1930 la Gheorgheni, orfană de tată de la vârsta de 6 ani, şi-a părăsit oraşul natal în 1941. Absolvise şcoala elementară cu rezultate excelente şi dorea să urmeze liceul, însă din cauza restricţiilor cunoscute sub genericul numerus clausus, nu-şi putea continua studiile decât la Gimnaziul Evreiesc din Cluj, unde mama ei nu o putea înscrie din lipsă de bani. Prin intervenţia unor oameni binevoitori, i s-a propus să plece la Budapesta, la Orfelinatul Israelit de Fete “Báró Hirsch”, înfiinţat în 1867 şi susţinut de Asociaţia Femeilor Israelite Maghiare. În această instituţie erau acceptaţi şi copiii orfani de un părinte, iar elevele cele mai bune puteau să urmeze un gimnaziu budapestan, în limita aceluiaşi numerus clausus.

Sara locuia la Budapesta, revenind acasă la Gheorgheni doar în vacanţe, când îşi revedea mama şi rudele tot mai afectate de război şi de legile antievreieşti. Ultima astfel de întâlnire a avut loc în vacanţa de vară din 1943, care s-a prelungit până în noiembrie.

Primăvara şi vara anului 1944

În primăvara anului 1944 trupele germane au ocupat Ungaria şi în câteva luni evreii din provincie, inclusiv din teritoriile retrocedate din Transilvania, Slovacia și Ucraina Subcarpatică, au fost adunaţi în ghetouri şi apoi deportaţi la Auschwitz. Bătrânii, mamele cu sugari şi copiii până la 14 ani erau sortiţi din start camerelor de gazare. Printre evreii adunaţi în ghetoul de la Reghin şi deportaţi la Auschwitz s-au numărat mama şi bunica Sarei, unchi, mătuşi, veri şi verişoare, peste 50 de rude de gradul II, din care au revenit doi unchi şi doi verişori. Ea a scăpat cu viaţă pentru că se afla la Orfelinatul Israelit de Fete “Báró Hirsch” din Budapesta, una dintre instituţiile de ocrotire ale comunităţii evreieşti din capitala Ungariei. În vara lui 1944, Sara avea să primescă la orfelinat o carte poştală cu următorul text: „Din păcate se pare că ne vor duce undeva. Nu ştiu unde. Mama ta iubitoare”. A fost ultimul semn de la mama ei.

În iulie 1944 evreimea din Budapesta rămăsese singura comunitate asupra căreia încă nu se aplicase soluţia finală, dar laţul se strângea tot mai mult în jurul celor peste 200.000 de evrei din capitala Ungariei.

Misiunea lui Raoul Wallenberg, la Budapesta

La apelul organizaţiilor evreieşti americane care alocau fonduri substanţiale, Suedia, un stat european neutru, a decis să întreprindă o acţiune concretă pentru salvarea lor, trimiţând un diplomat pentru a o coordona. După mai multe runde de consultări, această sarcină i-a fost încredinţată lui Raoul Wallenberg, fiul uneia dintre cele mai renumite familii din Suedia care a dat numeroşi bancheri, diplomaţi şi politicieni. A studiat arhitectura în Statele Unite, la Universitatea Michigan din Ann Arbor, şi apoi a călătorit prin lume, ajungând şi în Palestina, la Haifa, unde s-a întâlnit cu primii refugiaţi evrei din Germania nazistă. Misiunea de salvare a evreilor budapestani i-a fost încredinţată la sugestia omului de afaceri de origine maghiară Dr. Kálmán Lauer, îngrijorat de soarta rudelor sale din Budapesta.    

În 6 iulie 1944 pleca la Budapesta, via Berlin,  Raoul Wallenberg care potrivit documentelor: era în vârstă de 31 de ani (născut în 4 august 1912 la Stockholm), de confesiune protestantă, înălţimea de 1m şi 70cm, părul castaniu şi ochii căprui. Avea asupra lui două bagaje, un revolver, un trenci şi o pălărie.

În calitate de secretar al ambasadei câştiga 2000 de coroane suedeze şi i se dăduse mână liberă în acţiunea de salvare a oamenilor, chiar cu preţul mituirii. În protocol se preciza că dacă sursele de bani americane promise se dovedeau insuficiente, se putea apela la strângere de fonduri prin anunţuri în presa suedeză. Avea permisiunea să ia legătura cu mişcarea de rezistenţă, să asigure azil persoanelor prigonite şi să emită documentele necesare pentru acţiunile de salvare. La plecarea din Suedia Raoul Wallenberg şi-a luat rămas bun de la cei apropiaţi spunând: „Voi încerca să salvez cât mai multe vieţi omeneşti, să eliberez cât mai mulţi oameni din ghearele ucigaşilor.”

În 6 iulie, înainte de a se sui în avion, i-a spus prietenului care-l însoţea: „Ministerul de externe mă trimite în calitate de ataşat cu probleme umanitare. Ştiu ce fel de muncă mă aşteaptă; vreau s-o duc la bun sfârşit în mod cinstit şi cu cât mai multă competenţă”. Wallenberg a sosit la Budapesta în 9 iulie.

Soarta copiilor evrei orfani din Budapesta

În primăvara anului 1944 frumoasa clădire a orfelinatului de pe Bulevardul Hungária a fost rechiziţionată de comandamentul german, fetiţele fiind mutate într-o aripă a Orfelinatului Israelit de Băieţi de pe Bulevardul Vilma Királynő. Viaţa copiilor era tot mai grea, hrana se împuţina, apăruseră tancurile nemţeşti pe stradă şi într-una din serile de vară cineva a aruncat o grenadă pe geamul clădirii, rănind câteva fetiţe. Copiii erau din ce în ce mai înfricoşaţi.

Dar cum avea să influenţeze prezenţa tânărului diplomat suedez viaţa fetiţei evreice ardelence de la orfelinat?

Răspunsul îl aflăm din cele relatate de Otto Roboz, directorul Orfelinatului evreiesc de băieţi din Budapesta:

“Cu prilejul primei vizite la Consiliul Evreiesc, Wallenberg s-a interesat în primul rând de soarta copiilor. În acest scop a solicitat o întrevedere cu conducătorii instituţiilor de ocrotire evreieşti care funcţionau la Budapesta.”…   “La prima întâlnire  – continuă directorul Roboz –  din 19 iulie, m-am prezentat împreună cu Aladár Vadász, membru în curatoriul orfelinatului. Wallenberg a apărut la ora 10.00 fix. Am fost surprins de tinereţea şi comportamentul său modest. L-am informat despre tot ceea ce se făcuse pe tărâmul salvării copiilor şi amplasarea lor sub acelaşi acoperiş: al orfelinatului de băieţi de pe bulevardul Wilma Királynő 25 – 27. Raoul Wallenberg a ascultat cu mare atenţie relatarea noastră şi ne-a expus îndelung şi detaliat uimitorul său plan. Avea de gând ca în scurt timp să organizeze un tren pentru copii “sub pavilion suedez” care va duce în Suedia nu numai copiii de la Orfelinatul de băieţi, ci mii de copii. Acest plan un avea să se realizeze niciodată. Era  fantastic, dar imposibil de dus la îndeplinire şi ilustra extrem de sugestiv caracterul tânărului funcţionar capabil să depăşească obstacolele şi pericolul pentru a salva evreimea din Budapesta.”

Fotografia mamei pe Schutzpass

Chiar dacă nu a reuşit să îmbarce efectiv copiii evrei pe un tren către Suedia, le-a întocmit documente care atestau că erau în aşteptarea unui astfel de eveniment. Iată o relatare din cartea Mamei care atestă acest lucru:

“Într-o zi de vară, tanti Ghizi ne-a pus să îmbrăcăm bluziţele cu guler marinăresc, să ne pieptănăm frumos, pentru că avea să vină fotograful să ne facă poze. Curând am aflat pentru ce erau necesare fotografiile. Fiecare copil a primit câte o legitimaţie cu coperte cartonate, de culoare maro, pe care era imprimată crucea roşie. Era un Schutzpass, care atesta că deţinătorul documentului se află sub protecţia Crucii Roşii Suedeze şi numele său figurează pe lista celor care-şi aşteaptă emigrarea în Suedia. Acest act ne asigura o protecţie vremelnică.”

Crăciunul 1944 la Budapesta: devastare, groază şi moarte

O dată cu venirea iernii şi apropierea frontului, viaţa celor 800 de copii înghesuiţi în clădirea unde fuseseră încartiruiţi şi nişte bărbaţi sârbi din detaşamentele de muncă şi primiseră adăpost mai mulţi adulţi, devenise extrem de grea. Din cauza bombardamentelor îşi petreceau mare parte din timp în adăpost şi mâncarea se reducea la fasole fiartă în zăpada topită. În 13 decembrie 1944 Sara împlinea 14 ani şi îşi sărbătorea ziua de naştere în adăpost. Iată ce scrie în cartea ei, despre această zi.

„La cea de a 14-a aniversare nu aveam pat nici eu şi nici ceilalţi copii, nici dulapuri în care să păstrăm comorile, pentru că zi şi noapte stăteam în adăpostul de la subsolul orfelinatului. Totuşi prietenii mei n-au uitat că e ziua mea. Sári Zoltán şi Aliz mi-au adus în dar zahăr cubic şi o felie de pâine. Habar n-am de unde le-au obţinut! Dönczi nu se arătase toată ziua, ceea ce nu se prea întâmpla altădată, fiindcă venea mereu să mă vadă. Eram îngrijorată, gândindu-mă că s-o fi dus prin oraş să facă rost de mâncare şi l-o fi prins o patrulă. A apărut într-un târziu, îmbujorat şi cu ochii strălucitori, şi mi-a întins o cutie în formă de inimă. I-am mulţumit şi l-am pupat pentru prima şi ultima oară. Cutia în formă de inimă, cu diametrul de vreo 20 de centimetri, avea o faţă roşie şi alta albă. Eram încredinţată că o cutie atât de splendidă nu putea conţine decât bomboane sau ciocolată, ceea ce în perioada aceea era un adevărat miracol. Când am deschis-o cu gândul să-mi servesc colegii, am constatat cu uimire că în interiorul ei era o trusă de manichiură cu forfecuţe, pile şi alte instrumente strălucitoare. Nu ştiam să plâng sau să râd de acest cadou ciudat…”

„…La puţin timp după ziua mea m-am îmbolnăvit. Am făcut febră mare, mă durea capul, gâtul şi burta, abia mă ţineam pe picioare. Tanti Maria m-a dus sus, în infirmerie, unde zăceau la pat mai multe fetiţe suspecte de tifos. Peste câteva zile ne-am trezit în zori, la auzul unor răcnete şi suduieli, însoţite de plânsetele copiilor din subsolul clădirii.  Jandarmii cu pene de cocoş la caschetă şi nyilaşiştii[1] purtând brasardele crucii cu săgeţi, ne somau ca în cinci minute să ne încolonăm în curte, gata de plecare… Era în 24 decembrie 1944…”

În acelaşi timp au fost evacuate şi Institutul Israelit pentru Nevăzători şi cel pentru cei cu handicap motor, aflate în vecinătatea orfelinatului, formând un şir nesfârşit care abia se târa.  Sara, la 14 ani împliniţi, era cea mai mare dintre copiii orfelinatului de fete şi directoarea i-o dăduse în grijă pe mama ei, o femeie de vreo 80 de ani care abia se mişca. În aceste condiţii Sara a rămas în urma coloanei de care aparţinuse şi a fost oprită de o patrulă de nyilaşişti.

„Între timp coloana orfelinatului se îndepărta tot mai mult de noi. La un moment dat a apărut în faţa noastră un nyilaşist care şi-a îndreptat arma către noi şi a început să ţipe că dacă nu ne grăbim să-i ajungem din urmă pe cei de la orfelinat, ne împuşcă pe loc, fiind convins că încercăm să evadăm. Paltonul de uniformă era un indiciu clar de care coloană aparţineam. În timp ce nyilaşistul ne ameninţa cu arma, s-a apropiat de el un altul care i-a spus „Lasă-i în seama mea, camarade!”  Eu eram îngrozită, iar bătrânica se agăţase de braţul meu ca o umbrelă şi privea în jur cu ochii temători. După plecarea primului nyilaşist, noul venit m-a întrebat: „Surica, unde este tanti Eva?” Credeam că visez! Aici toată lumea îmi spunea Sara, Surica fiind numele idiş, şi numai cei de acasă îmi spuneau aşa. De unde o cunoştea pe mama omul acela pe care nu-l mai văzusem niciodată? L-am rugat să mă ajute să-i ajung din urmă pe cei de la orfelinat. Alături de noi treceau cei de la Institutul Israelit de Nevăzători. Nyilaşistul a chemat doi tineri nevăzători care au apucat-o pe bătrânică de subsiori, eu l-am luat de mână pe unul dintre ei, nyilaşistul pe celălalt, şi am ajuns în fugă coloana orfelinatului… “Ne-au mânat pe străzile capitalei maghiare, peste podul de pontoane, până la Cazarma Radetzky, unde adunaseră deja o mulţime de evrei. În faţa cazărmii era o ladă mare şi ne-au ordonat să aruncăm în ea toate obiectele de valoare pentru că, oricum, nu vom mai avea nevoie de ele. Ne-au ameninţat că cei care vor fi prinşi că nu şi-au predat valorile, vor fi împuşcaţi. Ce obiecte de valoare puteau să aibă nişte copii orfani?! Eu aveam ceasul primit de la unchiul meu. L-am scos de pe încheietură şi l-am zvârlit în ladă cu durere în suflet… Ne-au ţinut în faţa cazărmii, pe un ger cumplit, câteva ore, iar apoi, oamenii sleiţi de oboseală şi chinuiţi de frig, au fost îndreptaţi către ghetou, pe strada Síp.

Acelaşi episod este relatat şi de Otto Roboz, directorul Orfelinatului de băieţi care în contextul evenimentelor face referire la numele lui Wallenberg “Singura soluţie de salvare a copiilor era să pornesc la drum, înfruntând nyilaşiştii care patrulau pe străzi, să iau tramvaiul de pe strada Damjanich şi să mă duc la ambasada suedeză. Însă tramvaiul nu circula  şi am fost oprit de o patrulă căreia i-am arătat actele de identitate creştină; spre norocul meu nu şi-a dat seama că sunt false. Pentru a risipi orice îndoială, am cumpărat un brad de Crăciun şi luându-l pe umeri am intrat în casa unui prieten medic, de unde am sunat ambasada suedeză. Am reuşit să vorbesc cu secretara. Ea mi-a spus că Wallenberg se află de două zile la un alt cămin de copii, dar îi va transmite deîndată mesajul meu. Eram sigur că Wallenberg va lua măsuri într-un timp record.”

Într-adevăr, încă din 22 decembrie Wallenberg făcea eforturi disperate pentru a salva viaţa copiilor din alte instituţii de ocrotire dislocate de nyilaşişti din casele ocrotite, pentru a le muta în ghetou. În 22 decembrie 1944 detectivii şi nyilaşiştii au asediat căminul „Acţiunea Crucii Roşii Suedeze”, de pe bulevardul Szent István nr. 29,  condus de Asta Nilsson,  ducând în ghetou copiii şi personalul alcătuit din şase bărbaţi şi şase femei.

A fost golită şi Misiunea Scoţiană, mai multe sute de copii fiind duşi în ghetoul supraaglomerat unde nici nu mai era loc pentru copilaşi. Wallenberg s-a adresat prima dată locţiitorului ministrului de externe, consulului Bagossy Zoltan, iar apoi a făcut curse între diferitele autorităţi poliţieneşti şi nyilaşiste pentru a încerca salvarea copiilor şi a îngrijitorilor lor.

Iată relatarea unuia dintre însoţitorii săi:

„În 23 decembrie 1944, la ora 2.00 la amiază, Wallenberg m-a chemat să încerc să descopăr unde au fost duşi copiii de la azilul de pe bulevardul Sfântul Ştefan şi funcţionarul Ferenc Schiller, de la Crucea Roşie Suedeză, iar dacă-i găsim să-i eliberăm.

Am pornit cu maşina lui Wallenberg, împreună cu Per Anger, secretarul ambasadei, care avea treabă la ministerul de externe”… „dar acolo nu era decât consilierul Vőczkőndy care după o anticameră de un sfert de oră, ne-a rechemat la ora cinci şi jumătate…”

Wallenberg s-a decis să se ducă în bârlogul lupului, la sediul Gestapoului maghiar de pe Svábhegy, unde i-a spus răspicat lui Koltay, locţiitorului detectivului şef:

„Ceea ce s-a petrecut cu copiii de la azilurile de pe Bulevardul Sfântul Ştefan, Svábhegy strada Pannonia, a fost o ticăloşie de nedescris şi pretind eliberarea lor imediată”. La început Koltay a negat că ar fi vorba de ridicarea copiilor, însă la insistenţele lui Wallenberg a sunat la telefon câteva sedii ale partidului nyilaşist, interesându-se dacă au arestat copiii şi un îngrijitor pe nume Schiller Ferenc. Evdent că a primit răspunsuri negative”… „Am coborât de pe deal şi ne-am dus din nou la Ministerul de Externe, unde Vőczkőndy ne-a informat că pe vremea când era ataşat militar la Stockholm a trebuit să părăsească Suedia în 24 de ore, ceea ce l-a ofensat din cale afară şi va găsi o modalitate să oblige Ambasada Suediei să părăsească Budapesta. La ieşire Wallenberg mi-a spus că are impresia că niciodată nu fusese într-un pericol mai mare decât acolo”.

În 24 decembrie, ruşii încheiaseră încercuirea Budapestei: majoritatea conducerii nyilaşiste părăsise capitala, rămânând elementele de cea mai joasă speţă care îşi continuau acţiunile criminale pe străzile capitalei maghiare. În această zi Wallenberg s-a confruntat cu o avalanşă de evenimente grave. Clădirea ambasadei suedeze de pe strada Gyopár a fost atacată şi au fost ridicaţi funcţionari şi cetăţeni suedezi şi finlandezi. În aceste condiţii şi clădirea de pe calea Üllői a fost părăsită în grabă de lucrătorii ameninţaţi, rămânând la post doar secretara Edith Whol Ernstern, cea cu care luase legătura şi Otto Roboz, directorul Orfelinatului de băieţi. Wallenberg însuşi a fost nevoit să se refugieze la prietenii de pe strada Madách. Într-un mod miraculos o parte dintre colaboratorii săi – majoritatea făcând parte dintre evreii protejaţi – conlucrând cu Crucea Roşie şi chiar şi cu unii nyilaşişti mai „înţelegători” au reuşit să reocupe clădirile ambasadei şi să obţină garanţia eliberării funcţionarilor duşi în ghetou – ceea ce avea să se întâmple în 26 decembrie. Către seară se reîntorseseră în clădire şi au sărbătorit Seara de Ajun împreună. Wallenberg care a remarcat cu umor: „Sunt grozav de mândru că protejaţii mei au apărat ambasada suedeză. Ce vremuri! Evreii aflaţi sub protecţie suedeză i-au apărat pe apărătorii lor suedezi.”

Deşi e puţin probabil ca Wallenberg să fi avut posibilitatea să intervină pentru copiii scoşi din orfelinat şi purtaţi către cazarmă, directorul Otto Roboz afirmă următoarele:„Omul trimis de Wallenberg, un civil cu brasardă nyilaşistă, după toate probabilităţile un membru important al acestui partid. a ajuns la cazarma Radetzky: „Să nu facem un masacru aici în faţa cazarmei” a  spus el, dând ordin ca orfanii să fie duşi în ghetou, pe strada Síp. Executanţii, neînţelegând bine numele străzii. au escortat copiii pe strada Szív, la numerele 37 şi 46.”Iată cum este relatată în cartea Mamei Seara de Ajun petrecută în casa de pe strada Szív: „Cele două case în care ne-au înghesuit nyilaşiştii erau în afara ghetoului şi purtau însemnele protecţiei Crucii Roşii Suedeze, dar când am ajuns acolo erau pustii. Locatarii fuseseră deportaţi sau internaţi în ghetou. Paturile erau desfăcute, bucătăria devastată, nu mai erau vase şi nici tacâmuri, doar câteva cutii goale de conserve, uitate pe masă”… “Eram frânţi de oboseală şi ne-am făcut câte un culcuş:  cei mici în paturile fără aşternuturi, iar noi ne-am culcat sau ne-am așezat pe podea, cuibăriţi unii lângă alţii. La un moment dat am auzit zgomote dinspre casa scărilor; ne-am speriat şi am început să ţipăm. Apoi, în semiobscuritate, am desluşit conturul unei oale mari cât un cazan de rufe, cărate de doi oameni. O femeie superbă şi un domn ne aduceau supă aburindă. Nu aveam linguri, aşa că ne-am strâns în jurul oalei, lăsaţi pe vine sau în genunchi, şi am început să sorbim pe rând, cu polonicul. Alte tacâmuri nu găsisem în bucătărie. Bărbatul era actor şi locuia în vecini. Se zvonea că l-a anunţat şi pe Wallenberg că în casa aflată sub protecţia suedeză fuseseră aduşi nişte copii orfani…”.

A doua zi dis-de-dimineaţă a apărur un grup de militari care i-au încolonat pe copii şi au pornit la drum. Toţi erau încredinţaţi că de astă dată nu aveau să mai scape de moarte însă, spre uimirea lor, au fost conduşi până la poarta clădirii orfelinatului de pe Bulevardul Wilma Királynő. Miracolul a fost atribuit lui Wallenberg, cu care luase legătura cu o seară înainte actorul de pe strada Szív. Potrivit unor surse documentare, copiii au fost conduşi de tineri sionişti din rezistenţă, îmbrăcaţi în uniforme militare. Nu e exclus ca la originea mobilizării lor să stea tot mâna protectoare a lui Wallenberg. Din păcate alte grupuri de copii de la orfelinat, adăpostiţi în casele vecine,  au avut o soartă  tragică. În urma denunţului administratorului clădirii, nyilaşiştii au descins la faţa locului şi i-au mânat pe copii pe cheiul Dunării, unde i-au împuşcat. Au murit 13 băieţi şi un învăţător, ceilalţi reuşind să fugă datorită unui atac aerian al Armatei Roşii care a creat derută.

Uciderea orfanilor a declanşat reacţia ambasadelor neutre din Ungaria care au înaintat un memoriu semnat de nunţiul apostolic Angelo Rotta, ministrul suedez Carl Ivan Danielssen, Harald Feller însărcinat elveţian, Jorge Perlasca, însărcinat spaniol şi Contele Pongracz, însărcinat al Portugaliei. În 26 decembrie a fost interzisă hărţuirea instituţiilor pentru copii.  Mama spunea că 13 ianuarie, data eliberării Budapestei, era cea de a doua ei zi de naştere.

Concluzii: Probabil Mama nu l-a întâlnit niciodată pe Wallenberg,  deşi ar fi putut să treacă unul pe  lângă celălalt pe stradă în 1942 şi 1943, când Wallenberg se afla la Budapesta în scop de afaceri, iar fetiţele din orfelinatul israelit erau scoase la plimbare în parcul public. Aproape sigur Mama nu l-a cunoscut personal pe Wallenberg, dar destinele lor s-au intersectat într-un moment în care viaţa ei atârna de un fir de păr, tânărul diplomat erou jucând un rol providenţial în salvarea copiilor orfani evrei din Budapesta. Numele lui Wallenberg a devenit emblematic pentru supravieţuirea lor, conferind valoare de adevăr sintagmei: „Am fost salvată de Wallenberg”.

Andrea Ghiţă