Întrebarea firească ce şi-o pune orice persoană bineintenţionată şi care nu consideră sionismul ca o “făcătură a diavolului”, ci ca o soluţie de mult aşteptată a tragediei exilului evreiesc, este: cum de marii vizionari, marii lideri şi în ultima instanţa marii politicieni sionişti nu au prevăzut, şi nu au evitat conflictul dintre minunatul lor vis implinit: Statul Evreu şi realitatea ireconciliabilă a opunerii arabe?!

 

 

Nu cred că se poate începe orice ai scrie sub un astfel de titlu, altfel decât …: îmi amintesc! Deci… îmi amintesc că în anul 1996 s-a semnat un document pe care atunci l-am considerat foarte important şi deschizător de drumuri: Acordul de Infrăţire al oraşului BRAŞOV cu oraşul RISHON le TZION. Imediat după 1990 un val de mare simpatie reciprocă, a cuprins să zicem “societatea civilă” atât din Romania cât şi din Israel, şi pe acest fond s-au organizat numeroase acţiuni s-au constituit asociaţii pentru cultivarea şi consolidarea prieteniei precum şi a relaţiilor pe domenii diverse, cultura, comerţ, turism, ştiinţă, investiţii. Un mare număr de români au plecat în Israel să lucreze, în special în construcţii, numeroşi israelieni au venit în România să investească, în special în domeniul imobiliar. S-au cunoscut oameni între ei si-au cunoscut vieţile, ţarile, culturile, limba. Încă şi acum mi se întamplă că mulţi braşoveni, necunoscuţi, să mi se adreseze în ebraică (presupunând că în calitate de preşedinte al unei Comunităţi Evreieşti ar trebui să-i înţeleg 🙂 . Valul despre care vorbeam, a trecut (căci ce e val, ca valul trece…) dar cred că relaţiile, cunoaşterea, respectul şi poate un pic şi… simpatia au rămas (reciproce). Asemenea şi cu înfrăţirea Braşov-Rishon le Tzion. A mai rămas şi un colţ de nostalgie într-un frumos Parc al Oraşelor Înfrăţite

pe care l-a construit Primaria din Rishon dar şi o replică în mozaic realizată sub îngrijirea arhitectului David Katz, a splendidei faţade a fostei Sinagogi Ortodoxe din Braşov (acum în stare precară).

Deci, îmi amintesc că în anul 1996 când am fost pentru prima oară (într-o delegaţie oficială cu Primăria Braşov), primarul de atunci, din Rishon, domnul Meir Nitzan,

un om deosebit, originar din Bucureşti, vorbitor fluent în limba română, un mare sionist, şi o personalitate de marca a vieţii publice israeliene, ne-a invitat în prima dimineaţă a vizitei, la “Beth le Banim”, ceea ce înseamnă în traducere literala ”Casa Fiilor

.

Mult mai târziu am aflat că denumirea oficială a aşezământului era “Beth-Yad haLebanim” (Casa monument a Fiilor) şi că astfel de aşezăminte sunt în toate oraşele importante din Israel.

Casa la care am ajuns, o donaţie a lordului James Rotschild,  cum indică placa de la intrare, era o casă într-adevar monumentală înconjurată cu un frumos parc, nu purta alte însemne decât peste tot prezenţele drapele alb-albastre.

Semnificaţia denumirii am înteles-o când am păşit în interiorul clădirii, în încăperile generoase luminate discret, cu pereţii acoperiţi de portrete cu rame negre, potrete de tineri frumosi, căci tinerii nu pot fi decât frumoşi, sub fiecare portret scris un nume şi un grad militar. Un domn mai în vârstă ne-a vorbit în româneşte, (in Rishon le Tzion locuiau 12,000 de evrei originari din România) despre Casa Fiilor, dar de fapt ne-a vorbit cu glasul tremurat despre fiul lui al cărui portret era aşezat printre celelalte, toate de aceaşi mărime, fără deosebire de grad cum este obişnuit în armata israeliană. Ne-a arătat cartea vieţii fiului său, cartea vieţii scurte a fiului său, căci fiecare din tinerii căzuţi în războaiele pentru apărarea Israelului au în Casa Fiilor câte o carte a vieţii lor, cu amintiri sau scrisori sau poezii scrise de părinţi, sau fraţi, sau soţii, sau iubite, sau prieteni sau colegi sau vecini, sau pur şi simplu oameni care i-au cunoscut, i-au iubit şi carora le vor lipsi tot timpul de acum inainte.

În Cartea Vietii sunt fotografii, unele sunt chiar tixite de fotografii, cele mai multe din copilărie, începând cu vârsta inconştiinţei când părinţii îşi fotografiază bebeluşii care par foarte asemănători, dar fiecărui părinte al lui îi pare cel mai frumos. Apoi vin fotografiile cu şcoala cu colegii, cu serbările, cu sportul, cu premiile, apoi adolescenţa, cu iubirile nevinovate şi subit apar pozele în uniformă. In Israel copilăria este întreruptă de trei ani de armată la baieţi şi doi ani pentru fete. Studiile, cariera, întemeierea unei familii, vin după.

 

Câte ceva despre războaiele purtate de Israel

Israel este o ţară mică înconjurată de ţări neprietenoase, care s-au coalizat de multe ori împotriva ei. Nu au apucat bine ”părinţii” fondatori să-i declare întemeierea, că existenţa ei a fost contestată prin atacul armat concentrat al tuturor tărilor vecine. De la acel prim Război de Independenţa, în răstimpul de 68 de ani în care noi în Europa am trăit în Pace, armata Israelului a avut de înfruntat încă 15 războaie sau conflicte armate, din care 7 majore. Acum 68 de ani la noi în Europa era deja certă victoria aliaţilor, Hitler omul care întruchipa toată bestialitatea războiului, se pregătea să înghită otrava care avea să-l scutească de judecata popoarelor victimizate, evreii care au fost ţinta demenţială a ucigaşilor îndoctrinaţi de ciracii lui, îşi căutau cu disperare prin ruinele crematoriilor, cenuşa rudelor dispărute. Evreii, care au supravieţuit nebuniei naziste, s-au îndreptat spre Palestina alăturându-se – cu sau fără autorizarea puterii mandatare Britanice – forţelor evreieşti de autoapărare numite HAGANA. Ultimele victime care au supravieţuit Holocaustului, au fost primele victime ce şi-au pierdut viaţa în primul şi cel mai sângeros dintre războaiele Israelului: Războiul pentru Independenţă.

Cauza Războiului de Independenţă, izbucnit de facto chiar înainte de retragerea trupelor mandatare ale Marii Britanii, a fost în mod evident refuzul arabilor de a accepta hotărârea ONU luată în 29 noiembrie 1947, privind partajarea teritoriului Palestinei între un Stat Evreu şi un Stat Arab.

Conducătorii Ligii Arabe (constituţia în 1945, după eşuarea încercării unor lideri arabi de a se coaliza cu Gemania hitleristă) au proclamat cu emfază”jihad” contra evreilor şi purtătorul lor de cuvânt Jamal Husseini a declarat în faţa Consiliului de Securitate în 16 aprilie 1948, ca “Arabii au inceput lupta” confirmând plângerea depusă de Agenţia Evreiască. În 15 mai 1948, ziua ce a urmat Declaraţiei de Independenţă a Statului Israel, rostită de David ben Gurion în seara precedentă, TOATE statele arabe vecine, au invadat simultan abia intemeiatul stat Evreu. Contrar presupunerilor, Evreii nu au fost înarmaţi, astfel încât să poată rezista unui atac concertat de asemenea proporţii. Americanii deşi au susţinut viguros soluţia partajării, alături de URSS (din motivaţii complet diferite), au aplicat un embargo strict in privinţa vânzării armelor. În mai 1948 Israelul nu avea nici un tanc, nici o piesă serioasă de artilerie care să susţină cu foc armata de 60.000 voluntari mobilizaţi de HAGANA. Armata dispunea de 9 avioane vechi, ieşite din uz şi reparate la disperare. Salvarea care a evitat colapsul imediat al armatei aproape complect nedotate, a venit din Cehoslovacia (încă necomunistă) prin contrabanda înţelept tolerată de autorităţile cehe.

Războiul Arab îndreptat spre distrugerea totală şi rapidă a Israelului a eşuat. După cum aveau să eşueze toate războaiele, atacurile teroriste, intifadele, boicoturile şi denigrările care au avut ca scop dispariţia Israelului (denumit peiorativ “entitatea sionistă”, pentru ca buzele sfinte ale liderilor arabi să nici nu rostească măcar cuvântul ”Israel” în semn de recunoaştere al existenţei unui stat cu acest nume). Intenţia explicită a agresorilor arabi era (şi din nefericire mai este) ştergerea de pe harta lumii a Statului Israel şi înecarea în mare a israelienilor (căci ei cu evreii nu au nimic, nefiind antisemiti J). După ce au fost învinşi fără drept de apel, statele atacatoare au încheiat rând pe rând convenţii de armistiţiu cu Statul Israel în cursul anului 1949 (Egiptul în februarie, Liban în martie, Iordania în aprilie şi Siria în iulie). Convenţiile de armistiţiu s-au semnat pe insula Rhodos, şi configuraţia hărţii Israelului s-a schimbat favorabil.

Deşi au pierdut războiul, deşi Adunarea Generala a ONU din 11 decembrie 1948, a recomandat din nou părţilor să încheie un tratat de pace şi au numit o Comisie de negociere formată din SUA, Franţa şi Turcia, arabii respectiv statele vecine agresoare (căci palestinienii încă nu se constituiseră ca entitate separată 🙂 au refuzat să discute despre încheierea păcii. Ca şi astăzi dupa 65 de ani, problema cheie era, după cum şi este, refuzul arabilor de a accepta şi de a recunoaşte existenţa şi legitimitatea existenţei unui Stat Evreiesc Suveran pe teritoriul Palestinei.

 

 

 

De ce?

Întrebarea firească ce şi-o pune orice persoană bine intenţionată şi care nu consideră sionismul ca o “făcătură a diavolului”, ci ca o soluţie de mult aşteptată a tragediei Exilului evreiesc, este: cum de marii vizionari, marii lideri şi în ultima instanţa marii politicieni sionişti nu au prevăzut, şi nu au evitat conflictul dintre minunatul lor vis implinit: Statul Evreu şi realitatea ireconciliabila a opunerii arabe?!

Evreii obişnuiesc să spună, că spre deosebire de percepţia logică potrivit căreia, opusul adevărului este minciuna (neadevărul), opusul adevărului poate fi un alt adevăr! Pentru a desluşi un potenţial răspuns la întrebare, sau eventual a ilustra cele doua adevăruri, (care fiind adevăruri pot să coexiste), trebuie să recurgem la ceea ce au gândit şi scris alţii, dar mai ales la labirinturile istoriei.

Teritoriul marilor ciocniri şi controverse este menţionat în Biblie (mai precis in Tora) sub denumirea de Canaan, care avea să devină Ţara Făgăduinţei , Ţara în care curge Lapte şi Miere, situată la confluenţa celor trei continente în care s-a ‘leganat’ civilizaţia clasică descrisă în cărţile de istorie. Peste o mie de ani, confirmaţi nu de referiri biblice, ci de surse istorice şi arheologice ebreii sau israelitii sau iudeii, au fost naţiunea dominantă a acestei ţări, pe care au şi păstrat-o în memoria scrierilor lor sub denumirea de Eretz Israel (Ţara lui Israel). Prezenţa lor acolo, chiar dramatic diminuată o perioada îndelungată, a fost neîntreruptă, în special în capitala, inima şi sufletul Ţării, în Jerusalim.

Paradoxal acest oraş, sfânt pentru evrei (de 3,000 de ani), pentru creştini (de 2,000 de ani), pentru musulmani (de 1,400 de ani) şi pentru Bahai’i (de 150 de ani), şi al cărui nume înseamnă în limba ebraică, Oraş al Păcii, a fost ocupat, sfârtecat, demolat, reclădit rând pe rând de asirieni, babilonieni, greci, romani, bizantini, mahomedani, cruciaţi, mameluci, otomani, britanici şi încă alţii, în decursul istoriei sale. Un moment esenţial al acestei istorii, după ce romanii le-au interzis evreilor evreilor să pună, piciorul în Ierusalim şi Bizanţul l-a consacrat drept capitală a Creştinătăţii, a fost cucerirea ţării de către un impetuos, abia întemeiat Imperiu Islamic. Ali ibn Abu Talib, (ginerele Profetului Mahomed) a fost asasinat, Muawiyah (cumnatul Profetului), dezavuat de şiiţi, a devenit califul Islamului, şi-a stabilit capitala la Damasc, dar s-a încoronat în Ierusalim unde a clădit în anul 691 (e.n.) moschea Omar (Domul Stâncii), pe platoul Muntelui Moriah, ctitorind un argument al revendicării până în zilele noastre, când evreilor li s-a refuzat din nou dreptul de a pune piciorul pe acest loc ( – cu un an inaintea “incidentului Sharon”).

După mai multe ocupaţii succesive, în anul 1551 un alt impetuos şi abia constituit Imperiu, cel Otoman, a devenit stăpânul absolut al Orientului Mijlociu pe care l-a administrat nestingherit până în anul 1917.

În graniţele imensului imperiu, una din cele 27 de provincii (Eyalet), a fost până în 1918 Syria Mare cu capitala Damasc care la negocierile de dezmembrare a Turciei a fost împărţită între cele două mari puteri europene învingătoare şi foarte preocupate să obţină poziţii cât mai strategice faţă de Canalul Suez.

Franţa a obtinut Mandatul de Administrare pentru partea de Nord unde au fost constituite două state succesoare: Siria şi Libanul. Intenţia Franţei a fost să protejeze independenţa şi libertatea populaţiei maronite (creştină), prin crearea statului libanez. Marea Britanie a primit Mandatul pentru partea de sud pe care a împărţit-o rapid în două. Partea din spre estul râului Iordan a oferit-o (în schimbul promisiunilor făcute triburilor arabe care s-au răsculat spre finele războiului împotriva turcilor) emirului Abdullah înfiinţând Transiordania (devenită mai apoi Iordania prin alipirea Cisiordaniei – adică teritoriul Iudeei şi Samariei, după Razboiul de Independenţă din 1948). Fratele lui Abdullah emirul Feisal care a fost principalul aliat al englezilor în răscoala inspirată şi organizată de aventurosul capitan T. E. Lawrence, a devenit regele Iraq-ului (istorica Mesopotamia). Pe scurt nu se poate vorbi bazat pe o enumerare ce e drept foarte succintă şi fugitivă, despre existenţa unei entităţi palestiniene, care să poată revendica o continuitate în istorie, cultura, tradiţii sau o limbă distinctă, ingrediente minim necesare pentru a putea pretinde o trăsătură naţională. Desigur o bogăţie de tradiţii, cultură, limbă, religie, istorie remarcabilă şi distinctivă au avut-o Arabii, o naţiune distinctă şi distinsă, care chiar dacă a trait sub stăpânire Otomana peste 400 de ani, şi-a păstrat valorile fundamentale nealterate. Dealtfel în parlamentul Imperiului, faţă de 140 de deputaţi Turci erau prezenţi şi 60 Arabi precum şi alţi reprezentanţi ai minorităţilor din Imperiu: Kurzi, Greci, Armeni si chiar 5 deputati evrei! Dar nu a existat o entitate naţională Palestiniană! Nici măcar la sfârşitul secolului XIX, când Herzl a vizitat Palestina concomitent cu vizita Kaiserului german Wilhelm al II-lea, populaţia arabă nu depăşea 400,000 şi opinia lui ca Palestina “Ţara fără popor are nevoie de un popor fără Ţară” a căpătat o confirmare ”la faţa locului”. Există o ipoteză care este sustenabilă şi cu argumente demografice, în sensul că pe baza statisticilor se poate observa că numarul de locuitori a avut două perioade de creştere semnificativă. Una în anii 1920-30, care se poate pune pe seama consecinţelor tratatului Sykes – Picot de împărţire a Siriei între francezi şi englezi, în sensul că o parte a populaţiei arabe din Siria a migrat spre sud, în Palestina, în aşteptarea unui trai mai bun sub administrare engleză. Un alt vârf al imigraţiei arabe, se suprapune deceniului următor, odată cu creşterea imigraţiei evreieşti, creatoare de noi oportunităţi de muncă şi oportunităţi sociale. Populaţia arabă din Palestina a crescut vertiginos, de la 250-300 de mii în a doua jumătate a secolului XIX, adică o medie de abia 10 locuitori pe kmp ceea ce într-adevar putea să sugereze imaginea unei ţări depopulate, la circa 1,2 milioane arabi versus 600.000 de evrei în preajma proclamării Independenţei.

 

Cine sunt vecinii?

Imediat după încheierea Primului Război Mondial, sub influenţa principiilor wilsoniene de autodeterminare, mişcările naţionale şi naţionaliste au luat aripi. Pe acest val au încercat şi arabii să cocheteze unii, cu ideea definirii a câte unui naţionalism propriu teritoriilor cu o determinare istorică (Maroc, Algeria, Libia, Egipt, etc), sau alţii cu ideea cultivării unui naţionalism arab, ca premisă a unei entităţi politice pan-arabe. Naţionalismul palestinian este de o data mult mai recentă, a apărut ca o replică la mişcarea sionistă şi la imigraţia evreiască.

În perioada răscoalei împotriva dominaţiei turce, urmată de tratativele de pace, şi apoi de Mandatul Britanic în Palestina, atitudinea celor mai importanţi lideri arabi a fost pozitivă şi prietenească faţă de ideea sionistă şi perspectiva unui Camin Naţional evreiesc în Palestina, care sa aducă investiţii şi prosperitate în această zonă săracă, fără resurse, înapoiată şi depopulată. Este cunoscut acordul semnat între Emirul Feisal (cel mai prominent arab al momentului) şi Chaim Weizmann (devenit preşedinte al Organizaţiei Sioniste Mondiale şi primul preşedinte al Israelului) pentru cooperare şi susţinere reciprocă în întemeierea şi dezvoltarea Caminului Naţional Evreiesc în Palestina şi respectiv a unui Stat National Arab în restul Orientului Mijlociu (aşa numita zonă a “semilunei fertile” cuprinzând mai cu seamă Levantul şi Mesopotamia). Aceată înţelegere e dovedită şi de fotografia lui Weizmann şi Feisal în straie arabe. Din păcate “idila” nu a durat mult, lupte interne între clanurile arabe din Palestina şi apoi colaborarea strânsă dintre unul din şefii acestor clanuri, Hadji Amin al Hussein (devenit Muftiul Ierusalimului) cu Germania nazistă şi Hitler personal, au schimbat radical atitudinea arabă faţă de Evrei. Ideea naţiunii palestiniene a început să se contureze dupa 1950, în special în cercurile studenţeşti ale tinerilor originari din Palestina, precum şi în taberele de refugiaţi palestinieni a căror geneză a fost istorică, a căror miză a fost politică, dar a căror dramă a fost umană. Dar organizarea Mişcării de Eliberare Palestiniene (PLO), a început doar în 1964, la initiativa Ligii Arabe cu scopul declarat de a conduce LUPTA ARMATĂ pentru “eliberarea Palestinei”, şi eradicarea sionismului, implicit nerecunoaşterea şi desfiinţarea Statului Israel.

 

Câteva citate (fără comentarii)

“Conflictul Israelo-Palestinian este tragedia luptei dintre o cauza dreaptă, cu o altă cauză dreaptă” – AMOS OZ

“Palestinienii sunt cei mai apropiaţi vecini ai noştri, cred că vor deveni şi cei mai apropiaţi Prieteni” – SHIMON PERES

“Palestina este cimentul care ţine lumea arabă împreună, dar poate fi şi explozivul care o distruge” – YASSER ARAFAT

“Israel nu a fost creat ca să dispară. Israel va dura şi va inflori!” – JOHN F. KENNEDY

“Marşul victoriei va continua până când steagul palestinian va flutura în Ierusalim şi în întreaga Palestina” – YASSER ARAFAT

“Noi nu ne bucurăm de victorii. Ne bucurăm când infloresc căpşunii în Israel.” – GOLDA MEIR

 

În încheiere

Citez dintr-o expunere prezentata de Chaim Weizmann la o întrunire Sionistă ţinută la Paris cu câteva săptămâni înaintea izbucnirii Primului Război Mondial: “Cunosc un evreu din Kiev, numele lui este Barski. Unul din fiii lui, un simplu muncitor, a fost ucis pe pământ palestinian, la Degania (primul kibutz pe malul lacului Kineret)* tatăl îndoliat, zdrobit de durere a trimis o scrisoare de condoleanţe, membrilor kibutzului în care îi înştiinţează că l-a trimis pe cel de al doilea fiu al său, în acest avanpost sionist plin de pericole şi ameninţări, să preia locul celui căzut. Trebuie să continuaţi! a încheiat scrisoarea tatăl îndurerat.”

În vremea acea, acum 100 de ani, nu exista acolo la Degania, Beth Yad leBanim, Casa Fiilor, dar exista voinţa şi curajul Sionist…

 

 

 

Tiberiu Roth

15-16 Aprilie 2013

Yom haZikaron/Yom haAtzmaut 5773

 

*nota semnatarului acestui articol