Se spune ca îmbătrânirea e un fenomen foarte neplăcut, dar că alternativa e mult mai puţin reuşită. De mii de ani omenirea încearcă să cuantifice, sau cel puţin să definească perioada de senescenţă din viaţa unui om. Când se poate spune că omul a îmbătrânit? Care sunt acele criterii care să permită unui individ să categorisească pe altul, sau chiar pe el însuşi (sau pe ea însăşi) ca fiind bătrân? Îmi vin în minte mii de expresii, mai mult sau mai puţin celebre, care încearcă să sintetizeze şi să deceleze momentul îmbătrânirii…

Se spune ca îmbătrânirea e un fenomen foarte neplăcut, dar că alternativa e mult mai puţin reuşită. De mii de ani omenirea încearcă să cuantifice, sau cel puţin să definească perioada de senescenţă din viaţa unui om.

Când se poate spune că omul a îmbătrânit? Care sunt acele criterii care să permită unui individ să categorisească pe altul, sau chiar pe el însuşi (sau pe ea însăşi) ca fiind bătrân? Îmi vin în minte mii de expresii, mai mult sau mai puţin celebre, care încearcă să sintetizeze şi să deceleze momentul îmbătrânirii.

Unii susţin că anumiţi indivizi se nasc bătrâni. Alţii au reuşit să identifice în mediul lor înconjurător persoane “în vârstă” care au decedat fiind încă după toate aspectele, tineri, fizic şi mai ales spiritual.

O idee deseori exprimată de gânditori şi filozofi de ocazie menţionează faptul că fiecare om îşi are vârsta pe care o simte şi că de foarte multe ori nu există nici o legatură între data naşterii şi adevărata vârstă a individului.

Personal am cunoscut, de-a lungul vieţii mele, bărbaţi şi femei care fiind tineri ca vârstă calendaristică erau foarte bătrâni ca gândire şi comportare. Noi îi numeam sfătoşi, că să nu fi folosit termenul pejorativ de boşorogi.

Şimon Peres (oare se mai poate adăoga ceva la cele spuse şi scrise despre acest personaj în ultimele luni care-l apropie de vârsta de 90 ani ?!) e un exemplu clasic de existenţă umană neafectată de numărul de ani petrecuţi în viaţa extrauterină (scuzat fie termenul medical).

Această confuzie creată de nenumăratele exemple de ambele categorii, nu poate fi rezolvată nici dacă se aplează la mult cunoscutul joc de cuvinte, care încearcă să deosebească pe bătrân de vârstnic. Până la urmă e vorba doar de semantică si nimic altceva…..

Şi mai e ceva: omul care ţie ţi se pare bătrân şi zaharisit, altuia i se poate prezenta ca proaspăt în gândire şi exprimare, tânăr şi în suflet dar şi în fapte.

Timp de mulţi ani am folosit o “găselniţă” pentru a exprima această lipsă de obiectivitate în definierea bătrâneţii declarând (deşi sunt convins că fraza nu-mi aparţine) precum că un om bătrân e cineva cu 15 ani mai în vârstă decât tine. Fără excepţie, această enunţare produce de fiecare dată un râs sănătos, ca atunci când auzi o glumă bună, dar sunt convins că în spatele surâsului larg se ascunde de multe ori o părere că de fapt enunţatorul caută să-şi pledeze cauza (sau să-şi ascundă adevărata vârstă) prin folosirea unei fraze ilariante.

Aceste reflecţii nu mă părăsesc în aceşti ultimi ani care au trecut de când legile ţării mele m-au declarat pensionar şi deci…bătrân. Trebuie să recunosc (fără falsă modestie) că acest epitet lipit personalităţii mele de aproape opt ani (ca şi cel de “profesor emerit” oferit de universitatea mea) nu m-au influenţat cu aproape nimic şi nici n-au reuşit să-mi creeze o senzaţie de depresie sau mâhnire.

Eu am rămas eu, am continuat (nu să lucrez, ferească Dzeu, am lucrat deajunşi ani toată viaţa mea!) să activez, să deschid noi fronturi de interes şi să încerc să-mi ocup timpul rămas, deodată, liber cu tot soiul de activităţi , care îmi sunt pe plac şi care în mod special nu-mi sunt impuse de nimeni decât de dorinţa mea de a le efectua.

Şi atunci de ce aceste reflecţii de doi bani, care îmi revin în minte deajuns de des şi care m-au determinat să scriu acest ieftin pseudoeseu?

Motivul pare inedit, deşi nu sunt convins că eu sunt primul care am trecut (şi încă trec) prin asemenea experienţe pe care doresc să le povestesc pe scurt în cele ce urmează.

Prin forţa împrejurărilor, se pare că ieşirea mea la pensie nu a însemnat şi începutul unei secete intelectuale şi/sau profesionale. Deajuns de repede am realizat faptul că pe “ţeava puştii mele productive” mai rămăseseră cartuşe netrase, care puteau fi folosite în scopuri mai puţin egoiste şi mai mult educative pentru cei care, încă, făceau parte din anturajul meu geografic sau spiritual.

Cu alte cuvinte mă simţeam în stare să predau, să transmit celor mai tineri (observaţi folosirea cuvântului “mai”!!) câte ceva din cele trăite, gândite, rumegate şi învăţate pe parcursul atâtor ani de muncă asiduă pe tărâmuri diferite, dar în primul rând în medicină, şi în special în domeniul anesteziei şi terapiei intensive.

Ca urmare firească au început să apară (sau mai bine zis să continue) invitaţiile la diverse cursuri, consfătuiri ştiinţifice, congrese regionale şi internaţionale. Ele au produs un cerc vcios. Cu cât eram invitat mai des, cu atât mă bucuram să produc conferinţe noi, să abordez subiecte noi pe care le ştiam deajuns de bine dar pe care nu le pusesem niciodată pe hârtie sau pe diapozitive.

Fără discuţie, aceste superbe ocazii apărute ca din senin (deşi am auzit şi păreri contrare, precum că înmulţirea participărilor mele la evenimente ştiinţifice era de fapt un produs al activităţii mele anterioare pensionării) au creat fiinţei mele un climat foarte plăcut, şi asta pentru simplul motiv că m-am trezit, volens nolens, înconjurat de tineri, de mulţi tineri, care prin însăşi prezenţa lor mi-au oferit o senzaţie (falsă, dar şi energizantă) de rejuvenare spirituală, şi dece să n-o spun, şi fizică.

Prezenţa mea la aceste evenimente, vizitele făcute în spitale, întâlniri cu o mulţime de lideri (noi!) ai profesiunii mele, a fost şi este pentru mine un elixir, un balsam, o dovadă certă a ideii că dacă mintea-ţi mai funcţionează nimic nu e pierdut, există a bună şansă de a încetini în mod evident şi semnificativ, acel proces de uitare, care-l face pe bătrân/vârstnic să se simtă nu numai străin printre cei de o seamă cu el, dar mai ales inutil.

De fapt aici ar trebui să se încheie aceste reflecţii de ocazie, pentru că aparent eu am descris în cele de mai sus un fenomen probabil cunoscut şi de alţii, dar oarecum inedit pentru mine, căci nu l-am găsit printre multiplele mele însemnări (aici trebuie să dezvălui un secret: în calculatorul meu există un fişier denumit – ce ruşine pentru cineva care încă se consideră în cel mai rău caz adult dacă nu tânăr – senescenţă).

Şi cu toate acestea epilogul care urmează reprezintă de fapt îndemnul ,motivul, pentru care m-am hotărît să “pun pe hârtie” aceste rânduri.

Iată despre ce e vorba.

Întâlnirile mele frecvente cu noua generaţie ar fi trebuit să aibă darul de a mă ajuta să-mi menţin o stare de bună dispoziţie. Forfoteala mea în jurul tinerilor urma să aibă ca efect binefecător acea senzaţie că anii n-au cam trecut peste tine şi chiar dacă au trecut ei n-au prea lăsat urme vizibile pe felul tău de a gândi şi de a te comporta.

Şi cu toate acestea…….

Nu mi-a luat mult timp până să descopăr că de fapt eu nu mă mai întâlneam cu acei mulţi şi dragi cunoscuţi, mulţi dintre ei prieteni, pe care eram obişnuit să-i văd la fiecare (sau aproape fiecare) întlnire de acest gen. Am realizat deajuns de repede că mai toţi cei care făceau parte din peisajul meu uman profesional…dispăruseră!!

Unii se aflau deja pe lumea cealaltă, chemaţi într-acolo de un destin care nu le permisese să rămână aici, pe pământ şi să îmbătrânească deabinelea, aşa cum li s-ar fi cuvenit.

Alţii , poate chiar majoritatea, dispăruseră pentru că de fapt deciseseră să nu mai apară. Cu alte cuvinte, socotiseră că dăduseră suficient celor din jur, donaseră deja prea mult meseriei şi foştilor elevi, ajunseseră la concluzia că nu mai au nevoie de noi învăţăcei, şi deci….se dădură la fund.

Sunt convins că nu toţi de care vorbesc fuseseră conştienţi de faptul că odată dispăruţi pericolul cel mare era să fie şi uitaţi.

Şi sunt deasemenea convins că foarte puţni dintre confraţii mei ieşiţi la pensie şi-ar fi dorit cu mult avânt să fie uitaţi imediat după ce ieşiseră din rânduri.

Meir Shalev, cunoscutul scriitor israelian, spunea că omul moare de două ori; o dată când decedează şi a doua oară când e uitat.
Şi-mi închipui că acest fenomen secundar al lipsei la apel nu fusese dorit de nimeni din cei despre care vorbesc.

Rezultatul?

N-am idee dacă toţi aceşti foşti colegi şi prieteni ai mei sunt conşienţi de faptul că, practic, nimeni nu-şi mai aduce aminte de ei.

Dar pentru mine rezultatul e intristător. E vorba despre nişte oameni importanţi şi dotaţi şi dedicaţi meseriei, şi despre nişte evenimente trecute, de care însă nimeni nu mai are habar.

Ridicări din umeri, figuri nedumerite sau complet indiferente, aceasta e reacţia celor pe care îi întâlnesc la diverse congrese şi consfătuiri şi pe care încerc să-i implic în nişte conversaţii, având ca subiect persoane şi episoade care pentru cei prezenţi nu au niciun fel de însemnătate.

Această clară şi tristă realitate îmi aduce aminte de o veche legendă legată de regele Solomon, care a trăit deajuns de mulţi ani pentru a ajunge la un moment dat la concluzia că nu mai cunoştea pe nimeni din anturajul său pentru că cei din jur nu mai erau cei de odinioară…..

Şi ce legătură are această poveste cu fenomenul de îmbătrânire?

Nu ştiu cât de mult mă influenţează pe mine această tristă realitate, în ceeace fac şi în felul cum mă comport.

Dar fără îndoială, ea mă readuce pe pământ.

Nu, acum mi-e foarte clar, eu nu mai sunt tânăr, ci fac parte dintr-o categorie de oameni al căror viitor e în spatele lor. Nu, alternativa nu e nicidecum mai bună, păcat de cel care nu îmbătrâneşte.

Da, mi-e bine aşa cum sunt, dar trebuie să trăiesc cu ochii mari deschişi şi să văd realitatea aşa cum e ea şi nu aşa cum mi-aş dori să fie.

Dar mai e ceva: nu toţi îmbătrânim la fel. Fiecare îşi are bătrâneţea lui care nu se aseamănă aproape deloc cu bătrâneţea celuilalt. Şi poate că acest adevăr face parte din frumuseţea jocului care se numeşte viaţă.