Cunoscând prea bine opinia generală despre situaţia populaţiei arabe în Israel, socotită de mulţi ca o grupare etnică suferind de pe urma faptului că Israel e cu preferinţă ţara evreilor, cunoscând-repet eu – această părere greu  de zdruncinat (vezi presa şi alte mijloace moderne de comunicaţie, din străinătate dar şi din Israel) întrebarea mea e următoarea: care e după părerea cititorului procentul arabilor israelieni care sunt mulţumiţi de situaţia lor în acest început de an 2014? Vă voi ajuta prin a propune următoarele cifre: 10%, 20%, 30%, 35%

Nu degeaba am ales titlul de mai sus, care se potriveşte mai bine cu senzaţia celui care aude pentru a nu ştiu a câta oară aceiaşi poveste, ştiută de mult şi producătoare de plictis evident.

Am ales acest titlu pentru a sublinia faptul, iarăşi foarte cunoscut, precum că totul e relativ în lume, totul depinde de împrejurări şi circumstanţe, de interpretări şi subiectivismul celui sau celei căruia i se cere părerea.

După această scurtă şi (poate) nereuşită introducere, să trecem la fapte.

Voi începe prin a pune cititorilor revistei electronice Baabel o simplă întrebare.

Cunoscând prea bine opinia generală despre situaţia populaţiei arabe în Israel, socotită de mulţi ca o grupare etnică suferind de pe urma faptului că Israel e cu preferinţă ţara evreilor, cunoscând-repet eu – această părere greu  de zdruncinat (vezi presa şi alte mijloace moderne de comunicaţie, din străinătate dar şi din Israel) întrebarea mea e următoarea: care e după părerea cititorului procentul arabilor israelieni care sunt mulţumiţi de situaţia lor în acest început de an 2014? Vă voi ajuta prin a propune următoarele cifre: 10%, 20%, 30%, 35%

Până acum două săptămâni mi se părea că oricare din procentele de mai sus poate fi cel corect. E deajuns să citeşti ce se scrie, dar mai ales să-i auzi  vorbind, pe cei 12 deputaţi arabi din Knesetul israelian ca să percepi senzaţia de inferioritate care caracterizează acest segment important al populaţiei israeliene. Sate fără canalizare, şosele înguste şi prost întreţinute, şomaj în procent ridicat, nevoie stringentă de teren pentru construcţii de locuinţe, iată numai câteva din plângerile pe care le întâlneşti aproape zilnic în presa scrisă şi vorbită.

Şi atunci cum să te mai miri că oamenii sunt nemulţumiţi, cum să nu justifici atmosfera încordată care domină relaţiile dintre majoritatea evreiască şi minoritatea arabă în Ţara Sfântă?

 

O propunere care se cere dezbătută.

 

Într-o perioadă în care ministrul de externe american se luptă cu morile de vânt, încercând să găsească o pistă reală pentru a ajunge la un acord de pace, fie chiar parţial, între Israel şi palestinieni, e absolut de aşteptat să apară ici şi colo declaraţii sau chiar iniţiatve având drept scop fie potenţializarea şanselor de pace sau, din contra, subminarea eforturilor de înţelegere reciprocă.

Aşa se explică resuscitarea vechii idei de transfer a unei porţiuni din teritoriul israelian, populat eminamente de arabi, câtre viitorul stat palestinian. Ideea promulgată nu de altcineva decât de ministrul de externe israelian, conţine un schimb de teritorii, cel ocupat de aşezări evreieşti în Cisiordania, pentru un triunghi populat de arabi israelieni. Cu alte cuvinte transfer de teritorii, împreună cu populaţia aparţinând fiecărei porţiuni de pământ, în procent similar.

Şi, întrucât, după spusele politicienilor autohtoni, arabul israelian se simte întâi arab, apoi palestinian şi doar la urmă israelian, ce poate fi mai simplu decât transformarea lui dintr-un cetăţean israelian (adică de categoria a doua) într-unul palestinian, cu drepturi egale cu toţi ceilalţi de o seamă cu el, cetăţean în propria sa patrie, cu un guvern al său, cu legi promulgate de propriul său parlament, dar mai ales cu splendida senzaţie (simţită din plin de milioanele de evrei emigraţi în Israel) de a fi în ţara sa si printre ai săi?

Ei bine, acum e momentul să ofer cititorului o primă (dar nu ultimă!) surpriză: marea majoritate a populaţiei adulte arabe din Israel se opune cu înverşunare acestei iniţiative!

– Aici m-am născut, aici e locul meu, şi nimeni nu are dreptul să mă scoată de aici!

– Omule, nimeni nu te scoate nici din casa ta, nici din satul sau oraşul tău, tu rămâi cu pământul tău şi cu vecinii tăi şi cu peisajul tău, nimic nu se schimbă în afara faptului că devii cetăţean al unei ţări pentru care  ai luptat şi după care ai jinduit zeci de ani de zile….

– Nu şi nu, eu nu sunt monedă de schimb, eu am mândria mea şi nimeni nu are dreptul să hotărască pentru mine de ce entitate geografică sau politică voi aparţine….

– Nu mai înţeleg nimic, doar ONU a hotărît în 1947 înfiinţarea a două state, unul evreiesc şi altul arab, şi după ce aţi refuzat atâta timp planul de partiţie al Palestinei sub mandat britanic, iată că acum vi se oferă soluţia visată timp de decenii…..

Dialogul surzilor. “Ei” pe a lor şi “noi” pe a  noastră.

 

Explicaţiile nu lipsesc…

 

Dar dacă stăm strâmb şi judecăm drept, şi cu puţin efort intelectual, nu e greu să poţi înţelege această îndărătnicie exprimată pe toate căile.

Spune românul: “Cât o fi pâinea de rea, tot mai bine-n ţara mea”.

Adică eu mă aflu aici de sute de ani, aici şi-au dus viaţa strămoşii mei, aici s-au născut copiii mei, eu aici rămân.

E adevărat, de aproape de 66 ani sunt cetăţean de mâna doua, e adevărat că nu mi-e bine aici, e adevărat că, practic, sufăr zi de zi de pe urma acestei situaţii, şi cu toate acestea eu nu schimb o entitate politică cu alta, eu rămân aşa cum sunt…..

În bani mărunţi, cel puţin în aparenţă, e vorba de o combinaţie stranie, intre senzaţia clară de nemulţumire din cauza discriminării şi hotărîrea de a nu a pactiza cu asupritorul şi a nu-i face viaţa mai uşoară, chiar cu riscul de a permanetiza o situaţie greu de  suportat.

 

Iată însă acum a doua surpriză, promisă în rândurile de mai sus.

Cotidianul “Haareţ” (a propos, un ziar de stânga, cu tendinţă mai mult decât clară de a fi purtătorul de cuvânt al opresatei populaţii arabe israeliene) a hotărît să publice un amplu articol în numărul său din 11 Ianuarie curent, prezentând propunerea israeliană de schimb de teritorii, aducând cu această ocazie la cunoştinţa cititorilor diverse opinii israeliene, majoritatea în favoarea transferului de teritorii, dar şi opinia conducătorilor politici ai arabilor israelieni, cu toţii împotriva soluţiei propuse de ministrul de externe israelian.

 

Şi atunci unde e surpriza??!!

 

Iat-o.

În mod cu totul neaşteptat, sondajul efectuat cu această ocazie în rândurile populaţiei arabe israeliene, include pe lângă răspunsurile la întrebările legate de schimbul de teritorii (aşa cum era de aşteptat şi aşa cum am  enunţat mai sus, majoritatea fiind împotriva schimbului), o simplă întrebare adresată celor peste 500 arabi israelieni intervievaţi (inutil a menţiona faptul că sondajul de care vorbesc are o bază statistică semnificativă şi că numărul participanţilor e in conformitate cu normele existente în acest domeniu).

Întrebarea e identică cu cea amintită la începutul acestor însemnări: “în mod general eşti mulţimit/ă  sau nemulţumit/ă de viaţa ta ca cetăţean israelian ?”

Iată rezultatul. Nu 10% şi nici 35% ! 79% (şaptezeci şi nouă)  din cei întrebaţi au declarat că sunt mulţumiţi cu viaţa pe care o duc azi în Israel!!!

Sunt convins că cititorul va fi de acord cu mine că cifra de mai sus necesită comentarii şi poate chiar o încercare onestă de a explica fenomenul.

A propos. Nu întamplător ziarul amintit comentează toate celelalte rezultate ale sondajului, adică cele privitoare la refuzul schimbului de teritorii, dar nu găseşte de cuviinţă să aloce măcar o frază acestui procentaj, de-a dreptul incredibil, privitor la viaţa arabului în Israelul de azi. Interesant , nu?!

 

Să recapitulăm pe scurt

Arabii israelieni se consideră palestinieni. Cu fiecare ocazie, pe stadioane şi la demonstraţii, arborează drapelul palestinian şi refuză cu încăpăţânare să instaleze steagul Israelului pe clădirile publice din aşezările lor, refuză să cânte imnul israelian, refuză să păstreze un minut de reculegere în ziua amintirii Holocaustului sau soldaţilor israelieni căzuţi în luptă, refuză să presteze un serviciu social-obştesc care să înlocuiască serviciul militar obligatoriu (obligatoriu doar pentru cetăţenii evrei), iar reprezentanţii lor în parlament şi conducătorii lor locali se plâng de situaţia de discriminare, de exploatare, de injustiţie în care se află alegătorii lor, dar…..

Dar cînd vine momentul să aleagă între cetăţenia israeliană şi cea palestiniană, refuză cu indârjire să aparţină statului eminamente palestinian şi se pare că au perfectă dreptate pentru că, evident, arabul israelian o duce bine în ţara evreiască, atât de bine, încât se declară absolut mulţumit de viaţa pe care o are aici, printre străinii cotropitori, care i-au alungat rudele şi prietenii şi i-au transformat în refugiaţi în multe ţări arabe, care promulghează legi rasiste, care împilează şi exploatează nemilos (scuzaţi-mi expresia  luată din  alte timpuri) pe cei care nu sunt de aceiaşi etnie cu majoritatea.

Lui îi este bine aici, pentru  că Israelul e singurul stat democrat din Orientul Apropiat, pentru că alocaţiile de copii, pensiile de şomaj şi de bătrâneţe se oferă în mod identic oricărui cetăţean care are dreptul de a le primi, autorităţile religioase musulmane sunt subvenţionate de stat în egală măsură cu cele iudaice, paşaportul lui e identic cu al meu, şi aşa mai departe…

 

Rezultatul e oferit de o gândire logică

 

Şi acum supoziţiile semnatarului acestor rânduri.

Nu o dată în viaţă i se pune omului în faţă obligativitatea alegerii, alternativa. În acele momente un individ raţional judecă situaţia, apreciază realitatea, cântăreşte argumentele pro şi contra, şi după ce a efectuat acest calcul (amestecând de voie şi nevoie elementele obiective cu cele subiective) ajunge la o concluzie care pentru el e corectă, şi asta pentru simplul motiv că  a ajuns la răspunsul final după o îndelungată dezbatere cu el însuşi şi după un exerciţiu intelectual bazat nu numai pe simţăminte dar şi , sau mai ales, pe fapte obiective.

Nu-i bine să trăieşti într-o ţară pe care nu o simţi ca fiind a ta.

Acesta e motivul pentru care milioane de evrei au ales Israelul ca fiind  locul pe care îl numesc “acasă”, şi au părăsit – mulţi din ei – o situaţie economică avantajoasă şi s-au încumetat să înceapă o nouă luptă pentru existenţă, într-o ţară bântuită de războaie, de teroare, de nesiguranţă, unde nivelul de trai nu e cel mai ridicat din lumea civilizată şi unde conflictele interne se ţin lanţ.

Dar exact în aceiaşi măsură în care 5 milioane de evrei americani preferă Statele Unite Israelului, în aceiaşi măsură în care o jumătate de milion de evrei francezi preferă Franţa şi nu Israelul, exact în aceiaşi măsură arabul israelian preferă Israelul şi nu Palestina.

Şi să mai spună cineva că Einstein nu avea dreptare şi ca teoria relativităţii nu domneşte în mod ubicuitar!

 

Faptele sunt fapte.

Arabul israelian se bucură de o situaţie economică mult mai bună decât fratele său din aproape orice ţară arabă. Copiii săi primesc o educaţie la fel de bună ca odraslele cetăţeanului evreu. Universităţile israeliene sunt populate de mii de tineri arabi care studiază, cercetează şi absolvă facultăţi care le oferă o meserie din care se poate trăi în mod demn. Cetăţeanul arab israelian se  bucură de un înalt grad de asistenţă medicală, exact ca semenul său evreu. Spitalele israeliene folosesc mâna de lucru arabă, de la directori de spital şi până la îngrijitoare. Patru din cele 26 secţii de anestezie din Israel au ca directori medici  arabi.

Lista poate fi continuată şi ea e fără de sfârşit.

Şi atunci unde-i baiul?!

Problema arabului israelian, ca  şi a vecinului său evreu, e propaganda duşmănoasă a conducătorilor etniei arabe, în  Israel şi în afara ei.

În loc să încerce apropierea celor două populaţii şi să amelioreze relaţiile dintre ele, parlamentarii arabi israelieni menţin şi înteţesc focul urii şi incompatibilităţii. În loc să se ocupe, ca nişte buni  gospodari, de treburile şi problemele aşezărilor lor, mulţi primari incită şi se opun oricărei apropieri de populaţia în mijlocuil căreia trăiesc.

 

Şi acum o vorbă personală, de încheiere, de fapt două mărturisiri.

Prima se referă la dorinţa mea ca arabii israelieni să continue să facă parte integrantă din societatea israeliană şi să continue să se lupte, în mod civilizat şi paşnic, pentru îmbunătăţirea situaţiei lor şi copiilor lor. Mintea mă poartă spre nenumăraţii compatrioţi arabi pe care îi cunosc, şi nu pot găsi măcar unul pentru care nu am un sentiment de prietenie şi înţelegere.

A doua şi ultima confesiune vrea să amintească puţinilor cititori care mă cunosc, că aceasta e prima mea încercare de a  produce o scriere cu caracter politic. Dacă mă autoanalizez, singura explicaţie e că dintotdeauna am apreciat sinceritatea şi am urât transfomarea minciunii în virtutea de prim rang a fiinţei umane.

Ceea ce mă obligă să avertizez pe cel sau pe cea care a ajuns la acest paragraf al eseului meu, că foarte probabil el nu e  ultimul de acest gen, şi că nu exclus ca în viitorul nu prea depărtat să se mai întâlnească cu asemenea emanaţii ce se vor intelectuale, dar de fapt sunt produsul unei simple gândiri a omului trecut prin multe.