O văd de departe: urcă dealul împingând anevoios o bicicletă grea de adult. E subţire, blonduţă, poartă părul strâns într-o coadă la spate. Merge în fiecare duminică în Grădina Zmeilor de lângă Jibou şi-i ghidează pe turişti. Spune că se pregăteşte pe când o să fie mare. Că asta vrea să facă. Să fie ghid la ea acasă. Pentru că ştie ca-n palmă toată rezervaţia şi poveştile ei: cascada, peştera, legendele. Când ajunge în dreptul meu, se opreşte, îşi duce mâna streaşină la ochi…
O văd de departe: urcă dealul împingând anevoios o bicicletă grea de adult. E subţire, blonduţă, poartă părul strâns într-o coadă la spate. Când ajunge în dreptul meu, se opreşte, îşi duce mâna streaşină la ochi:
– Ce faceţi acolo?
– Culeg urzici. O privesc şi-i zâmbesc.
– Daaa, urzicile îs taaare bune … Da nu vă înţeapă?
– Îs tinere şi fragede şi le ciupesc doar vârful, îi răspund.
– Daa, de unde sunteţi?
– Din Cluj.
– N-am fost niciodată la Cluj. Adică, am trecut o dată pe acolo, când mergeam la Alba Iulia la bunica. E mama lu mama. E unguroaică ea. Ştie ungureşte.
– Şi tu? Tu nu ştii?
– Apăi, abia mă descurc la şcoală cu engleza şi franceza. Că-s bâtă de proastă…
Zâmbeşte resemnată. Şi face cu mâna un gest de lehamite. Copiat de la mamă, de la profesori?
E clasa a şaptea şi spune că vrea să meargă la liceu la Jibou.
Îi răspund că nu-i proastă deloc şi tare-aş vrea să mă creadă. Are în ochi o sclipire vioaie, o luminiţă care se intensifică atunci când râde. Şi râde des.
Merge în fiecare duminică în Grădina Zmeilor de lângă Jibou şi-i ghidează pe turişti. Spune că se pregăteşte pe când o să fie mare. Că asta vrea să facă. Să fie ghid la ea acasă. Pentru că ştie ca-n palmă toată rezervaţia şi poveştile ei: cascada, peştera, legendele.
Îi spun că după ce termină liceul la Jibou ar putea veni la Cluj la facultate. Să devină ghid cu diplomă. Mă priveşte cu coada ochiului şi schimbă vorba. Nu mă crede…
Sporovăim ca două vechi prietene în timp ce eu îmi văd de cules. Se oferă să mă ajute. Şi recunoaşte că de fapt nu prea-i plac urzicile. Se strâmbă când îi spun că eu le gătesc şi le ador.
O luăm împreună pe deal în sus. Dintr-o dată, devine grăbită. Phiii, ce de lume s-a adunat deja. Are o plasă pe ghidon, cu nişte haine curate. Fuge în foişor să se schimbe înainte să-şi ofere serviciile de ghid neoficial.
Îmi face în gest de rămas bun, de parcă ar urma să ne mai vedem. O văd după câteva minute apărând din foişor îmbrăcată în roşu. Se strecoară ca o nălucă printr turişti. Ce-o fi făcut cu bicicleta?
Îmi pare rău că mi-am terminat deja plimbarea prin Grădina Zmeilor. Mi-ar plăcea să o văd „la lucru”, să mă ghideze şi să-mi povestească. Îmi pare rău şi că n-am întrebat-o cum o cheamă. Deşi n-ar fi schimbat lucrurile.
Atâta doar că tare mi-ar plăcea să mă creadă. Să descopere că nu e proastă. Să prindă curaj. Şi să reuşească.
Năluca blondă, veselă şi prietenoasă.
