Cred că de la ochiurile de dimineaţă mi se trage că mi-am adus aminte de ea. Făcea cele mai bune ochiuri pe care le-am mâncat vreodată (bunica le prăjea prea tare, iar mama, din repezeală, le spărgea mereu gălbenuşul, chestie care mă înfuria la culme!). O chema Neculina şi era sora mai mică a bunică-mii. Trăia singură într-o căsuţă din Brăiliţa. Soţul îi murise de o veşnicie (eu nu-l apucasem în viaţă) şi nici copii nu avea.
Cred că de la ochiurile de dimineaţă mi se trage că mi-am adus aminte de ea. Făcea cele mai bune ochiuri pe care le-am mâncat vreodată (bunica le prăjea prea tare, iar mama, din repezeală, le spărgea mereu gălbenuşul, chestie care mă înfuria la culme!). O chema Neculina şi era sora mai mică a bunică-mii. Trăia singură într-o căsuţă din Brăiliţa. Soţul îi murise de o veşnicie (eu nu-l apucasem în viaţă) şi nici copii nu avea.
Pe lângă ochiuri, tanti Neculina făcea şi un pilaf grozav, cu carne de pui de la ea din curte (ca şi bunică-mea, n-ar fi mâncat carne de pui de la magazin nici cu pistolul pus la tâmplă). Alături de pilaf, obligatoriu era compotul de vişine, rece din frigider, în pahare cu picior roşu care se abureau cât ai clipi.
Primul surghiun oarecum voluntar la ea a fost pe la 10 ani, în vacanţa de vară. Aşa de mult se plânsese de singurătate, încât mama m-a convins să-i ţin companie o săptămână.
Aveam sentimente mestecate faţă de şederile în Brăiliţa, pentru ca radio nu exista, copii de vârsta mea prin preajmă ioc, aşa că plictiseala mă împingea chiar să rezolv probleme de matematică. Din culegerea aia scrisă de Ion Petrică, cu coperţi albastre şi buline albe.
Chestie pe care o mai făceam din proprie iniţiativă doar în Ajun de Crăciun. Şi asta înainte să aflu adevărul despre Moş Gerilă.
Cu toată plictiseala, Brăiliţa avea un farmec aparte şi o aură de mister în mintea mea. De la tata mi se trăgea, pentru că era locul copilăriei sale şi pentru că-l invoca de câte ori avea ocazia. Şi de la sora lui, care devenea la fel de nostalgică atunci când îl pomenea. Şi de la bunică-mea care îşi începuse viaţa de femeie măritată la oraş, tot în Brăiliţa.
Tanti Neculina avea o căsuţă mică, acoperită cu carton gudronat, pe care tata trebuia să-l repare în fiecare primăvară. În spate, o curte lungă şi îngustă plină cu pomi, care făceau fructe toată vara: începeau vişinii, continuau caişii şi terminau merii şi perii. Parcă era şi un gutui, dar asta nu mai ştiu precis. Bunicul îmi făcuse un leagăn între doi vişini.
Ca să ajungi în grădină, trebuia să treci pe lângă câinele legat de un lanţ nu prea lung. Mi-era frică de el, pentru că sărea să mă muşte de câte ori uitam că-i acolo şi treceam cântând pe lângă cuşca unde moţăia toată ziua. Era căţea şi o chema Pamela. N-am devenit niciodată prietene.
Mai era şi pisoiul negru cu ochi verzi, pe care-l chema Sorin. Şi cu el mă studiam de la distanţă.
Pe strada Progresului, oamenii se cunoşteau între ei de o viaţă iar formula de adresare pentru femeile mai în vârstă era, invariabil, „ţaţă”.
Cumpărăturile se făceau din colţul străzii, de la Chiţoi, cel care rămăsese gestionar în magazinul pe care comuniştii îl confiscaseră.
Zilele erau jalonate de sirena de la Uzina Progresul. Mă trezea în fiecare dimineaţă la 7 fix, la ora trei când suna ştiam că peste maxim 10 minute mătuşă-mea o să intre pe poartă, şi se întâmpla să fiu trează şi la 11 noaptea, ca să aud şi sirena de schimbul trei.
Ani de zile, tanti Neculina a trăit cu spaima că o s-o demoleze. În fiecare primăvară plângea când îşi planta roşiile în grădină, spunând că poate n-o să mai apuce să le culeagă.
Sub ochii noştri partea opusă a străzii a dispărut. Casele cu flori la poartă au fost înlocuite de blocuri cu 4 etaje, urâte şi gri, care au ciopârţit farmecul cartierului.
Pe ea n-au demolat-o niciodată. Temutul ordin a sosit doar în noiembrie 1989.
A demolat-o însă noul proprietar acum 7 ani, după ce tanti Neculina a murit. Nu mai sunt căsuţa, garajul nostru şi nici pomii. Încă un loc pe care îl mai găsesc doar pe harta mea imaginară. Pe strada Progresului din Brăiliţa nu mai am motive să merg vreodată.
