Mi se întâmplă adeseori ca pornind de la un subiect oarecare, interlocutorul – aflat deasupra vreunei bănuieli de xenofobie sau… xenofilie – să aducă în discuţie  condiţia mea de minoritar, pentru a-şi exprima admiraţia, reticenţa sau a-şi susţine teza, chiar dacă tema cu pricina nu are nimic comun cu acest aspect particular. (Sau aşa-mi închipui eu). De unde deduc că apartenenţa la o minoritate este ca un însemn purtat permanent peste orice veşmânt, captând invariabil atenţia şi ecranând mai mult sau mai puţin individualitatea ta cu toate trăsăturile ei particulare.

Mi se întâmplă adeseori ca pornind de la un subiect oarecare, interlocutorul – aflat deasupra vreunei bănuieli de xenofobie sau… xenofilie – să aducă în discuţie condiţia mea de minoritar, pentru a-şi exprima admiraţia, reticenţa sau a-şi susţine teza, chiar dacă tema cu pricina nu are nimic comun cu acest aspect particular. (Sau aşa-mi închipui eu).

În ultima vreme, însă, odată cu propulsarea primarului Sibiului în politica de vârf, observ cu năduf că cea mai subliniată calitate a sa este aceea de „neamţ” sau „german”, fiind totodată şi izvorul suspiciunilor. În orice discuţie se ajunge să se scoată în evidenţă, drept atu „spiritul său nemţesc” dar se şi pune la îndoială, mai mult sau mai puţin subtil, loialitatea sa precum şi înclinaţia alegătorului român şi ortodox (majoritar de peste 85%) de a alege un…minoritar în funcţia supremă. Dacă unii de-a dreptul „nu acceptă” ca preşedintele ţării să fie altceva decât român, alţii se îndoiesc să nu se găsească  în toată ţara un „…escu” sau un „…eanu” potrivit pentru această funcţie – ca să dau doar câteva exemple foarte actuale.

De unde deduc că apartenenţa la o minoritate este ca un însemn purtat permanent peste orice veşmânt, captând invariabil atenţia şi ecranând mai mult sau mai puţin individualitatea ta cu toate caracteristicile ei pozitive şi negative. Acest gând mă bântuie de o bună bucată de vreme şi mă străduiesc din răsputeri să-l demontez, căutând exemplele contrare şi combătându-i cu energie pe cei suspicioşi de antisemitism, şovinism sau rasism, după caz.

În acelaşi timp, însă, îmi vin în minte enunţurile în ultimii ani, precum: „În sfârşit văd şi eu un armean bun” sau „E cel mai bun candidat, păcat că e maghiar” ca să nu mai amintesc de insinuarea originii evreieşti (sau rome)  în cazul multor personalităţi cărora trebuie să li se găsească o bubă.

Se pare că a fi minoritar „aici şi acum” e un factor limitator de care trebuie să ţii cont atunci când îţi fixezi obiectivele, unele nefiind de …nasul tău, de ne-majoritar.

Istoria ne-a învăţat că nici asimilarea şi nici disimularea nu au fost căile de urmat pentru a accede în demnităţi mai înalte, uneori descoperirea şi demascarea apartenenţei etnice având consecinţe tragice. Din fericire acele timpuri au apus şi candidaţii nu au de înfruntat oprelişti xenofobe sau rasiste legiferate.

Cred că asumându-ţi identitatea şi îndeplinind criteriile obiective necesare, nu-ţi mai rămâne decât să ai răbdare, aşteptând – habar nu am cât – până  în momentul în care pentru ocuparea unei demnităţi înalte, chiar a celei mai înalte, vor prima profesionalismul şi integritatea persoanei şi nu apartenenţa sa la naţionalitatea sau confesiunea majoritară.