Odată ajuns în Israel am participat la toate războaiele care au izbucnit aici în ultimii 40 ani, am fost zile şi nopţi în şir sub foc duşman, şi am îngrijit răniţi şi am însoţit soldaţi ucişi, fiind perfect conştient de pericolul de moarte în care mă aflam. De-a lungul existenţei mele israeliene, am “vizitat”, ca ofiţer, toate ţările cu care ţara mea se învecinează: Egiptul, Siria, Libanul şi chiar Iordania. De aceea pentru mine, viaţa are o importanţă covârşitoare, dar ea m-a învăţat că totul e jocul întâmplării şi că de fapt, mai important decât să încerci să-ţi păstrezi organismul viu, e să-ţi respecţi principiile care te călăuzesc de o viaţă.

M-am născut în anul 1939.

La vârsta de patru ani am fost în pericol de a fi trimis, împreună cu părinţii mei, într-un lagăr de exterminare fascist, şi numai o ordonanţă venită la timp a împiedicat pe tatăl meu, medic de profesie, să ne injecteze nouă, mamei mele şi mie (şi apoi lui) o doză letală de morfină, pentru a nu cădea în mâinile criminalilor nazişti.

Odată ajuns în Israel am participat la toate războaiele care au izbucnit aici în ultimii 40 ani, am fost zile şi nopţi în şir sub foc duşman, şi am îngrijit răniţi şi am însoţit soldaţi ucişi, fiind perfect conştient de pericolul de moarte în care mă aflam.

Dealungul existenţei mele israeliene, am “vizitat”, ca ofiţer, toate ţările cu care ţara mea se învecinează: Egiptul, Siria, Libanul şi chiar Iordania.

De aceea pentru mine, viaţa are o importanţă covârşitoare, dar ea m-a învăţat că totul e jocul întâmplării şi că de fapt, mai important decât să încerci să-ţi păstrezi organismul viu, e să-ţi respecţi principiile care te călăuzesc de o viaţă.

De aceea, în aceste zile, când din nou cad rachete în jurul meu, şi când auzul alarmei a devenit o obişnuinţă, un cumplit de enervant sunet, cînd milioane de israelieni intră şi ies fără încetare în şi din adăpost, ca nişte furnici înfricoşate de călcăiul ce se apropie, eu am hotărît să-mi duc micul meu război personal împotriva ucigaşilor din Gaza. Şi întrucât la vârsta mea nu mai sunt bun de armată, şi întrucât sunt pensionat de ani de zile şi nu mă mai ocup de răniţi, am hotărît să mă lupt cu ce pot şi să contribui, în felul meu, la procesul de supravieţuire spirituală a unui popor vechi de patru mii de ani şi nou de  mai puţin de 7 decenii.

Împotrivirea mea la ceea ce se întâmplă în jur se manifestă prin refuzul de a mă lăsa înfricoşat de cei de dincolo de graniţa pe care noi am trasat-o acum 9 ani. Cu alte cuvinte, eu nu fug spre camera-adăpost ori de câte ori se aude înfricoşătoarea alarmă care te asurzeşte şi te face să crezi, pentru câteva minute, că a sosit sfârşitul lumii. În timp ce alarma urlă, eu îmi văd de treabă. Nu mă mişc. Nu părăsesc treaba pe care o făceam în momentul când duşmanii mei au hotărît să-mi tulbure activitatea. Iar dacă alarma mă găseşte la volan, nu opresc maşina şi nici nu caut adăpost şi nici nu mă vâr sub ea, ci continui să conduc automobilul spre ţinta aleasă, pentru că nu vreau să mă las condus de duşmani şi nu vreau să le cânt în strună şi să mă port aşa cum ar dori ei s-o fac..

Cu alte cuvinte, micul meu război e unul de împotrivire pasivă. Prin a refuza să mă comport aşa cum “ei” se aşteaptă de la mine, eu le dovedesc (de fapt eu îmi dovedesc mie însumi) că sunt stăpân pe acţiunile mele, că nimic străin nu mă abate de la viaţa pe care mi-am construit-o cu sudoare şi durere, şi că de fapt eu sunt un urs puternic, în jurul căruia mişună tot felul de insecte minuscule, care mă înţeapă şi-mi doresc răul dar care nu sunt în stare să mă îngenunchieze.

Strămoşii mei au îngenunchiat de-a lungul secolelor, încercând să supravieţuiască, şi unii chiar au reuşit. Şi asta chiar şi în secolul trecut, şi nu numai în timpul tiraniei naziste. Pentru cine nu ştie despre ce e vorba, recomand cartea lui Albert Londres, “Jidovul rătăcitor”, scrisă şi publicată la începutul anilor 30 ai secolului trecut. Londres, ziarist francez de religie creştină,  şi-a pus în cap să viziteze aglomeraţiile evreieşti din Europa dintre cele două războaie mondiale, începând cu Londra şi continuând cu centrul şi estul continentului.  Călătoria sa se termină în Palestina acelor ani, unde el întâlneşte “evreul de tip nou”, care nu are nimic comun cu conaţionalii săi, lăsaţi în urmă pe acele meleaguri care 10 ani mai târziu vor fi transformate în imense cimitire pentru şase milioane de victime.

Dar eu am hotărît să nu îngenunchiez. Nu am de ce. Nu găsesc acele puteri sufleteşti care să mă împingă la o conduită pe care o sfidez şi cu care de mult nu mai sunt de acord.

Ştiu, această atitudine, această răzvrătire personală, va rămâne complet necunoscută inamicilor mei. Şi asta pentru că nu am posibilitatea s-o fac publică. Ziarele israeliene nu-mi vor primi aceste rânduri, pentru simplul motiv că preceptele se contrazic cu precisele instrucţiuni ale comandamentului israelian, care obligă fiecare cetăţean să ia măsurile necesare pentru a nu fi lovit.

Şi mai ştiu ce-mi vor argumenta virtualii mei oponenţi, şi anume că în cazul în care voi fi lovit, şi voi deveni victimă a agresiunii barbare, dispariţia mea dintre cei vii va fi un motiv de imensă satisfacţie pentru cei care lansează zilnic cam 200 rachete asupra Israelului.

Răspunsul meu e clar. Teroarea nu are drept scop exterminarea populaţiei devenită ţinta atacurilor. Nu în felul acesta se încheie istoria unui popor care de aproape 100 ani îşi croieşte un drum al său, pe panta de urcuş a istoriei, în ciuda tuturor aştepărilor, şi a obstacolelor, şi a pericolelor la tot pasul. Scopul terorii e de  creia panică, o senzaţie de neputinţă, o demoralizare totală. Cu o rachetă pui cu botul pe labe câteva zeci de mii de fiinţe umane, înfricoşate de moarte şi pierdute în vâltoarea pericolului, asurzite de alarme, intoxicate de ştirile nonstop ce li se servesc pe toate căile. Cu o singură rachetă reuşeşti să scoţi din gura unui  trecător intervievat de un jurnalist idiot acea frază care-l face fericit pe orice individ aflat de cealaltă parte a situaţiei : “Asta nu e o ţară în care se poate trăi”!!

Ei bine, eu nu mă las terorizat. Pentru mine totul e trecător,. Inclusiv viaţa. Ceea ce rămâne după mine e important, şi pentru ca ceea ce rămâne după mine să aibă un rost, e datoria mea să fac tot ce-mi stă în putinţa pentru a creia un prezent viabil. Şi sănătos spiritual.

Asta-i tot.