Privind emisiunile televizate despre desfășurarea zilnică a conflictului, nu poți evita impresia unui scenariu. Cei ”răi, bogați și puternici” (evident Israel) cu armuri impenetrabile, omoară pe ”cei buni,săraci și slabi” le distrug casele și lasă în urma lor doar lacrimi și jale. Această ”bătălie” nu este prima de când, în 2005, printr-o decizie curajoasă (nu neapărat înțeleaptă, cum avea să ne demonstreze realitatea) Ariel Sharon a retras orice prezență israeliană (civilă și militară) din Gaza. Au fost nu mai puțin de trei războaie în decurs de 9 ani.Toate au început, au decurs și s-au sfârșit aproape identic. În 2008, 2012 și acum în 2014.
“Sunt două căi de a dobândi o țară: una s-o faci, alta s-o iei de-a gata de la alții. ”Verii” noștri palestinieni au ratat prima cale și încearcă acum cu disperare și cu ajutor internațional s-o realizeze pe cea de a doua. Pentru prima variantă au avut la dispoziție după afirmațiile lor proprii, fie 3000 de ani dacă ar fi să luăm de bună că ei ar fi urmașii legitimi ai filistinilor, un popor biblic, cu care întradevăr strămoșii nostri au avut de luptat în numeroase războaie, unele câștigate, altele pierdute, dar oricum ei au existat cu certitudinea confirmată și de istorici, având o țară cam pe zona actualei Fâșii Gaza, fie aproape 1400 de ani dacă se revendică de la primii musulmani care s-au așezat pe teritoriul numit prin capriciul latinilor, Palestina. Oricum timp destul ca măcar să încerci să-ți faci un început de țărișoară”. (Citat dintr-o carte nescrisă)
Amintiri dintr-o misiune sionistă
Am senzația că am mai trăit acest scenariu. Bombe care amenință neîncetat o țară în care locuiesc oameni pașnici, care suportă cât suportă amenințarea normalității și rutinei zilnice a vieții lor. Am și fost ”la fața locului” în anul 2006 când din sudul Libanului se lansau rachetele de către Hezbollah, asupra orașelor din nordul Israelului: Haifa, Kiriat Șemona, Metula. Eram împreună cu un grup de iubitori ai Sionului din România într-o misiune de solidaritate cu Israel. Din grup au făcut parte alături de membri marcanți ai Asociației Sioniste din România și Maia Morgenstern, Liviu Beriș, deputatul Ioan Ghișe, ziariștii Eva Galambos, Magda Crișan, fotoreporterul Sergiu Ițcovici. Am fost surprinși pe o stradă din Haifa de sunetul sirenei, un sunet strident parcă anunțător de moarte, pe care nu-l mai auzisem atât de înfricoșător din vremea copilăriei mele. Șoferul autobuzului nostru a oprit imediat, acolo nu prea funcționează gesturi de bravură și rigoarea respectării ordinelor este acceptată conștient.
Ne-am adăpostit lângă zidurile care ni s-au indicat și am auzit șuieratul obuzelor care explodau în jurul nostru, ni se păreau aproape, dar erau destul de depărtate pentru a nu fi periculoase pentru noi. Totuși am avut toți o senzație de frică pentru un moment paralizatoare, deși eram rațional conștienți că nici viața, nici integritatea noastră corporală nu sunt în pericol. Am avut o întâlnire de neuitat cu studenții și profesorii universității TEHNION din Haifa, care a avut loc în ”bunkerul” instituției, un adăpost subteran capabil să-le protejeze viețile în caz de nevoie. Am vizitat și ”sudul” care era bombardat cu rachete de către Hamas, cei care și astăzi reeditează acelaș scenariu, tot fără succes.
primarul Buskila
Am stat de vorbă cu primarul David Buskila, dar și cu locuitori ai orașului Sderot (care pe drept cuvânt se poate numi oraș ”martir”!!) asupra căruia în cei trei ani precedenți (2003-2006) au fost lansate 7000 (șapte mii de rachete). Atunci reprezentanți ai Hamas declarau că vor continua cu lansarea rachetelor asupra Sderot, până când nu va mai rămâne niciun evreu acolo!
Nimic nou sub soare ! Spunea înțeleptul Rege Solomon (Șlomo ha Meleh) acum 3000 de ani, supușilor săi evrei care aveau și atunci aproape aceleași legi, credință, limbă și țară ca cei de acum.
Sderot, orașul care trăiește în adăposturi
Nimic nou sub soare. Din anul 2006 până în anul 2014 au mai fost lansate câteva sute, poate mii de rachete, asupra orașului Sderot, cu o medie de trei rachete pe zi. Interesant este că populația orașului a rămas aproape constantă, adică, 24.000 de locuitori, din care cca 250 de arabi.
vedere din Sderot
Orașul Sderot a fost întemeiat în 1951, ca o așezare provizorie pentru evreii refugiați din Iran și Irak, (din zone care sunt în limitele viitoarelor granițe ale viitorului stat Kurdistan). Dar după ei au venit în Sderot evrei din Maroc și din România! Refugiații (evrei) au locuit în corturi, în condițiile climei neprietenoase a deșertului Negev, pe locul unui sat arab numit Najd, care a fost părăsit de cei 219 locuitori ai săi care au plecat în Gaza din vecinătate (la 5 km distanță) izgoniți de Brigada Negev în 13 mai 1948. Refugiații evrei, la fel de năpăstuiți ca refugiații palestinieni – care și astăzi, chiar a doua sau a treia generație, au statut de refugiați, pentru că au refuzat să-și întemeieze un stat propriu. Nu au nicio cetățenie și trăiesc în tabere sordide de refugiați, de foarte multe ori din mila publică. Refugiații evrei au primit drepturile de cetățeni ai statului Israel, care de la momentul proclamării sale s-a declarat un stat Evreiesc, statul tuturor evreilor din lume. Și-au construit școli, și-au dezvoltat orașe, iar investitorii au creat industrii generatoare de locuri de muncă, de bunăstare. Printre altele o fabrică numită Menora care produce și exportă în toată lumea lumânărele de Hanuca. Rachetele Hamas n-au reușit nici măcar să determine schimbarea primarului. Și astăzi David Buskila este primarul orașului Sderot și insuflă locuitorilor încredere în viitor. Are grijă cât se poate de copiii orașului, traumatizați de neîncetatele alergări spre adăposturi. Copiii din Sderot , spre deosebire de copiii arabi din Gaza nu sunt expuși pe acoperișurile blocurilor, ci stau protejați în adăposturi.
Jurnalul de seară
Astăzi în seara zilei de 14 iulie bilanțul conflictului Hamas-Israel, după 7 zile de atacuri aeriene deoparte și de alta, după două săptămâni de la înmormântarea celor trei băieți evrei și 10 zile de la uciderea barbară a tânărului arab, este înspăimântător. Pe de o parte avem un agresor – nimeni nu contestă această ”calitate” a organizației Hamas, aproape unanim etichetată drept o organizație teroristă – care are un statut juridic și legal incert, neavând o relație clară nici măcar cu Autoritatea Palestiniană a cărei componentă ar trebui să fie – şi care lansează zilnic zeci de rachete din ce în ce mai perfecționate asupra cetățenilor civili și pașnici, ai unui stat democratic, membru deplin din anul 1949 al Organizației Națiunilor Unite.
Pe de altă parte avem o victimă a agresiunii, în cazul de față Statul Israel, care are obligația de a apăra viața, liniștea, și avutul cetățenilor săi, care răspunde atacului banditesc al unei organizații teroriste, fără niciun statut legal, cu o ripostă cuvenită. Până aici este o situație nedorită, dar este situație reală. Ceea ce a urmat nu numai că frizează absurdul, dar aduce imense prejudicii principiilor care ar trebui să guverneze lumea oricum fragilă și instabilă în care trăim.
Agresorul din cauza iresponsabilității căruia au murit (până astăzi) 175 de oameni, din care mulți copii, multe femei și au fost rănite alte sute de persoane, pozează în victima celor care în baza celui mai elementar drept la apărare s-au opus agresiunii. Și această farsă, pusă în scenă cu asiduitate de multe canale de televiziune (CNN, BBC și altele), continuă să încurajeze terorismul și banditismul politic în numele ipocrit al protejării ”celui mai slab”.
Este de așteptat ca de astă dată, cel puțin așa rezultă din declarațiile primului ministru Benjamin Nataniahu, susținut (se pare) și de opinia publică din Israel, să se demonteze măcar pentru o perioadă de câțiva ani mecanismul și capacitatea de agresiune a Hamas. Nu va fi nici simplu și nici rapid, pentru că cerințele fără echivoc ale securității Israelului nu trebuie să se realizeze pe seama pierderilor și suferințelor umane, ci dimpotrivă, îndeplinirea lor trebuie să aibă drept consecință instaurarea unui climat de pace și dezvoltare pe termen lung.
Despre răpiri și ostateci
Am amintit că puțin înaintea izbucnirii în forță a conflictului,s-au petrecut tragediile celor trei copii evrei și apoi a copilului arab ca o răzbunare dementă, care trebuie exemplar pedepsită indiferent ce motivații pot fi invocate de săvârșitorii lui evrei. Au contribuit ele în vreun fel la declanșarea conflictului sau a fost măcar vreo legătură cauzală între ele?
Răpirile pentru a fi deținuți ostateci – în ideea de a fi eliberați în schimbul unor teroriști și ucigași ce își ispășesc pedeapsa dată de instanțe legale ale unui stat de drept – constituie o modalitate de șantaj eficent, practicată mai ales de Hamas.
În 1985 un grup terorist palestinian condus de Ahmad Jibril a răpit trei soldați israelieni. În schimbul eliberării lor, guvernul israelian a eliberat aproape 1000 de deținuți. În anii 1990 zeci de teroriști au fost eliberați în schimbul trupurilor neînsuflețite a trei soldați uciși deHezbollah.
În schimbul soldatului Gilad Shalit, răpit mișelește de Hamas și deținut de răpitori peste 5 ani, au fost eliberați din închisorile israeliene 1027 de teroriști. Deci evident răpirea este o armă de luptă eficientă și chiar dacă nu au fost încă prezentate publicului toate detaliile, răpirea celor trei băieți a fost o acțiune deliberată în spatele căreia se află politica Hamas.
Déja vu…
Privind emisiunile televizate despre desfășurarea zilnică a conflictului, nu poți evita impresia unui scenariu. Cei ”răi, bogați și puternici” (evident Israel) cu armuri impenetrabile, omoară pe ”cei buni, săraci și slabi” le distrug casele și lasă în urma lor doar lacrimi și jale. Această ”bătălie” nu este prima de când în 2005, printr-o decizie curajoasă (nu neapărat înțeleaptă, cum avea să ne demonstreze realitatea) Ariel Sharon a retras orice prezență israeliană (civilă și militară) din Gaza. Au fost nu mai puțin de trei războaie în decurs de 9 ani.Toate au început, au decurs și s-au sfârșit aproape identic. În 2008, 2012 și acum, în 2014.
Hamas intensifică lansarea rachetelor, care de fapt în tot acest timp nu a încetat niciodată; Israel, sub presiunea populației sale amenințate, anunță o operațiune militară pentru stoparea atacului cu rachete, Hamas invocă ”masacrul” produs de armata Israelului, vajnicii apărători ai drepturilor omului condamnă vehement ”barbaria” evreilor care ucid copii nevinovați și distrug casele pașnicilor arabi, se întrunește Consiliul de Securitate al ONU care recomandă părților să înceteze focul imediat, intervine Egiptul care mediază un armistițiu și lucrurile se ”liniștesc”. Hamas continuă în ritmul obișnuit deja, să lanseze rachetele sale (slavă Domnului până acum cu eficiență redusă), contrabandiștii reiau contrabanda cu arme furnizate de Iran și se constituie Comisii care scriu rapoarte în care condamnă ”excesul de forță” întrebuințată de Israel, dar mai rar și mai cu milă, agresiunea Hamas contra populației civile israeliene și arabe (de fapt).
După același ”scenariu” a decurs în 2008 operațiunea ”Plumb turnat”, în 2012 operațiunea ”Stâlpul de apărare” și în 2014 operațiunea ”Marja de protecție”.
Este greu explicabil faptul că Hamas conștient de superioritatea militară zdrobitoare a Israelului, continuă cu încăpățânare această ”ruletă rusească” în care își sacrifică proprii săi oameni. E cumva o deliberată formă de atac sinucigaș, să atragă atenția lumii sau, mai rău, să comită un suicid colectiv în numele ”jihad”-ului? Sau poate pur și simplu un câmp de bătaie provocat pentru a testa în condițiile unui război real, progresul tehnicii militare de care pot dispune, de la primitivele rachete ”Qassam” -un fel de ”katiușe” recuperate probabil din depozitele defunctei Armate Roșii – la noile rachete iraniene teleghidate FAJR.5 a căror rază de acțiune și precizie pune deja în pericol pricipalele centre urbane israeliene.
Copii dormind în adăposturi
Păreri diferite
Unii susțin că Hamas este un produs al frustrării și al disperării. Gaza este un teritoriu al frustrării și al lipsei de speranță. Dar mai ales al neputinței și al degradării umane de care ideologii agresive și inumane profită în detrimentul oamenilor care le slujesc în virtutea unei educații deformate și deformante. Se spune că în Gaza asistăm la o dramă umană de mari proporții datorită aglomerării unei populații de 1,8 milioane de oameni pe o mică fâșie de pământ. Greu de susținut această teorie, dacă privim la situații demografice comparabile. În Gaza densitatea populației este de 4119 loc/kmp și un PIB de 600 $/an pe cap de locuitor. Singapore la o densitate de 6389 loc/kmp are un PIB de 29.900 $/an, adică de 50 de ori mai mare! Poate cineva să spună că este indecent să se compare aceste două ”state-oraș” . Într-adevăr, căci elementele care au condus la progresul uluitor al Singapore pacea și stabilitatea, respectul legii, independența și severitatea justiției, curățenia exemplară, hărnicia, cinstea, disciplina, seriozitatea și zâmbetul locuitorilor și poate cel mai important: corupție zero, greu se pot regăsi în Gaza! Investitorii au dat năvală în Singapore cu bani și tehnologie! Este ceva care nu s-ar putea întâmpla chiar și în Gaza? Un om de mare valoare, Itzhac Arți, un mare sionist originar din România care a fost important și pe scena politică israeliană, unul din membrii fondatori ai Partidului Herut (liberal), premergător al actualului partid Likud, mi-a relatat cum a eșuat un mare proiect israelian de a construi un cartier de locuințe moderne în Gaza, din cauza refuzului categoric și dușmănos al arabilor palestinieni de a accepta orice ajutor din partea Israel. Asta se întâmpla în anii 1970-80.
Hamas când nu trage, se roagă
Hamas a luat ființă în 1988, cu un statut care își propunea exinderea legii islamice pe întregul teritoriu al Palestinei definit de Mandatul Britanic. Ceea ce înseamnă în traducere liberă dispariția Statului Israel, dar și luptă necruțătoare împotriva arabilor ”corupți și degenerați” care eventual ar accepta o colaborare sau o conviețuire cu Israel. Hamas a fost inițial o ramură a mișcării ”Fraților Musulmani”, din Egipt, ca urmare a faptului că timp de 20 de ani, fâșia Gaza a fost parte a Egiptului. Hamas a cultivat terorismul sinucigaș și s-a bucurat de susținerea necondiționată financiară și logistică a Iran-ului. Hamas a torpilat de facto, unitatea celor două teritorii palestiniene disjuncte, și în modul acesta a sabotat procesul de pace.
În cadrul Hamas există o dualitate și o rivalitate între conducerea ”politică” și ramura militară, grupul Izz al-Din-al-Qassam, mai intransigent și care refuză în mod ostentativ să ajungă în subordinea conducerii Fatah și în niciun caz nu ar accepta ideea unui viitor Stat Palestinian demilitarizat, deși asupra acestui principiu cu Abu-Mazen s-a căzut deja la un acord.
Nici formațiunile politice din Israel nu au o abordare comună a unui eventual aranjament de pace cu palestinienii. De la abordarea simplistă care împărțea politicienii israelieni în ”porumbei” și ”ulii” după atitudinea ce o aveau față de pacea cu palestinienii, lumea politică a evoluat spre scheme mult mai complexe. Aproape întregul spectru politic israelian este de acord că nu ideologiile, ci abordarea pragmatică a realităților trebuie să determine strategiile de viitor.
Părerea unui copil despre rachete
Perspectivele dezvoltării economice.
În lumea globalizată nu se poate imagina o dezvoltare sănătoasă și stabilă, într-un mediu ostil de sărăcie și înapoiere. Orientul Miijlociu nu este un loc ideal din acest punct de vedere. Israel este un stat cu parametri economici la nivelul Europei de Vest, având un PIB/locuitor de 38.310 $ în comparație cu Egipt 3.290$, Iordania 4.840$, Liban 10.820 $, Siria 1.500$ Cisiordania 1.924$ Gaza 600$. Aceste discrepanțe ca să nu mai vorbim de alți parametri (de ex.șomajul în Israel 5,8%, în Gaza peste 50% ) oglindesc o realitate care generează tensiuni majore ce nu pot fi reconciliate nici prin diplomație nici prin războaie, ci doar prin cooperare economică și educație în folosul tuturor. Israel ar putea fi exemplul mobilizator și dovada că se poate ieși din sărăcie și mizerie,și cu certitudine Israel ar putea fi un partener cu experiență într-un astfel de demers bazat pe interes reciproc. Un început de cooperare economică, un prim pas spre o piață comună a Orientului Mijlociu! În loc de competiția morții, o competiție a vieții!
Situația social-politică a zonei.
După spectaculoasa ”suprimare” a șefului neoficial al terorismului mondial, Osama bin Laden, urmărit în direct de președintele Obama, lumea a respirat ușurată, neștiind că basmul balaurului – căruia după ce i s-a tăiat un cap, i-au crescut mai multe la loc – este chiar adevărat. Iată că după nici trei ani de la decapitarea legendarei mișcări teroriste Al-Qaida, se anunță reînființarea Califatului Umayyazilor la Damasc în Siria. Întreaga ”lume bună” musulmană este în fierbere. O nouă organizație radicală islamistă, seamănă îngrijorare. Nu doar în Orientul Mijlociu. Mehdi Nemmouche, teroristul de 29 de ani, din Franța, care a ucis 4 persoane în 24 mai în Muzeul Evreiesc din Bruxelles este un produs al ISIS (Statul Islamic Irak și Siria) care poate deveni cea mai mare amenințare pe termen lung pentru Israel și întreaga regiune. Scopul declarat al ISIS (care și-a dovedit deja forța în Irak !) este refacerea Califatului cu capitala la Damasc, un stat islamic care să includă teritoriile actuale ale Irak, Siria, Liban, Israel și Iordania.Toate aceste fenomene alarmante, determină o precauție mărită a Israelului, față de manifestările agresive ale jihad-ului islamist .
Situația politică în Israel.
După eșuarea misiunii secretarului de stat Kerry, a devenit clară în afara slăbiciunilor diplomației americane și incapacitatea președintelui Abbas respectiv a actualei conduceri a Autorității Palestiniene de a controla situația din Gaza dominată de Hamas. Ca urmare, cel puțin deocamdată, variant de pace între ”două state, pentru două popoare” nu are perspective, pentru că cel de ”al doilea popor” este puternic divizat, și o jumătate a lui este în război declarat cu Statul alături de care se presupune că vrea să trăiască în pace! Din ce în ce mai mult îsi face loc în lumea politică israeliană – şi ea fragmentată și motivată de interese electorale contradictorii – ideea de a lua măsuri unilaterale care să asigure un ”modus vivendi” în pace cu palestinienii, chiar dacă nu se poate spera în prezent la o pace negociată. Astfel partidul lui Bennett, (Bayit Yehudi) sugerează anexarea treptată a așa numitei zone C, care conține o parte importantă a așezărilor evreiești și teritorii cu semnificație strategice, dar puțin locuite de populația arabă. În schimb ei propun o foarte largă autonomie a restului teritoriilor și un suport economic puternic, investiții majore din partea Israel, care să asigure o creștere rapidă a standardului de viață a populației palestiniene. Cu alte cuvinte acceptarea realității de pe teren, un singur stat cu o largă autonomie palestiniană
Partidul de centru-stânga (Yeș Atid) condus de Lapid, propune o retragere unilaterală a Israelului din Cisiordania, în trei etape (de pregătire, de construirea încrederii și în final de negociere a frontierelor definitive). Partidul Muncii, cel mai important partid al opoziției, condus de Herțog, propune soluția retragerii imediate a Israelului de pe 60% din teritoriul Cisiordaniei, concomitent cu relocarea pe teritoriul Israel, a 35000 de evrei din așezări, dar menținând controlul asupra Ierusalimului de Est și văii Iordanului. În aceste condiții să se recunoască Statul Palestinian în limita unor granițe provizorii,urmând ca negocierile finale să fie purtate între două state suverane.
Deocamdată însă zgomotul războiului domină toate celelalte voci. Este pe umerii primului ministru Nataniahu și a ministrului de externe Liberman greau misiune de a face bombele să se oprească din zborul lor amenințător. Când scriu aceste rânduri a eșuat și obișnuita mediere egipteană. Populația Israelului dorește acum fermitate să se termine cu teroarea rachetelor Hamas. Evident nu este nimănui indiferent care va fi prețul plătit în sânge și speranțe pentru aceasta.
Tiberiu Roth, 15 iulie 2014.
