Număr vizualizări 16 ori

Cu șase ani înainte de accidentul de la Cernobîl a avut loc cel de la Three Mile Island, SUA. Blocarea unui robinet de evacuare a dus la formarea unei bule de hidrogen în reactorul numărul doi. Atunci s-a eliberat în atmosferă o cantitate imensă de gaze radioactive. Administrația Carter a mușamalizat amploarea dezastrului și nu s-au studiat consecințele pe termen lung ale radiațiilor asupra oamenilor și a mediului. Trebuie menționat că președintele Jimmy Carter fusese inginer nuclear în marina USA. Oare acest accident a fost studiat în URSS? Nu cred.

În aceste zile, când se comemorează 40 ani de la catastrofa de la Cernobîl, vreau să vă povestesc unele amintiri personale.

Eram un tânăr absolvent de facultate care visa să fie parte integrantă a noului program nuclear al României, concretizat în Centrala Nucleară de la Cernavodă.

De cum am luat repartiția, Tovarășul Director ne-a explicat:

– Aveți nevoie în primul rând de cunoștințe și pricepere și doar apoi de puțină îndrumare. Nu avem pentru voi locuințe, nici paturi la cămin. Trebuie să vă prezentați la serviciu dimineața la ora 7.  

Și uite așa, cu entuziasmul tinereții, mă sculam la 3:45. La 4:10 ieșeam din casă, numărând treptele cufundate în întuneric. Tramvaiele porneau abia la cinci, așa că făceam 30 de minute de mers alert pe străzi neluminate și pline câini vagabonzi. Am adoptat soluția unei colege și mi-am luat și eu un ciomag. Toți își lăsau ciomagul în spatele lăzii cu nisip a pompierilor. De necrezut, dar în fiecare seară, la 18:30, mi-am regăsit ciomagul. Da, exista o etică a navetiștilor.

Deci mi-am început activitatea de inginer navetist. După o scurtă discuție, șeful proiectărilor m-a anunțat că am fost respins de la grupa nucleară. Mă cam așteptam eu la așa ceva, doar aveam rude în străinătate (adică în Israel). Mi s-a dat să omologhez un tahometru (un aparat care măsoară viteza de rotație). Îl blestemam în gând pe șeful meu, Aristotel.

Așa au început lunile de chin. După ce coboram din tren, trebuia să merg din nou o jumătate de oră pe jos. Trenul meu aducea vreo 2000 de navetiști, în paralel sosea încă un tren cam de aceeași mărime, dar în Piața Gării aștepta un singur autobuz cu „rachete” pe acoperiș, adică rezervoare de gaz metan. Întâi îl blagosloveam pe „conducătorul iubit” cu politica sa de economii, apoi, în ordine ierarhică, îl blestemam pe directorul fabricii și astfel, urcând dealul, ajungeam la poarta Cimitirului Evreiesc și spuneam rugăciunea morților. Apoi îmi blestemam șeful, pe Aristotel, și după prima intersecție ajungeam la o simigerie unde îl binecuvântam pe primar pentru cei doi covrigi pe care-i puteam cumpăra – în acei ani de restriște era mare lucru.

Mi-am început lucrul copiind la planșetă schema electrică realizată de inginerul Dragoș de la ICPE (Institutul de Cercetări și Proiectări Electronice), dar am constatat că nu funcționează. M-au trimis la ICPE unde l-am cunoscut personal pe Dragoș. El mi-a arătat schema originală a unui aparat francez și curând am constatat că erau unele greșeli de copiere, de aceea nu funcționa.

– Ai modificat schema și ai scris „Proiectat Florentino”. Ești nebun? Trebuia să scrii „Proiectat Dragoș, desenat Florentino”.

A trecut și iarna, nu prea ușor, pentru că trenul nu era încălzit și trebuia să scoți zăpada de pe banchete ca să te poți așeza. Dacă găseai un vagon în care ușile se închideau, aveai noroc. Dacă nu, tremurai tot drumul cu palton, căciulă și mănuși de blană cumpărate pe sub mână, la suprapreț. Ah, cum îi invidiam pe sovieticii care circulau cu „internaționalul”. Ei stăteau în maieuri și beau bere rece, vedeam prin ferestre sticlele aburite…

Toaletele din tren erau întotdeauna ocupate. De ce? Pentru că acolo ușile se închideau și fiind mici, se încălzeau de la căldura corpurilor navetiștilor. Dacă găseai o toaletă liberă, o duceai bine, erau „toaletele boieriei”.

Am constatat că tahometrul la care lucram nu rezistă probelor din „camera climatică” unde se simulau diferite condiții de climă – soare dogoritor, ploi puternice, mici descărcări electrice și radiații gama ușoare. Dragoș mi-a explicat:

– Caută piesele adecvate la „marele dobitoc Aristotel”.

Iar Aristotel mi-a ținut o „predică”:

– Acum, când nu se permit importurile și locomotivele românești sunt echipate cu faruri de autocamioane fabricate la Electro-Banat, tu vrei componente Texas Instruments? Șterge-o!

Unde s-o șterg, când toți lucram într-o sigură sală?

În primăvară, cred că era în 28 aprilie, Radio Suedia a anunțat că detectoarele din jurul Centralei Nucleare Forsmark au semnalat o creștere a radioactivității aerului. S-a declarat starea de alertă națională. Ulterior s-a spus că fenomenul provine probabil din URSS, ceea ce l-a obligat pe Gorbaciov să recunoască că a avut loc „un incident minor cu scăpări radioactive” la centrala nucleară Cernobîl.

Ca prin  minune, a doua zi eram la ICPE și discutam cu Dragoș. Cineva a intrat și i-a spus ceva la ureche, iar el mi s-a adresat:

– Trebuie să plec și nu pot să te las singur în birou. Ori aștepți pe coridor, ori vii cu mine.

L-am însoțit în parcarea lucrătorilor firmei, aflată în incinta unității, într-un spațiu păzit. Acolo un bărbat necunoscut ținea în mână un fel de „băț” pe care îl îndrepta în diferite direcții – mie mi-a sugerat binecuvântarea casei făcută de un preot. Apropiindu-mă, am văzut că „bățul” era legat cu un cablu la un aparat, iar acul indicator era la capătul scalei, în zona roșie, indiferent de direcție. Am înțeles că omul măsura radiația cu un contor Geiger, când un individ m-a prins de braț:

– Mizerabile, ce cauți aici? Cine ți-a dat voie să ieși din clădire? Vrei să furi ceva din mașini?

Mă pregăteam să protestez, doar aveam ecusonul de vizitator, când Dragoș i-a răspuns:

– Tovarășul securist, noi mergem în atelierul de prototipuri metalice, ne-a chemat Valentin.

Securistul mi-a dat drumul și a început să urle:

– Gheorghe, pune aparatul înapoi în cutie și dă mi-l să-l pun în seif!

Și apoi lui Dragoș:

– Ești răspunzător pentru înregistrarea la intrare a buletinului său de identitate!

Ce nebunie! Trebuiau protejate „marile realizări ale industriei socialiste”.

Peste câțiva metri ni s-a alăturat un tânăr și Dragoș mi-a spus:

– Ți-l prezint pe Valentin, șeful secției de prototipuri, bun camarad și partener la un pahar de vin. Fiu de colonel de miliție și cumnat de maior de securitate. De aceea i-am spus „cretinului” că mergem la el.

Apoi spre Valentin:

– Ce ai văzut?

El a izbucnit în râs:

– Nimic. Aparatul măsoară cel mult de cincisprezece ori doza radioactivă periculoasă pentru om, iar radiația ambiantă depășește acest nivel spre oricare punct cardinal a îndreptat detectorul.

M-a mâncat limba:

– Cu ce gaz este umplut tubul detector Geiger-Müller? Este sensibil la radiații beta, gama sau doar la ionizare generală?

Amândoi au ridicat din umeri. Am pornit spre intrarea în ICPE. Între timp, Valentin povestea:

– Ieri la Europa Liberă au spus o glumă: Într-o unitate militară, căpitanul Bulă este ofițer de serviciu când sună telefonul în direct cu divizia și o voce îl întreabă: „Cum e pe la voi cu radioactivitatea?” „Să trăiți! La noi e în regulă. Merge radioul, ascultăm Șopârlița Liberă, dar activitate nu avem, deoarece Tovarășul (Ceaușescu) se teme de sovietici.” „Dacă crește, mă anunți!”

Ajunși în holul de intrare, Dragoș m-a întrebat:

– Ai lăsat ceva la mine în birou?

– Planurile tahometrului.

Zâmbind trist, mi-a spus:

– Nimeni nu are nevoie de acest produs.

Mi-a scos ecusonul de vizitator și mi-a spus:

– Aici toți sunt nervoși. Nu avea niciun motiv să se repeadă la tine. Mai bine pleacă!

Mi-a semnat delegația pentru toată ziua, funcționara de la intrare mi-a scris „timpul oficial”, trei ore, paznicul mi-a descuiat ușa și m-am văzut afară. Mă întrebam cum să explic la întreprinderea mea înregistrarea oficială a trei ore în institut, dar apoi am înțeles că subiectul va trece neobservat.

Era pe la ora 11 și tramvaiul nu era aglomerat. În fața mea, doi plutonieri de armată discutau tot despre radioactivitate, aceeași glumă cred, dar continuarea era: Ofițerul, bine băut, urlă la locotenent: „Ce stai ca un idiot? Adu repede sticla cu coniac. Să avem și noi activitate. N-ai auzit că alții au și radio-activitate? Dar noi suntem infanterie.”

Simțeam nevoia să discut cu cineva. M-am dus la vecinul meu, domnul Solomon, față de care nu aveam secrete, adesea ascultam împreună Europa liberă, Vocea Americii sau alte posturi interzise, și i-am povestit ce văzusem dimineața.

El mi-a spus:

– De ieri sovieticii evacuează Pripyat (cea mai apropiată localitate de Cernobîl) – cică temporar, dar va fi pentru zeci, dacă nu sute de ani. Cesiu 137 și stronțiu 90 au timpul de înjumătățire în jur de treizeci de ani, dar Plutoniul are nevoie de secole.

Eu mai aveam multe întrebări:

– Cum se face că sateliții militari ai NATO, care scanează întreg teritoriul URSS în fiecare oră, nu au sesizat imediat degajarea de material radioactiv?

Mi-a zâmbit cum numai el știa:

– Cu mulți ani în urmă, pe timpul Crizei Rachetelor din Cuba, s-a înființat „telefonul roșu” – o legătură directă între URSS și SUA. Eu cred că în aceste zile, firul „telefonului roșu” s-a supraîncălzit. Probabil că între ei există un acord tacit, pentru a nu panica sute de milioane de locuitori ai Europei divizate ideologic și în special militar. Toți suntem neliniștiți și ferească Dumnezeu ca vreun descreierat din NATO să apese pe butonul de lansare a unei rachete spre URSS. Chiar cu încărcătură clasică ar putea declanșa cine știe ce ripostă.

Mie însă nu mi-era suficient:

– Din câte înțeleg, a fost o explozie de abur de înaltă presiune declanșată de supraîncălzirea barelor cu uraniu fisionabil. Explozia a aruncat în atmosferă o parte a conținutului de combustibil radioactiv al reactorului – uraniu slab îmbogățit și alte reziduuri de reacție radioactivă. Dar ce arde acum? Și care va fi prețul pe care-l vor plăti oamenii obișnuiți, cei iradiați în aceste zile? Sovieticii au distribuit populației tablete de iod metaloid pentru a evita acumularea de iod radioactiv în glanda tiroidă. Ei au tabletele armatei, pregătite pentru un război nuclear cu americanii. Noi vom primi tablete mai ușoare, cu iodură de potasiu?

(După vreo cinci ani aveam să aflu că în primele două zile de incendiu, „focul radioactiv” de la Chernobîl a degajat în atmosferă o energie echivalentă cu 800 bombe atomice de tip Hiroșima.)

Domnul Solomon și-a scos ochelarii, i-a șters metodic, i-a pus la loc și apoi, privindu-mă drept în ochi, mi-a răspuns:

– Tu ești tânăr, dar eu am trecut de 60 ani. O să mor de cancer?!

Din păcate, domnul Solomon a avut dreptate, dar nu imediat. Prima a decedat bunica mea – de cancer pancreatic, apoi mama ei – ambele la o vârstă venerabilă. Poate datorită dozei de radiație absorbită, despre care ni se spunea că nu este periculoasă? Nu cred că voi ști vreodată. Odihnească-se în pace!

Nimeni nu a urmărit evoluția în timp a pompierilor care au stins incendiul și a muncitorilor care au participat la lucrările care au urmat, nu s-au făcut statistici despre sănătatea lor și a urmașilor lor, în special cei născuți după accidentul nuclear.

***

Peste ani am citit cartea Voices from Chernobyl a excelentei jurnaliste belaruse Svetlana Alexievich. Un loc important se acordă amintirilor Ludmilei Ignatenko, soția lui Vasili Ignatenko, unul dintre primii pompieri sovietici mobilizați să răspundă pe teren și care, expus unei doze fatale de radiații, a murit peste trei săptămâni într-un spital specializat din Moscova, în chinuri groaznice. Din cauza nivelului mare de radiații emanate, trupul lui Ignatenko a fost sigilat într-un sicriu metalic și înmormântat într-o groapă acoperită apoi cu beton.

Pompierilor sosiți la fața locului la vreo zece minute după explozie li s-a ascuns caracterul puternic radioactiv al gazelor emanate din acoperișul arzând al reactorului avariat, iar ei nu au luat absolut nicio măsură de protecție, totul a fost tratat ca un incendiu oarecare. De fapt, nici nu aveau echipament de protecție contra emisiilor gama.

Avioanele care i-au transportat pe „răniții radioactivi” la un spital specializat din capitală au fost demontate și îngropate după o singură cursă.

După unele surse, contrar normelor în vigoare, acoperișul reactorului numărul patru fusese realizat din materiale inflamabile eludându-se proiectul.

Unde erau detectoarele de radiații de pe acoperișurile celorlalte reactoare? De ce nu exista pe acoperișuri o instalație de stingere automată a incendiilor, o instalație cu apă de înaltă presiune, astfel ca oamenii să nu se apropie de „focul Diavolului”?

Vă recomand cartea Chernobyl: How it Happened, scrisă după anii de închisoare de Anatoly Dyatlov, inginerul șef adjunct al centralei, aflat atunci în camera de control a reactorului patru, el fiind conducătorul testului de securitate, cel care a declanșat explozia. E un scenariu de film de groază în care realitatea depășește orice ficțiune. Cartea, extrem de interesantă, explică lacunele aplicării fizicii nucleare în fazele proiectării și chiar ignorarea introducerii multor sisteme de securitate, incipient nepreconizate; începând din primele faze ale realizării planurilor și implicit a documentației de construcție și montaj.

Sper ca această catastrofă nucleară, cea mai mare din istorie, să rămână astfel, fără a fi depășită în viitor!