Un foarte cunoscut publicist israelian împlineşte de curând 75 ani. Printre multe altele, tipul a scris, în tinereţe, cam vreo 40 poezii, mai toate puse pe muzică de diverşi compozitori, şi mai toate devenite şlagăre, unele până în ziua de azi. Intervievat recent, în preajma aniversării, despre producţiile sale poetice din trecut, discuţia s-a referit la una din poezii (devenit cântec popular aici), intitulată “Dac-aş fi pirat”, iar la întrebarea dacă într-adevăr aceasta fusese dorinţa poetului, de a deveni pirat, răspunsul veni prompt: da, oriunde şi oricând!!

Eu nu m-am născut în Argentina, şi asta dintr-o ironie a soartei. În anii 1905-1907 toată familia părintelui meu părăsise Basarabia ţaristă, cu direcţia America. După cum îmi închipui, ei ar fi dorit să ajungă pe continentul nord american, dar vaporul ancorat în rada portului Odesa i-a adus….în Argentina, la Buenos Aires, şi de acolo cu căruţele, 350 km mai la nord, spre regiunea Entre Rios, mai precis la Basavilbasa, pe pământurile achziţionate de baronul Hirsch pentru sărăcimea evreiască a Europei.

A propos, o veche şi provocatoare teorie vorbeşte despre conspiraţia dintre cei doi magnaţi evrei ai secolului XIX, Rothschild şi Hirsh, înţeleşi să cumpere teritorii departe de civilizaţia europeană, unul în Palestina şi altul în Argentina, cu scopul de a îndepărta evreimea calică a acelor vremuri, o entitate socioeconomică care făcea de ruşine protipendada evreiască a acelui sfârşit de secol. Cei care nu cred că marele mase evreieşti ale Europei până la cel de al doilea război mondial erau formate din pauperi, primitivi şi ignoranţi (în afara credinţei în sfintele cărţi) e invitat să citească excelenta carte a lui Albert Londres “Evreul rătăcitor“. O bună ocazie pentru foarte mulţi antisemiţi de azi de a-şi schimba crezul despre aşa zisa dominaţie evreiască a continentului european între cele două războaie mondiale.

Dar să ne întoarcem la familia mea. Un tată în vârstă, o mamă la fel, cinci băieţi şi fete şi probabil niciun nepot sau nepoată, şi-au luat rămas bun de la fiul/fratele cel mai mare, bunicul meu, deja căsătorit, care nu putea să-i însoţească în această aventură cu destinaţie necunoscută pentru simplul motiv că soţia era însărcinată (cu tatăl meu, sau poate că el se născuse deja, de unde pot şti eu data precisă a emigrării lor?!) iar socrii erau oameni bătrâni, în vârstă de peste 50 ani (!), care nu ar fi fost în stare să suporte vicisitudinile unei asemenea călătorii peste mări şi ţări, în adevăratul înţeles al cuvântului.

Şi iată cum se face că eu m-am născut la zeci de mii de kilometri distanţă de restul familiei tatălui, crescând cu poveştile despre acele rude care purtau acelaş nume de familie cu al meu, dar care erau pentru mine doar eroi de povestiri şi nicidecum fiinţe vii.

Nu voi intra în amănuntele întâlnirilor, pe etape, cu cei aproape 100 membri ai familiei, încă în viaţă şi cu care, în bună măsură ţin legătura până în ziua de azi (unii deveniţi cu mult înaintea mea cetăţeni israelieni).

Dar trebuie să amintesc prima mea vizită în Argentina, însoţit de mica mea familie israeliană, soţia şi unul din băieţi. Deodată m-am simţit acasă, sau aproape acasă!!! Ştiu, simţământul e ceva cu totul şi cu totul subiectiv, deci înfluenţat de scoarţa cerebrală, şi senzaţia mea în prima zi de Buenos Aires îşi are, în bună parte, explicaţia în acele intense discuţii purtate de-a lungul vremii cu mine însumi, în legătură cu festele pe care ţi le joacă uneori soarta.

Luând prânzul cu un alt Gabriel din familie (sunt o mulţime din ăştia!!), într-un restaurant în plin centrul capitalei Argentinei (denumită de “portenos”, adică de cei născuţi în BA, doar Capital Federal) remarcam interlocutorului meu cele patru lucruri care mă fac să-i înţeleg pe cei de acolo mai mult decât îmi închipuisem. În spaniola mea aproximativă (de fapt un amestec cuvinte româneşti şi franţuzeşti cu terminaţii pe care le credeam spaniole!), tocmai îi enumeram cele patru mari pasiuni ale argentinianului, aşa cum le înţelegeam eu: asado, tangoul, fotbalul şi femeile frumoase. Ospătarul care tocmai ne turna în pahare acel vino rojo de Mendoza pe care eu îl idealizez, se introduse în discuţie, pentru a remarca că e perfect de acord cu remarca mea , doar nu în ordinea enumărată!!

În cele ce urmează voi face abstracţie de trei din cele patru caracteristici (după mine!) a acelui popor nu argentinian, şi de Buenos Aires, şi voi explica imediat această menţiune.

Acum câteva zile am primit pe poşta electronică un scurt film, patru minute şi jumătate, ce conţine un tango “argentinaian”. Nu , tangoul nu e ceva argentinian, de aceea l-am pus în ghilimele. Tangoul argentinian e “tango Buenos Aires”, şi nimeni nu poate cuteza să se opună acestei denumiri. Ba poate cuteza, numai că pentru mine tangoul e Buenos Aires şi nimic mai mult. O fi având el rădăcini cubane şi influenţe creole sau americane, dar el s-a născut cam prin 1890, pe malul lui Rio del Plata, fluviu care desparte (unii zic complet artificial, ca Prutul care desparte România de Republica Moldova!!) Argentina de Uruguay. Poveştile despre originea sa conţin amănunte, unele extrem de picante, ca de exemplu acesta. Se spune că adevăratul tango BA, ca dans, îşi are începuturile în ….casele de toleranţă. Numărul de clienţi depăşind în general cu mult capacitatea gazdelor de a satisface cerinţele, bărbaţii aşteptau la rând, acolo jos,în salon, în timp ce adevărata activitate se desfăşura în camerele de la etaj. Într-o atmosferă de plictis amestecat cu nerăbdarea bine înţeleasă, muzica pe gramofon fiind cea de tango, bărbaţii dansau între ei! Doar cine n-a văzut un tango dansat de doi bărbaţi, ambii în costume de culoare închisă, reiate, cravate asortate, mustăţi superb tunse şi pălării cu boruri largi ascunzând feţe devenite în felul acesta anonime, doar acela poate pune la îndoială legenda de mai sus!!

Dar filmuleţul care mi-a căzut în mână, şi pe care l-am vizionat imediat după ce-l ascultasem pe cunoscutul publicist israelian perorând despre dorinţa sa perenială de a deveni pirat, era dansat de o pereche, bărbat şi femeie. Bărbatul, în jur de 65 ani, era Carlos Gavito. Dansatoarea, sub 35, era Marcela Duran. Melodia se numea “Evaristo Carriego”, în memoria bine cunoscutului poet argentinian, şi fusese compusă de nu mai puţin cunoscutul Eduardo Rovira.

https://www.youtube.com/watch?v=v8nSaydD3s8

Oare ce s-o fi petrecut în mintea mea în acele clipe?! N-am ideie. Ştiu doar că deodată m-a trăznit gândul că dacă cineva m-ar fi întrebat în acel moment ce mi-aş fi dorit să fac în viaţă şi n-am făcut (încă!) sunt convins că i-aş fi răspuns fără ezitare: dansator de tango BA.

N-aş vrea să fiu înţeles greşit. Pentru nimic în lume nu mi-aş schimba meseria pe care o practic deja de mai bine de 50 ani şi căreia m-am dedicat cu trup şi suflet, şi asta în adevăratul înţeles al cuvântului.

Omul societăţii moderne e monogam şi mulţi filozofi, care înţeleg câte ceva din ale vieţii, susţin că de fapt în existenţa unui individ sau individe, există de fapt o singură mare dragoste.

Dar asta nu înseamnă că omul n-are voie să aibă mai mult de o pasiune.

Nu, eu nu sunt pasionat de tango. Pentru că dacă aş fi fost, ştiam ce am de făcut. Trebuia doar să caut un club de “tango argentinian” (pardon, de tango BA!!) şi să încep să aprofundez problema şi să-mi dedic o bună parte din timpul liber acestei îndeletniciri, nici decum uşor de dobândit.

Pentru că mă simt nevoit să produc o cruntă dezamăgire celor care vor citi povestea asta, asigurându-i că între tangoul ce-l dansăm noi, europenii ăştia influenţaţi de moda dansurilor de salon dintre cele două războaie, şi tangoul BA, orice asemănare e de a dreptul întâmplătoare. Şi dacă ar veni o lege care să decidă împuşcarea tuturor dansatorilor de tango, noi toţi am muri complet nevinovaţi!!

Nu e vorba aici doar de acele mişcări ale trupului, picioarelor, de perfecta îmbinare a poziţiei perfecte a celor doi parteneri (coloana vertebrală a fiecăruia dintre dansatori rămâne mai tot timpul la un unghi de 180 grade!), ci mai ales de pasiunea întregii “acţiuni”.

Urmărind cu atenţie acest scurt film (eu am făcut-o de câteva ori la rând) nu poţi să faci abstracţie de faptul că pasiunea, dorinţa, atracţia carnală, erotică şi spirituală nu au nevoie de exprimare în cuvinte. E deajuns să te mişti cum se mişcă cei doi protagonişti şi să priveşti şi să închizi ochii şi apoi să-i deschizi din nou, larg, împietrindu-ţi privirea asupra partenerei/partenerelui, şi să-ţi mişti gleznele şi să-ţi încolăceşti gamba piciorului stâng pe cea a celuilalt, pentru ca totul să iasă la iveală, nimic nerămânând ascuns celui care ştie să vadă ce i se oferă ca spectacol şi în acelaşi timp să descopere acea clară dovadă de împreunare spirituală între cei doi parteneri de dans.

Pirat nu m-aş face, pentru nimic în lume. Ocupaţia asta nu mă atrage deloc, şi nu aici e locul pentru a explica înaltul grad de repulsie pe care o am gândindu-mă la cei ce o practică până în ziua de azi (vezi tragediile din Oceanul Indian).

Şi nici nu sunt sigur că aş fi vrut să mă nasc în Argentina, şi iarăşi nu doresc să explic de ce. Poate o voi face, dar cu altă ocazie…..

Dar dacă m-aş întoarce acum la acele timpuri în care elasticitatea corpului era încă nelimitată de vicisitudinile vârstei şi capacitatea de a-ţi însuşi noi abilităţi era încă acceptabilă, fără discuţie m-aş dedica în bună măsură tangoului BA.

Şi cum spune franţuzul ?! Faux de mieux….. În absenţa acestor minime cerinţe, mă mulţumesc cu desfătarea audiovizuală de fiecare dată când urmăresc acest dans de tango adevărat, încercând –şi de cele mai multe ori nereuşind- să mă văd în postura “lui”, executând exact aceleaşi mişcări, piruete, zvâcniri ale musculaturii membrelor inferioare, nescăpând măcar o clipă partenera din mână şi din privire.

Iar eu numesc asta, pur şi simplu, desfătare. Nimic mai mult.

Gabriel Ben Meron