Nu am de gând să dau reţeta acestei prăjituri renumite din Viena. De fapt nici nu o cunosc. Vreau numai să povestesc o întâmplare personală, din familie, care aruncă o privire asupra unei epoci trecute, dar importante, din viaţa evreilor din Bucovina.

Tatăl meu, mai puţin în tinereţe, căci atunci nu avea timp, mai ales la bătrâneţe, ne povestea despre viaţa lui din Friedenszeiten.(vremuri de pace), cum numea el perioada când Bucovina era încă o provincie din Austro-Ungaria, el fiind născut în 1892 şi până în 1918. De fapt noi, copiii, nu prea doream să ascultăm aceste poveşti care ni se păreau caraghioase şi pe multe le auzisem de nenumărate ori. Dar pe aceasta vreau să o povestesc, mai ales că are legătură cu dificultăţile actuale de a găsi un meseriaş serios, calificat şi dornic să câştige un ban cinstit.

Foarte mulţi evrei din Bucovina au fost meseriaşi şi, din ce ţin minte, erau harnici, trăiau modest şi din ce câștigau încercau să dea copiilor o educaţie cât mai bună, dorind ca urmaşii să urmeze aceeaşi cale şi dacă se poate să urce pe scara socială.

Bunicul meu era tinichigiu şi geamgiu, un om foarte muncitor chiar şi la bătrâneţe, atunci când l-am cunoscut eu. Provenea dintr-o familie săracă şi foarte greu a reuşit să-şi crească cei șapte copii. În familie se povestea rareori, mai mult am aflat-o când am crescut, că după al treilea copil, bunicul a dispărut de acasă şi numai după luni de zile i-a scris bunicii că a ajuns cu greu în America şi se va întoarce numai după ce va aduna nişte bani ca să-şi cumpere o casă. Până atunci chiria îi mânca tot ce câștiga. Şi s-a întors după trei ani petrecuți la New-York. Atunci a reuşit să cumpere casa (tip vagon, o cameră, bucătărie, atelierul şi în faţă un fel de magazin în care vindea ceea ce lucra din tablă). În această casă l-am cunoscut şi eu. Când eram deja adolescentă, am aflat povestea şi l-am tot întrebat: Zeida – aşa îi ziceam eu – cum a fost la New-York­­? Şi el răspundea invariabil: „Tu crezi că am văzut oraşul? Eu am făcut acoperişul caselor şi nu ştiu cum a fost jos”.

Tatăl meu era al patrulea copil. Născut după această ,,aventură” a bunicului (călătoria în America). El a urmat numai Grundschule adică şcoala primară cu 7 clase. Apoi a fost ucenic chiar la atelierul bunicului care mai avea şi alţi doi ucenici şi a învăţat meseria, cred, cu mare seriozitate, deoarece îi plăcea. Ca să obţină atestatul de calfă, obligatoriu pentru a putea exercita atunci individual o meserie, pe care nu ţi-l putea da decât o comisie de examinare, a plecat în anul 1913 la Viena, unde bunicul avea o cunoştinţă. A stat aproape un an la Viena, până ce a obţinut atestatul şi despre acel timp ne povestea cu mare plăcere. Apoi a izbucnit Primul Război Mondial şi Friedenszeiten s-a terminat pentru toată lumea şi pentru el. Aproape cinci ani a fost soldat în armata austro-ungară și apoi s-a întors în atelierul bunicului.

Au trecut anii. Prin dota soției a reuşit să se aşeze la casa lui, apoi să se desprindă de bunicul şi chiar să se concureze între ei, fără ca relaţiile familiale să sufere.

Cred că tata a fost un meseriaş bun, pentru că ştiu Îmi amintesc că a lucrat la o serie de proiecte importante: Castelul de vânătoare al Regelui Carol al II-lea din Valea Putnei (dispărut din peisaj după un incendiu), acoperişul bisericii ortodoxe, unde şi-ar fi înscris şi numele, aşa cum fac marii artişti, pictori şi sculptori pe operele lor, posibil şi acoperişul templului evreiesc care mai există şi acum la Câmpulung, etc. El se ocupa cu precădere de meseria de geamgiu, iar mama și noi, copiii, stăteam în magazin, (azi se cheamă magazin de obiecte de uz casnic, sticlărie, menaj, și porţelanuri). Acolo îmi făceam de obicei lecțiile, în magazinul care era la stradă, locuinţa noastră modestă fiind în curte. Luni, când era zi de târg, tata nu lipsea, deoarece veneau mai mulţi clienţi şi nu reuşeam să facem faţă cerinţelor.

După deportare, tata, cu o lădiţă cu geamuri în spate, a câștigat primii bani la Botoşani după bombardamentul german din 7 aprilie. Apoi a fost mulți ani vânzător şi geamgiu la magazine de stat, unde cu greu a fost angajat.

În 1983, când am fost împreună cu soţul meu în vest, la întoarcere ne-am oprit două zile la Viena despre care ştiam foarte puţine din poveştile tatălui meu. Şi ca orice turist care se respectă, chiar şi dacă îşi rupe de la gură, am vrut să aduc un cadou cât de mic celor dragi și mai ales tatălui meu, deja foarte vârstnic, dar cu mintea întreagă. Era o problemă ce să aleg ca să-i facă plăcere. Şi am cumpărat ceva simbolic, mi s-a părut potrivit, într-o cutie frumos ambalată, o mică Sachertorte, prăjitura emblemă, azi se zice ,,brand” a Vienei, de altă dată şi chiar de acum. Cine nu ştie cafeneaua, cofetăria, restaurantul şi Hotelul Sacher din centrul Vienei care a fost şi mai este şi acum un loc relativ scump, dar renumit, de întâlnire a intelectualităţii, a ziariştilor şi probabil a turiştilor de tot felul. Şi tata locuise în tinereţe doi ani la Viena. Spre marea mea surpriză şi decepţie, tata a primit destul de indiferent acest cadou de care eu mă bucurasem anticipat atât de mult. „De ce, tată?” Şi spre marea mea mirare, răspunsul lui m-a lămurit: „Tu crezi că în acel an, 1913-1914, eu am văzut vreodată locul unde se găsesc aceste delicatese? Eu am stat la periferie, am muncit pentru atestatul de calfă şi adesea m-am culcat nemâncat”. Apoi a deschis cutia, ne-a dat şi nouă să gustăm ,,minunea” şi vă rog să mă credeţi că la Capşa erau prăjituri mai bune, dar fără ,,brand”.

Atât bunicul care a fost în tinereţe la New-York, cât şi tatăl meu care a fost calfă la Viena, au fost meseriaşi buni şi cinstiţi cu clienţii lor.

Mirjam Bercovici