După șase zile petrecute în Italia este destul de greu să-ți rânduiești gândurile. Mai ales că ai văzut prea multe în prea scurt timp. În fiecare oraș pe care l-ai vizitat ți-ai dat seama că nu ai văzut aproape nimic și că trebuie neapărat să te întorci. Cum acest lucru este greu de realizat, mai ales când te gândești că mai ai atâtea de văzut numai în Europa (de alte continente ce să mai vorbești), îți propui să revii măcar în marile orașe. Așa mi s-a întâmplat și mie în această vizită de Anul Nou în Toscana. La Florența precis că voi reveni, am prins doar ”gustul” orașului, văzând doar din exterior cele două muzee – Pitti și Ufizzi. La Veneția am mai fost. Dar sunt multe orașe mai mici în care ne-am oprit și mi-a plăcut. Aș vrea să le amintesc pe acestea.

Montecatini noaptea

Să încep cu Montecatini, de fapt Montecatini Terme – locul unde am stat și care a fost ”baza” excursiilor noastre. Este o stațiune balneară, cam în decădere, (mie nu mi s-a părut, așa ne-au explicat), cochetă, cu multă verdeață , flori, școli, magazine, terenuri de sport, hoteluri, restaurante și -bineînțeles – biserici ca peste tot în Italia, dar aici cea în care am intrat era modernă, cu un desing elegant și simplu. Montecatini, ca orice oraș italian, are o istotie zbuciumată, a căzut pradă luptelor duse de Republica Florența cu alte orașe concurente, ale familiei de Medici cu dușmanii, zidurile de apărare au fost distruse. Dar în secolul al XIX-lea, datorită băilor termale, a devenit un loc căutat de protipendada italiană, dar și europeană, de marii artiști ai vremii, se pare că Giuseppe Verdi a fost de mai multe ori aici, era la modă să te duci câteva săptămâni la Montecatini și să te întâlnești cu alte persoane de rangul tău.

Montecatini o staţiune de odihnă

Faima localității a durat pînă la izbucnirea celui de-al doilea război mondial. După aceea, nu se știe de fapt de ce, a ieșit din modă, astăzi vin mai ales italieni la tratament și grupuri de turiști, cum am fost și noi, sunt cazați la hoteluri deoarece orașul este situat în centrul Toscanei, aproape de Florența, Pisa și Siena și se pot face ușor excursii în aceste orașe. De menționat că un cetățean al orașului, Julius Facibeni, a primit de la Institutul Yad Vashem titlul de ”drept între popoare”. În timpul celui de-al doilea război mondial Julius Facibeni și o fundație din Florența au deschis un orfelinat la Villa Forini Lippi din oraș unde au găsit adăpost mulți copii evrei.

Lucca

Lucca, în apropiere de Montecatini (am aflat pentru prima dată despre Lucca citind ”Contele de Monte Cristo”, unul dintre escrocii angajați de conte era baron de Lucca) – o jumătate de oră cu trenul, și-a păstrat mult din atmosfera medievală și este unul dintre puținele locuri unde există aproape intact zidul cetății . Ca orice oraș italian are numeroase biserici, printre care cea mai cunoscută este cea dedicată Sfântului Martin, are piațete renascentiste, clădiri restaurate și, ceea ce am putut observa în cele câteva ore petrecute acolo – o viață culturală bogată cu cel puțin trei festivaluri – de film, jazz și de foto digital.

Pistoia

Pistoia și Prato, între Montecatini și Florența, sunt orășele cochete, fiecare cu cel puțin două biserici renascentiste, piațete și clădiri frumoase. Mi-a rămas la inimă San Gimingano, nu departe de Siena. Este denumit orașul cu 14 turnuri deoarece, spre deosebire de alte orașe italiene unde de-alungul timpului, zidurile și turnurile de apărare au fost distruse, aici s-au păstrat ambele. San Gimingano este o bijuterie medievală unde predomină stilul gotic și roman la cădirile publice, biserici dar chiar și în configurația orașului. Este situat și într-o zonă minunată, înconjurată de vii. Se pare că vinul alb din regiune este foarte apreciat. Străduțele înguste adăpostesc magazine și aici poți găsi obiecte de ceramică și de faianță cu modele specifice. Am fost încântată, mai ales, că la început am fost supărată de ce a trebuit să ne oprim aici în drum spre Florența unde aș fi preferat să stau mai mult. Sigur, partea a doua este adevărată, dar a meritat să văd și acest loc minunat.

O surpriză plăcută a fost vizita în statul San Marino. Anul trecut am fost în Andorra care merită vizitată pentru drumul care duce acolo printre munți și pentru…shopping, neexistând TVA. Altfel, nu vezi nimic remarcabil în oraș. În schimb San Marino este frumos și ca așezare, în vârf de munte, străzile șerpuiesc și urcă la înălțime, biserici renascentiste, o atmosferă luminoasă. Probabil că această impresie…optimistă s-a datorat și faptului că venisem din Ravenna încețoșată, cu bazilici împunătoare dar întunecoase, în stil bizantin, în care abia puteai desluși faimoasele mozaicuri cu împărații Justinian și Teodora.

San Marino

Am lăsat la urmă locul care mi-a inspirat titlul articolului, insula Elba. Are și munți destul de înalți – 1000 de metri, șosele ce trec printre vii, mare, plaje, golfuri cu zeci de iahturi, piațete iși cafenele și, bineînțeles …Napoleon. După cum se știe, aici și-a petrecut Napoleon, nici un an de zile, primul exil. De fapt fusese numit guvernatorul insulei. Fiind foarte aproape de coasta italiană și nu departe de cea franceză, a putut să-și pregătească revenirea în Franța, terminată, din păcate zic eu care-l iubesc pe Napoleon, cu eșec.

Elba, reşedinţa lui Napoleon Bonaparte

După cele 100 de zile a fost exilat foarte departe, pe insula Sfânta Elena, în apropierea coastelor Africii de vest unde a și murit. Inamicii lui s-au asigurat că de-acolo nu va mai putea fugi. La Elba și-a cumpărat o reședință, mai degrabă o vilă în care se mai păstrează o parte din mobilierul lui. Clădirea, mai retrasă, este înconjurată de o terasă și fiind oarecum la înălțime, vederea este frumoasă. Mobilierul este mai degrabă modest și, plimbându-mă prin cele câteva săli, nu prea multe, mă întrebam oare la ce se gândea împăratul când se uita în jur și compara cu palatele în care a trăit? Dar este posibil ca acest lucru să nu-l fi preocupat foarte mult, dat fiind faptul că cea mai mare parte a vieții și-a petrecut-o în campanii. Oricum tu, vizitatorul, te puteai gândi la mărire și decădere.

Elba marina

Insula Elba are și cîteva orașe, noi ne-am oprit, după ce ne-am plimbat cu autocarul pe aproape toată insula, la Porto Azzura, pe malul mării, un loc pitoresc, tot cu străduțe dar și cu piațete dintre care una chiar la marina orașului. Magazinașe cu suveniruri peste tot, dar cel în care am intrat a fost unul cu vinuri. Aflând că papa Francisc nu bea decât vin din Insula Elba, mi-am cumpărat o sticlă (a fost cu poveste, am scăpat-o pe jos după ce o plătisem și proprietatul mi-a dat cadou o alta) și când am consumat conținutul, acasă la București – nu s-a spart în avion – mi-am făcut iluzia că sunt invitată la masă la Vatican. Poate voi ajunge într-o zi și acolo. Roma există în planurile mele de viitor.

Eva Galambos