Expoziţia relizarilor economiei naţionale

Exponatele pavilioanelor industriale, mult în urma momentului actual, semănau mai curând cu modelele evacuate din halele de producţie – spre a fi înlocuite cu echipamente moderne importate din Europa de vest…

În apropiere era plasată şi renumita statuie “Colhoznica şi muncitorul”, cu cele două personaje  aratand spre cer secera şi ciocanul, statuie care apărea pe vremuri pe genericul tuturor filmelor realizate în sudiourile cinematografice Mosfilm. Monumentul mi-a readus în memorie eroii filmelor sovietice din anii adolescenţei, începând cu Vladimir Drujnicov în “Balada Siberiei”, Bodnarciuc în “Soarta unui om” şi pe Tatiana Samoilova în “Zboară Cocorii”…

Hochei la Lujniki

“Uite două bilete la hochei, sunt pentru astă seară”, mă informează discret ataşatul P. “Noi (ăştia din conducere!) avem şedinţă – prezenţa este  obligatorie– şi în consecinţă eu nu pot merge… Nu cumva să rataţi ocazia, este un meci tare: finala TDKA cu Dinamo!

Atmosfera din imensa sală acoperită de la complexul  sportiv  Lujniki era încinsă, dat fiind miza mare a jocului şi rivalitatea clasică între Krasnaia Armia şi Ministerul de Interne (adică armata şi securitatea). Coloritul şi spectacularul echipamentului, viteza fantastică de deplasare a jucătorilor, dar şi brutalitatea acestora, completată cu urletele admiratorilor din ambele părţi – constituiau un spectacol de neuitat. La unicitatea spectacolului contribuiau şi elemente specifice acestui sport: jeturile de gheaţă pulverizate de patinele combatanţilor, pucul propulsat cu viteze supersonice şi frecvenţa schimbărilor co-echipierilor, care la fiecare câteva minute se aruncau pur şi simplu peste mantinelă în momentul când alt jucător, mai odihnit, era catapultat pe arena de gheaţă. Nu au lipsit nici incidentele. Potrivit tradiţiei, pucul care zboară în public aparţine acestuia. De asemenea, crosele rupte accidental în timpul jocului sunt aruncate cu generozitate spre spectatori. Un miliţian din personalul de ordine, mai puţin umblat pe la hokey, a încercat să-l deposedeze pe amărâtul care a prins un puc ajuns în public şi îşi apăra cu îndârjire trofeul. Publicul fluiera în apărarea amărâtului şi striga “cra-cra”, sunet care abia ulterior am aflat că era o aluzie explicită la miliţieni…

Pe scurt din marele oraş

* Am observat cu mirare pe stradă cozi de circa 10-30 de  metri la… nimic. Ulterior m-am lămurit că aşteptau sosirea unui taxi sau, după caz, a unui  autobuz!

* Este de remarcat că numeroase munci grele sunt  efectuate de fete tinere. Trecem zilnic pe lângă un bloc în construcţie ridicat de personal  femenin. Deşi tinerele zidăriţe sunt îmbrăcate în pufoaice pătate cu var, toate sunt frumos fardate, au genele rimelate şi o umbră de albastru sub ochi! Serviciul în restaurante şi magazine este de asemenea  exclusiv femenin.

* Beţivi se întâlnesc în preajma magazinelor alimentare şi formează un colectiv ad-hoc care cumpără o sticlă de vodcă, din care sorb într-un gang alăturat. Unii dintre ei pică parcă morţi pe o bancă sau direct pe trotuar privind cu ochi sticloşi mulţimea indiferentă care îşi vede de treabă. Spre seară sunt ridicaţi de maşinile miliţiei şi transportaţi într-un loc necunoscut.

* În Piaţa Manejului (adică centrul oraşului) şi pe marile artere circulă arareori automobile, cu excepţia orei 17, când înalţii funcţionari ai nomenclaturii din clădirile alăturate ale Kremlinului, Comitetului Central al Planificării şi KGB-ului terminau programul de lucru, şi locul  respectiv se anima pentru scurt timp de traficul limuzinelor Zil sau Volga. Pe anumite trasee selecte exista şi o linie verde a semafoarelor, pentru ca personajele mai importante să nu aştepte la stop ca mujicii de  rand.

* Fetele şi femeile tinere, aici în Rusia, sunt procentual frumoase la  extrem. Din păcate, undeva, după vârsta de 25-28 de ani, se produc nişte fenomene fiziologice negative şi începe declinul estetic..

Idilă pe malul fluviului Volga.

În faţa ambasadei României de pe strada Mosfilmovskaia, unde tocmai am ajuns, se afla o fată tânără, după toate aparenţele rusoaică, alături de câteva  valize burduşite… La ferestrele etajului superior, unde se afla atunci Agenţia Economică, un număr de curioşi doritori să vadă ultimul  episod şi totodată pe eroina feminină a afacerii sentimentale care se desfăşurase nu de mult. La sfârşitul zilei mi s-au relatat detaliile melodramaticului subiect. Un specialist în motoare (50+), a fost deplasat din Bucureşti într-o localitate aflată pe malul fluviului Volga, pentru întreţinerea unor echipamente industriale. În scurt timp acesta a înfiripat o idilă cu o tânără localnică, transformată rapid într-un fel de căsnicie temporară. Însă totul are un sfârşit. După câteva luni, deplasarea s-a terminat şi echipa trebuia să se întoarcă în ţară, dar omul  amintit, la toate insistenţele colegilor şi şefilor, a refuzat categoric să-şi părăsească tânăra iubită. Acasă, soţia şi fiii (deja oameni la casele lor), realmente îngrijoraţi, au început demersurile la întreprinderea unde omul era angajat – pentru aducerea fugarului la căminul conjugal. După ce vizita de lămurire a unui diplomat s-a dovedit infructuoasă, problema a fost transferată unui  resort specializat în cazuri de acest gen. În scurt timp, o maşină a sosit în această mică Veronă aflată pe malul Volgăi, la izba unde se afla cuibul amorezilor. Doi tipi în civil au bătut la uşă şi când tomnaticul Romeo a apărut în prag, a fost luat la braţ şi introdus fără explicaţii în automobilul cu motorul încă în funcţiune. Următoarea escală a fost tocmai la aeroportul internaţional Şeremetievo, unde bietul amorez a fost urcat în Tarom şi expediat la Bucureşti, aşa, fără  bilet…

Tânăra Julietă, îngrijorată de turnura dramatică a evenimentelor şi nedorind probleme cu autorităţile locale (alertate deja în repetate rânduri), a împachetat lucrurile în valizele omului, aducându-le la reprezentanţa României spre a fi transmise acestuia împreună cu lacrimile de iubire aferente…

Suntem în atenţia cuiva?

M-am întrebat adesea dacă cineva urmăreşte tot ceea ce facem în timpul liber sau cel puţin dacă se ştie de noi. Nu eram convins de acest lucru mai ales după ce aflasem că în capitală se află permanent un  milion de delegaţi din “republici” şi străinătate.

Dar în familia colegului meu a survenit un necaz şi soţia acestuia a expediat o telegramă din Braşov. La rubrica “destinatar”, femeia a menţionat atât: “Lupu Gh. – Baku”. Fără alte precizări suplimentare cum ar fi adresa, numele hotelului sau cel puţin ţara de destinaţie: Azerbaidjan, URSS.

Ei bine, în după-amiaza aceleiaşi zile din august 1968, telegrama era deja pusă pe masa noastră de la hotelul “Iujnaia”, aflat pe ţărmul Mării Caspice, cale de aproape 6.000 km. de poalele Tâmpei!

Spre Aeroportul Şeremietevo.

– Voi sunteţi băieţii care se întorc azi la Bucureşti? Ne acostează pe culoar un bărbat frumos cu şapcă. Sunt M., comandantul Tarom-ului Moscova şi la ora 16 vă pot lua de la hotel cu Volga noastră.

– Mulţumim pentru amabilitate, vom merge cu dumneavoastră, desigur, răspundem noi, intuind totuşi eventualitatea unui  serviciu incomod.

Ne întoarcem la hotel, închidem valizele optimizând poziţia principalelor achiziţii: aparatul de fotografiat Smena şi trenuleţul electric RDG şi coborâm în hol pentru check-out. Se face ora 16, trece şi sfertul de oră academic şi omul  nostru nu apare. Încă o jumătate de oră şi începem să evaluăm consecinţele unei eventuale pierderi a avionului… Mai fumez încă o ţigară cu carton şi în fine comandantul M. parcheză Volga la peronul hotelului şi ne face semn să urcăm în vehicul.

Pe bancheta din spate facem cunoştinţă cu viitorul  coleg de drum, care ne este recomandat ca fiind director general în Ministerul Industriei Forestiere. Comandantul ne roagă să avem grijă de el, omul fiind cam suferind, precum şi de un colet imens, învelit în hârtie de ambalaj şi legat cu sfoară.

– Ce conţine pachetul? Întreb eu cam suspicios, dat fiind că potrivit dimensiunilor, acesta putea conţine şi un viţel….

– Nu aveţi nici o grijă, răspunde calm comandantul, este numai o documentaţie! Şi pentru mai multă siguranţă, îmi oferă cartea lui de vizită. Arătaţi asta la vamă şi nu veţi avea nici un fel de probleme!

Automobilul rulează pe autostradă spre aeroportul internaţional Şeremetievo şi la jumătatea drumului se vede deja  monumentul format din imensele obstacole  antitanc care marchează linia frontului atinsă de armata nazistă în tragicul an 1941.

– Presupun că avionul a plecat deja, murmur eu indicând ceasul aflat la bordul automobilului şi care arăta fără îndurare ora decolării.

– Nu aveţi nici o grijă, avionul va decola numai după OK-ul meu! Ne linişteşte zâmbind comandantul.

Pe traseul terminalului directorul se împiedică şi scapă pe jos servieta James Bond, care se deschide brusc, împroşcând  printre  picioarele călătorilor un jet de inele, braţări şi broşe… Obiectele respective (imitaţii sau veritabile, nu ştiu exact nici până astăzi) sunt reintroduse în geantă cu ajutorul tuturor într-un timp record. Deşi pe-atunci eram snob la  extrem, particip şi eu (cam în silă) la penibila operaţiune amintită mai sus.

La scara avionului ne luăm rămas bun de la importantul personaj, multumindu-i pentru amabilul transport hotel-aeroport, şi urcăm în interior. Pasagerii intrigaţi ne privesc cu curiozitate, întrebându-se dacă ăştia sunt personalităţile pentru care s-a amânat ora plecării. Noi ne instalăm la locurile rezervate din clasa turist şi reintrăm în anonimat, iar cursa Tarom decoleaza în fine spre Bucureşti.

Aparatul survola deja Ucraina, noi savuram cina servită în cursul zborului şi părea că peripeţiile noastre erau un capitol uitat. Deodată însă, din partea centrală a avionului se aud ţipete, cineva strigă după un doctor şi pilotul şef trece grăbit spre locul incidentului…

Ce să vezi, pe culoarul central, directorul de minister era întins pe burtă şi vomita spasmodic. După o examinare sumară făcută de cineva care părea a fi medic, pilotul întreabă care sunt însoţitorii omului. Degete arătătoare din public se îndreaptă spre noi şi pilotul şef începe să urle la mine.

– Omul ăsta este beat turtă! Nu ştiţi că înainte de zbor nu aveţi voie să vă îmbătaţi în halul ăsta?

– Vă înşelaţi, răspund eu calm dar cu obrajii roşii de emoţie. Nu noi am băut cu el! L-am văzut prima oară când ne-am urcat în maşina Tarom-ului în drum spre aeroport!

Eram serios, elegant, la numai 32 de ani şi vorbeam cu demnitatea omului lezat în onoare. Pilotul părea convins (sper că şi călătorii care urmăreau cu interes discuţia), dar pentru mai multă siguranţă am scos cartea de vizită primită înainte de la M.  si i-am pus-o în faţă.  Omul este director în minister şi prietenul comandantului M. şi vă rog în numele acestuia să dispuneţi personalului să aibă grijă de el până la aterizare!

La Băneasa, scot din nou cartea de vizită şi traversăm vama ca tipii din corpul diplomatic împreună cu bietul beţiv, James Bond-ul acestuia plin cu “bijuterii” şi imensul colet  de aproape 2 metri. La ieşire ne ia în primire un haidamac de şofer cu o maşina americană, care ne duce expres la Gara de Nord în ciuda protestelor noastre de a ne transporta la Ploieşti…

În tren, colegul meu L.G. are regrete. “Dacă ştiam că ai un asemenea passe-partout cumpăram un aspirator Buran!” Ajungem în fine pe peronul Garii de Sud din oraşul natal şi un cunoscut mă apostrofează:

Ce faci mă, te-ai îmbrăcat de parcă vii de la Moscova!

Theodor Toivi