Una din numeroasele cărți pe care le” devoram” în copilărie şi apoi în adolescență – în ediție  dinainte de război, ca mai toate cărțile pe care le citeam ”la liber” sau ”sub bancă” în timpul orelor de școală, ferindu-ne cât se putea de ochii (de cele mai multe ori îngăduitori:) ai profesorilor – a fost romanul de aventuri ”După două zeci de ani” de Alexandre Dumas (tatăl). Precizarea e importantă căci ”fiul” a scris  ”Dama cu camelii” pe care o adoram din ”Traviata”, opera  preferată a tineretului mereu îndrăgostit. Deci îl citeam cu sete pe Dumas tatăl,  autorul ”Celor trei muschetari” care de fapt au fost patru:).  Athos, Porthos, Aramis și d’Artagnan  luptau împreună în serviciul dreptății împotriva  ”dictaturii” cardinalului Richelieu.

După douăzeci de ani” s-au reîntâlnit mai în vârstă, dar cu același elan de luptă, de astă dată împotriva unui nou ”dictator” cardinalul Mazarin. Involuntar mi-a venit în minte titlul cărții când m-am apucat să scriu  acest articol. Apoi mi s-a părut chiar că se potrivește:)

Uvertură comunitară 

Acum 30 de ani aveam deja 51 de ani. Deși proaspăt trecut de pragul ”Jubileului” meu personal, mă simțeam încă tânăr şi probabil că așa păream (pe atunci:) și altora. Unul dintre cei care m-au considerat suficient de tânăr a fost Moses Rosen (z.l.) “temutul” Șef Rabin al României. De fapt cred că era singura calitate care l-a determinat să mă ”aleagă” ca președinte al Comunității Evreilor din Brașov. Nu aveam vre-un ”trecut” care să mă îndreptățească, nici cunoștințe (incluzând atât pregătirea cât și relațiile 🙂 ci doar vârsta de 51 de ani potrivită pentru o asemenea funcție. Nu prea tânăr, nu prea bătrân. Deși în anul 1986 în România mai erau încă în jur de 24000 de evrei, din care la Brașov aproape 700, nu se prea înghesuia lumea să ocupe o funcție în  Comunitate care nu era nici bine plătită, nici ușoară și nici măcar ”bine văzută”.

Minianul din 1987

Eram în plină epocă de ”comunism naționalist” în care evreii, fără să fie persecutați (trăiam doar un regim”democratic” chiar dacă era unul centralizat:), nu erau iubiți de regim și nici preferați în ”posturi de conducere”. Sau cei care mai erau  au fost îndepărtați sub diferite motive. Cei mai mulți din ei și-au descoperit (cu regrete:) rădăcinile evreiești – drapate de-a lungul anilor prin nume de împrumut sau pur și simplu prin asumarea unei alte identități mai oportune față de cerințele momentului – emigrând în Israel. Era cel mai simplu mod de evadare din ”raiul” comunist care a încetat să mai fie un ”paradis”. Israel i-a primit cu brațele deschise, în virtutea principiului biblic că deși orice străin poate deveni evreu prin acceptarea legământului avraamitic, nici un evreu nu-și pierde apartenența (oricât de mult s-ar strădui s-o facă:). Astfel și ultimii beneficiari ai regimului l-au ”părăsit și abandonat”:). Au mai rămas câțiva fie ”kamikadze”, fie pur și simplu (ca și mine de-altfel) prinși în încurcăturile propriului lor destin. Oricum au rămas puțini, iar ”prezidențiabili” într-o Comunitate Evreiască și mai puțini. După ce am fost ”selecționat” de  Șeful Rabin – dr Moses Rosen, deputat în Marea Adunare Națională și Președinte al Federației Comunităților Evreiești din România” – am fost ales în mod ”democratic” președinte al Comunității, fiind (evident:) singurul candidat. Am devenit astfel cel mai nou, dar și cel mai tânăr (pe vremea aceea:) președinte de comunitate. A fost începutul a două întâlniri majore ambele inedite, fără a semăna cu vreuna din experiențele mele anterioare. Prima – și desigur cea mai importantă și cu cel mai mare impact – a fost cea cu Comunitatea. A doua mai formală, dar mai provocatoare a fost cea cu Federația.

Despre Comunitate …cu iubire

Nu era o comunitate mare cea din Brașov. Deși am ajuns în 1956 în Orașul Stalin (numele care avea curând să se schimbe:), ca proaspăt inginer absolvent al unei școli cu renume, Institutul Politehnic din Timișoara întemeiat în 1921 de marele matematician Traian Lalescu, nu am avut decât rare contacte cu Comunitatea Evreiască, treceam pe acolo doar  de Iom Kipur – Ziua Ispășirii – odată pe an când posteam (așa am învățat de la Mama). Lucram la Uzina de autocamioane  ”Steagul Roșu” din care  nu a mai rămas acum decât numele, atribuit în argoul local  echipei  de fotbal F.C. Brașov.  Din cei 25000 de angajați ai uzinei (câți au fost cândva), erau doar câțiva evrei. Unul din ei a fost  Sin Ilie Sami Leibovici, originar din Botoșani  și alintat cu numele de Miluță. El era șeful secției de ”Turnătorie” (pe bune nu ”turnătorie” …din aia:) care era  (în timpul liber) președintele Comunității Evreilor din Brașov.  Miluță m-a luat ”de mână” și m-a introdus în comunitatea pe care el o conducea cu pricepere, iubire de oameni și umor. A fost un prieten  devotat și generos, un suflet evreiesc, un om bun și talentat. Ca toți oamenii  mari și rari care-și consumă viața încercând să îndrepte lumea, a murit de tânăr.  Avea doar 51 de ani. A făcut un infarct. După dispariția lui Milu (corul de tineri al Comunității ”Bnei Milu” îi păstrează numele) au urmat două mandate de președinție împlinite de doi oameni deosebiți Ivan Köves (Z.L.) și Leon Leibovici. Leon, un brăilean extraordinar, a fost directorul general al celui mai mare trust de construcții industriale din Transilvania,  a făcut Alia în 1987 și este în prezent – lângă Washington D.C. – unul din cititorii fideli ai revistei noastre Baabel:). Cu toate că m-am străduit să-l ajung din urmă, își va sărbători centenarul înaintea mea :).  Presupun că Leon a fost persoana care i-a sugerat lui Rosen să mă ”aleagă” pe mine drept succesorul  lui la conducerea comunității ( o fi fost ”trafic de influență”:)? Prima mea întâlnire ”oficială” cu membrii comunității a fost de Pesach, la masa de Seder.  Aveam o Haggadah foarte frumoasă, moștenită de la tatăl meu,  tipărită cu litere mari și cu traducere în limba maghiară, din care am citit câteva pasaje … evident în ebraică.

Hanuka 5748

Pentru prima oară în viața mea într-o asemenea împrejurare. Desigur aveam alături pe domnul Stein Azriel, care era un fel ”totum factum” în materie de religie in comunitate. El era ”cancelaria rabinică”:). Oficiant, mașghiah, Bal-Kore cam de toate. Eu mă străduiam să-mi amintesc câte ceva din cele învățate la ”heder” și pentru Bar-Mițva. Măcar știam să buchisesc ”limba sfântă” cu slovele din ”alef-bet”. Am avut emoții și îndoieli.  Am acceptat funcția de președinte de comunitate, cu precizarea că nu voi fi implicat în activitatea religioasă. După primul ”seder” am realizat că așa ceva nu e posibil. Și că odată ”intrat în horă” trebuie să joci. Chiar dacă te mai împiedici sau calci pe picioarele” partenerilor”. Chiar dacă e greu și ca orice lucru neînvățat la timp, nu-l vei ști niciodată bine. Și pe urmă mi se părea că activitatea religioasă funcționează mulțumitor fără contribuția  mea care nu putea decât eventual să încurce ”minianul”(cei minim 10 participanți la rugăciunile pe care evreii le rostesc singuri dar doar dacă sunt împreună:). Ei se întâlneau zi de zi și se rugau. Oare este așa de important? (mă întrebam și atunci). Nu este oare doar o rutină moștenită din vremuri imemoriale al cărui conținut  demonetizat și – doar vag înțeles – se repetă inutil? Între timp am înțeles valoarea de coagulare a acestei ”rutine” care unește într-o comunicare tainică,  chiar dacă pentru mulți este ”criptată”, oameni (evrei) din diferite colțuri ale lumii, care vorbesc limbi diferite și aparțin unor culturi diferite. E ca un fel de muzică care nu se știe dacă exprimă ceva, dar e cântată împreună de toți.

Muritori…nemuritori

M-am hotărât totuși să mă ocup de un domeniu care îmi era mai familiar și care mi se părea cel mai important în activitatea unei comunități evreiești. Am zis să mă ocup de evenimente culturale care se ofereau de la sine cu prilejul celor două sărbători (mici) devenite mari în contextul ”secularizat ” al vieții comunitare: Hanuka (sărbătoarea Luminilor) și Purim (unica sărbătoare veselă la evrei).

Purim 5747

Cu participarea entuziastă a tinerilor și copiilor din corul Bnei Milu, am scris și pregătit două spectacole care au rămas memorabile în ”analele” comunității și au fost la ”start”- ul unei ”cariere” de  succes  a tinerilor evrei brașoveni. După primul nostru ”spectacol” am fost invitați la București să cântăm la ”Popa Soare” (sala festivă a Comunității București) cu ocazia sărbătorii de Tubi Șvat (Anul nou al pomilor). Erau copii și tineri foarte talentați plini de entuziasm tineresc, dar cel care a fost sufletul mare și generos al ansamblului a fost Doru Gomboș (Z.L.). Ne-a părăsit secerat de necruțătorul ”cancer” în floarea vârstei. Era actor de profesie și ”sufletist” prin vocație. Toți îl iubeau și el iubea pe toți. Între timp a venit Revoluția,multe lucruri s-au schimbat dar și mai multe au rămas neschimbate.

Corul Bnei Milu începuturi

Cu Doru Gomboş

Unul din tinerii noștri talentați Ray Junius, acum profesor universitar la Zűrich, mi-a propus să inițiem  întemeierea primei Asociații de Prietenie România – Israel. Publicul brașovean a primit cu entuziasm ideea. APRI.  Era după zeci de ani prima asociație de acest tip după ”decesul” faimosului ARLUS (Asociația Română de Legături cu Uniunea Sovietică), atotcuprinzător în anii 50. Solemnitatea de înființare a avut loc în marea sală festivă a liceului Șaguna, în prezența noilor autorități ale puterii locale, invitat de onoare  Zvi Mazel ambasadorul Israelului la București, un mare om și diplomat care a căpătat notorietate internațională după prestațiile sale de ambasador în Suedia și Egipt. A fost primit la intrarea în județ cu un protocol rezervat înainte doar lui Ceaușescu, cu ”pâine și sare, fete frumoase în port popular și coloana de mașini” :). Sute de brașoveni stăteau la rând să se înscrie, să primească arătosul card de membru al asociației și să participe la festivitatea în care pentru prima oară s-a cântat Hatikva – Imnul Statului Israel – în afara sinagogii.

Zvi Mazel cu primarul Braşovului în faţa Liceului Şaguna

Cei patru colaboratori (seniori) din conducerea comunității, m-au ajutat și susținut în reușita acelei premiere precum și în toate cele care au urmat în decursul multor ani. Ne-a plăcut tuturor să facem lucruri mici, dar cu efect mare și care nu s-au mai făcut. Cei patru au fost oameni diferiți, dar toți înzestrați cu însușiri deosebite, între care abnegația, loialitatea și onestitatea erau esențiale. Domnul Gotterer(Z.L.) era vicepreședinte (dacă bine îmi aduc aminte eram singura comunitate  cu un asemenea ”job”:) care se ocupa de tot ce însemna activitate religioasă și de binefacere (în termeni moderni asistență socială și medicală:),dar și de  cele 15 cimitire din cele două județe care le păstoream. Sinagogă nu aveam.decât una la Brașov, cea din Sfântul Gheorghe a fost vândută și demolată de FCER, în 1974. Domnul Gyuri Szanto (Z.L.) era secretarul Comunității care știa tot și organiza tot. Un inginer de profesie, un om cult și spirit enciclopedic. Fost ”șagunist” coleg și prieten cu marele poet și literat Ștefan Baciu (care locuia în Hawai), cu muzicianul Mihai Brediceanu fostul director al Operei Române și cu mulți alți intelectuali proeminenți (care veneau des la Comunitate). Domnul Szanto a contribuit din plin la formarea unei imagini pozitive de deschidere  multiculturală a comunității (eram încă în regimul comunist, în care astfel de preocupări, atitudini și manifestări nu erau privite cu simpatie de autorități). Conferințe, mese rotunde, expoziții și concerte erau preocupări curente alcătuind programe de un remarcabil nivel. Domnul Mihai Maimon (95) originar din Caracal dintr-o familie sefardă era cel care avea grijă cu pricepere și rigoare de ”finanțele” comunității. Domnul Ilovici (90) un botoșenean provenit dintr-o familie modestă, dar religioasă, era cel care se ocupa de administrație. Acestor oameni excepționali, modești și harnici precum și celor care i-au urmat (Pișta Guth, Manin Rudich și în mod deosebit domnul Rudy Katz – ”rabinul nostru” –) le datorăm miracolul devenirii unei comunități ”modeste” cum a fost cea de la Brașov  într-una din primele cinci în rândul comunităților din provincie. Prima sinagogă refăcută după revoluție, prima livadă de pomi sădiți de copii comunității, primul restaurant ritual refăcut cu finanțare în cont propriu prin credit rambursabil de la Joint, primul monument dedicat Holocaustului, într-o urbe din România ferită de Holocaust, primul (și din păcate ultimul) concurs al corurilor evreiești din România și multe alte premiere și inițiative pentru care eu, după 30 de ani de activitate ca președinte al comunității le mulțumesc cu recunoștință tuturor.

Cu Iulian Sorin

Despre Federație…cu uimire

A doua întâlnire majoră, acum 30 de ani în noua mea calitate de președinte al Comunității din Brașov a fost cea cu FCER, ”edificiul” important al vieții evreiești postbelice. Fac această precizare, pentru că oricât ne-ar plăcea să organizăm aniversări, FCER este o organizație înființată în anul 1949, conform Decret nr 589/01.06.1949, (așa figurează pe site-ul Camerei Deputaților – cdep.ro – de a cărui competență nu ne putem îndoi.)  deci are acum vârsta de 67 de ani. Dar în acea vreme nu era de primă importanță vârsta FCER, ci vârsta  conducătorului care reprezenta și întruchipa Federația. Prima sărbătorire de anvergură la care am participat a fost prilejuită de împlinirea  vârstei de 75 de ani a Șef-rabinului urmată de aniversarea a 40 de ani de la ”întronarea” lui în fruntea FCER. Evenimentele s-au petrecut în luxoasele saloane ale Hotelului ”Intercontinental”. Spațiile de care dispunea cu prisosință Federația nu au fost considerate nici suficient de încăpătoare, dar mai cu seamă nu suficient de elegante pentru un eveniment atât de important și la care participa atâta ”lume bună”, reprezentanți ai” high-life”-ului comunist, dar și mulți invitați din străinătate, personalități ai vieții culturale, șefi de culte – inclusiv Patriarhul Teoctist un om blajin cu o vorbă moale și sfătoasă – ale căror cuvântări laudative la adresa sărbătoritului nu mai conteneau. Cea mai frumoasă și demnă urare mi s-a părut cea rostită  de Ileana Vulpescu, autoarea a cărei carte ”Arta Conversației” era un ”best-seller” pe piața cenușie a librăriilor socialiste. Au fost invitați și staff-ul FCER și câțiva președinți de comunități.  Vera – soția mea – și cu mine fiind nou veniți în, această lume a ”elitelor comunitare” am fost așezați la masă cu un alt nou venit și el cu soția. Stând la aceeași masă am povestit. Sărbătoritului , recunoscându-i admirativ dibăcia și personalitatea puternică, am reproșat comentând faptele, comportamentul autocratic și egocentric. Am avut o conversație plăcută și am rămas în cele mai bune relații. Comeseanul meu se numea… Iulian Sorin., viitorul secretar general și apoi președinte interimar al FCER.

Cu Şef-Rabinul Moses Rosen, la cantina Comunităţii Braşov

Șef-rabinul venea destul de des la Brașov. Avea un apartament rezervat la Hotelul Alpin din Poiană, dotat desigur cu aparatura de ascultare cuvenit nivelului său:) și de câte ori îl vizitam acolo îmi făcea acelaș semn discret să vorbesc doar ”ce trebuie” Într-un fel îl admiram și-l respectam, dar nu puteam să mă împac cu modul excesiv în care accepta cultul personalității sale. Mă deranja portretul lui în ”mărime naturală” care trona posesiv deasupra intrării principale la FCER. În toate comunitățile era agățat pe pereți portretul lui. La Brasov i-am dat jos portretul din sala de mese unde venea ades să mânânce. A observat imediat căci avea o privire ageră și scrutătoare, dar nu a zis nimic. Știu că nu iubea comunitatea din Brașov (la un moment dat a vrut  chiar să desființeze cantina!) dar se purta cu mine corect. În anii de după revoluție a fost puternic atacat în presă pentru colaborarea lui cu regimul comunist (a fost etichetat drept ”Rabinul Roșu”). La un moment dat, prin 1992, a convocat președinții comunităților pentru a ne consulta oferindu-ne demisia lui dacă o considerăm oportună. Ne-a cerut fiecăruia să ne spunem părerea. Eu i-am spus doar atât ”Domnule Șef Rabin  am pus la loc portretul Dumneavoastră”. Nici de data asta nu a zis nimic, dar mi s-a părut că în ochii lui a licărit ceva. Ne-a mulțumit și a rămas în fruntea Federației până la moarte.

Când s-a înființat  FCER în 1949, avându-l în frunte pe Șef Rabinul Moses Rosen  funcționau 206 comunități cu 315000 de membri și  un aparat de administrație cu 1700 de angajați 🙂 Organizația Sionistă (incluzând toate partidele și formațiile sioniste) număra 130.000 de membri. În 1994  (anul de deces al Șef-rabinului) mai funcționau în România 40 de comunități cu aproximativ 15000 de membri. Organizațiile sioniste au fost interzise și desființate din 1949,  dar spiritul lor a dăinuit.  Peste 300.000 de evrei din România au făcut Alia, contribuind semnificativ la dezvoltarea Statului Israel.

Cu Prim-rabinul Ernest Neumann

”Întâlnirea” cu Federația a însemnat pentru mine și întâlnirea, cunoașterea, colaborarea și prietenia cu cei 40 de președinți ai celor 40 de comunități. Comunitățile erau unele ” mari” altele mici . Cele mari în 1949 erau cele cu peste 10.000 de membri, dar în 1986  deveniseră ”mari” cele cu peste 500. Dar indiferent de numărul de membri, președinții erau oameni dedicați unei misiuni nobile și dificile pe care se străduiau să o împlinească fără emfază și de cele mai multe ori fără răsplată. Misiunea dificilă era păstrarea moștenirii, menținerea tradiției și spiritului evreiesc. Îmi amintesc cu respect de numeroși președinți cu care am conlucrat: Domnul Blumenfeld la București, Dr. Neumann la Timișoara, Kaisermann la Iași, Suhar Abramovici la Vatra Dornei, Dr Kövari la Oradea, Löwinger la Arad, Goldner la Cluj, Solomon la Piatra-Neamț, Vigdor la Bacău, Ausch la Târgu Mureș ca să-i amintesc doar pe unii din cei care nu mai sunt. Între atâtea comemorări și festivități care le organizăm poate ar trebui să  dedicăm mai mult timp și respect amintirii lor, să arătăm mai multă recunoștință, lor foștilor președinți de comunitate. După 30 de ani în care am împărtășit atâtea, bune și rele  mă gândesc cu nespusă afecțiune la toți colegii , președinți de ieri și de astăzi ale Comunităților Evreiești din România.

Cade cortina…

Nu pot fi meschin să afirm că acești 30 de ani nu au lăsat urme adânci și amintiri de neșters în viața mea. Nu am avut deziluzii căci nu mi-am făcut iluzii. Conștient că am fost investit cu o răspundere pe care am acceptat-o, am considerat firesc că ea a devenit o datorie, o obligație de care trebuie să mă achit cu onoare. Nu am așteptat și nu am acceptat nici-un fel de recompense, dar  nu mi-am constituit din asta un merit fiindcă am convingerea că marea satisfacție a vieții este să ”dai” nu să ”primești”. Orice început are un sfârșit. Cred că e un privilegiu să pregătești și să hotărăști tu însuți momentul prielnic și demn. Nu mă refer – Doamne ferește – la viață, ci doar la UNA din cele câteva misiuni care mi le-am asumat și cărora sper să mă pot dedica în următorii ”30 de ani” 🙂

Tiberiu Roth, 3 august 2016