(amintirile unui profan)

În România o mare parte a populaţiei evreieşti vorbea limba idiş. Cei din Basarabia, Moldova şi din Bucovina vorbeau şi foarte mulţi cultivau aceasta limbă a diasporei evreieşti. Printre aceştia, azi foarte puţini, mă număr și eu, fiind născută în Bucovina. Totuși, limba mea maternă a fost germana, ca a multor  evrei bucovineni, mai ales a celor care locuiau în oraşe. Cunoştinţele le-am dobândit de la bunicii paterni din Câmpulung Moldovenesc, parţial şi de la cei materni din Botoşani, dar și de la părinţi, care atunci când voiau să-şi comunice lucruri „interzise” copiilor sau altor persoane din jur, vorbeau idiş.

Totuşi, odată cu învăţatul limbii ebraice, pe care mulţi evrei bucovineni încercau s-o includă în educaţia copiilor lor, învăţătorul meu a introdus şi câte o oră de idiş, literele fiindu-mi deja familiare, astfel încât am putut cunoaşte chiar în original câte ceva din lucrările literare de calitate şi înţelege spectacolele în limba idiş ale trupelor de teatru care făceau turnee şi în cele mai mici orăşele şi care ne-au deschis orizonturi noi chiar şi cu piese slabe, sau prelucrări ad-hoc, de calitate îndoielnică. Trupa din Vilna nu a ajuns până la noi şi nici nu am ştiut de preocupările intelectualilor din Cernăuţi cu privire la importanța idişului.

O alta sursă a cunoştinţelor mele de idiş au fost cei trei ani de deportare în Transnistria, unde am trăit alături de puţinii evrei băștinaşi care supravieţuiseră primului val de ocupare al armatelor germane și româneşti. Cu ei nu ne-am putut înţelege decât în idiş.

Dar hotărâtoare în privinţa cunoaşterii adevărate a limbii idiş a fost întâlnirea mea în 1944 cu viitorul meu soţ, Israil Bercovici, care deşi vorbea foarte bine româneşte, m-a cucerit povestindu-mi în idiş o carte deosebită, azi aproape uitată, Der tehilim-yid (Evreul cu psalmii) a lui Şalom Aș.

Israil Bercovici

Urmarea a fost că am citit mult din marea literatură idiş, am început să vorbesc idiş şi iată-mă printre ultimii care mai ştiu câte ceva din această limbă în România. Motivul dispariţiei vorbitorilor de idiş, a literaţilor și a oamenilor simpli care au cultivat și au iubit aceasta limbă este bine cunoscut: dispariţia lor fizică, în special prin Holocaust, emigrările succesive şi, bineînţeles, dispariția prin moarte naturală. Dar nici eu nu am vorbit cu soțul meu, cu fiica și cu nepotul meu idiş şi de obicei trec luni de zile fără să rostesc vreun cuvânt în această limbă. Totuși citesc în continuare, în măsura interesului, reviste și ziare care îmi mai parvin din străinătate.

Împrejurările vieţii m-au pus în situaţia de a cunoaşte direct mulţi dintre cei care s-au ocupat sau au scris în idiş în România după cel de al DoileaRăzboi Mondial, „în spatele cortinei de fier” şi care, fiecare după puteri, au încercat să menţină vie flacăra idişului în împrejurări deloc favorabile ale acelui timp.

Pentru oarecare sistematizare i-aș împărţi pe scriitorii și pe oamenii de litere care s-au ocupat de idiş în două categorii:

1. Idişiştii care au lucrat în aceasta materie înainte de război şi au continuat să scrie și după aceea.
2. Scriitori şi oameni mai tineri care au început să scrie după război.

Din ambele categorii cea mai mare parte au emigrat în special în Israel, unde unii s-au adaptat cerinţelor locale şi cu multă greutate au trecut la ebraică, dar alţii au rămas la idiș.

Ca să-mi amintesc de ei am folosit pentru acest articol următoarele surse:

Portrete şi eseuri și Amintiri literare ale lui Iulian Şvarţ, Anii tineri și mai puţin tineri a lui Iţic Kara, apărute  în editura Kriterion şi Oifstaig (Urcuş) un fel de antologie a lui Meir Rispler, care cuprinde 100 de ani de literatură idiş în România, în Editura Pentru Literatură și Artă și o listă a lucrărilor apărute (60) și propuse să apară în limba idiș până în 1981 la editura Kriterion. Trebuie sa menţionez că editura Kriterion a fost pentru minorităţi şi pentru literatura lor “o mamă bună şi grijulie”. În plus am folosit amintirile mele directe legate de cei mai mulţi dintre scriitori. Acest articol își propune o trecere în revistă a celor care au scris în limba idiș.

Vreau sa amintesc din acel timp pe unii mai puţin cunoscuţi și în special pe Şamşale Ferst, ultimul trubadur evreu, croitorul din Cernăuţi care şi-a insuşit pe lângă idişul de fiecare zi şi limba şi versul german. De fapt el trăia din ce câştiga prin meseria sa, dar de fiecare sărbătoare – Purim, Pesah, Şavuot, scotea câte o revistă în două foi, sponsorizat sau în regie proprie, reviste vesele, critice, caustice (cu nume adecvate sărbătorii ca Der Grager, Şabes hagudl, Der Kniş) pe care le vindea singur la Cernăuţi şi în provincie. De fapt aş zice că el vorbea în versuri. Eu l-am cunoscut la București, în casa noastră. Avea obiceiul să-şi cânte poeziile pe melodii populare iubite și cunoscute. Cu mare greutate, cei care l-au apreciat au reuşit în 1962 să-i scoată în editura pentru literatură o plachetă de versuri, Trubadurische lider (Cântede de trubadur) dintre care-mi amintesc doar: Vig lid (cântec de leagăn) şi Kinderiurn (Anii copilăriei), cântece care i-au încântat pe bunici, pe părinţi și chiar pe cei din generaţia mea şi care au intrat în folclor. Şamşale nu a făcut concesii de niciun fel şi a rămas credincios misiunii sale de cântăreţ popular al sufletului evreiesc. A stat ani de zile într-un cămin de bătrâni și a fost înmormântat într-un cimitir creştin şi ulterior reînhumat în cimitirul evreiesc din şoseaua Giurgiului. Nu e pomenit în antologii sau lexicoane.

Tot cam în acelaşi timp a trăit și Idale Vaidenfeld (1884-1966). E de reţinut că şi lui toata lumea, tânăr sau  bătrân, îi zicea (ca şi lui Şamşale) pe numele de alint ”Idale”, fiind foarte îndrăgit. Multora le-a fost învăţător de ebraică şi idiş în şcoala israelito-română din Botoşani (chiar şi mamei mele) şi nu era evreu din acest oraş care să nu-l cunoască. Interesant că după 1948 a încercat să uşureze, mai bine zis să modernizeze învăţarea limbii idiş, scriind un abecedar pentru copii cu titlul A maise fun der babeţe (O poveste de-a bunicuței), ca s-o facă mai accesibilă pentru cei mici prin întâmplări hazlii mai interesante ca cele din manualele obişnuite. Idl Vaidenfeld a făcut o serie de traduceri bune din franceză și germană, el  fiind un om cult şi cu mult bun gust pentru literatură. În nuvela originală In a toitn marctug (Într-o zi liniştită de târg) care i-a fost tipărită la Bucureşti după 1950, el zugrăveşte foarte veridic viaţa micului negustor şi a evreilor sărmani, din care erau foarte mulţi în oraşul său natal și nu numai. Nuvela este chiar foarte reuşită din punct de vedere literar. Dar omul valoros Idale Vaidenfeld merită a fi cunoscut mai mult chiar decât opera sa. Proverbială a rămas zicala sa din timpul războiului: „Cu cât e mai rău acum, cu atât va fi mai bine mai târziu.”

Printre scriitorii mai tineri voi începe cu Ludovick Bruckstein, originar din Sighet, impregnat de legendele locale şi de multă învăţătură religioasă, contabil în viaţa de toate zilele. El a supravieţuit cu greu Holocaustului și după câteva piese ca de exemplu Întâlnire pe culmi a lui Bal Șem Tov cu Pintea Viteazul și două romane foarte „pe linie” scrise în idiș, a emigrat în Israel, unde și-a continuat cu succes activitatea literară în idiș.

Tot atunci am cunoscut personal o serie de scriitori deja consacraţi anterior şi mă opresc la minunatul Jakob (Jankl) Sternberg, poet până în vârful degetelor. Nu am căderea să discut calităţile sale literare. Cunosc meritele sale inovatoare cu regizorul lui Sidi Tal înainte de război la Cernăuți. Am asistat la definitivarea volumului său de poezie In kraiz fun iurn (În cercul anilor), apărut la editura Kriterion, la Bucureşti, în anul 1970, în scurta perioada dezgheţ. Era basarabean, născut la Bălţi. A trăit la Moscova, a suferit rigorile gulagului din care a scăpat viu ca prin minune şi tot la Moscova a murit. Osemintele sale se odihnesc în Israel, unde le este locul. Ce traseu deosebit de viaţă a avut acest mare scriitor! Acesta ar putea fi subiectul unui roman de succes.

În continuare vreau sa mă refer numai la perioada relativ scurtă (cca 10 ani)   a activitaţii literare din România a lui Alexander Spiegelblatt, laureat al prestigiosului Premiu Israel. Încă foarte tânăr atunci, el s-a dedicat poeziei idiş, dar evoluția ulterioară și gloria şi-a dobândit-o în Israel, cu toate rădăcinile lui profunde bucovinene.

Din păcate, ori nu am citit, ori nu-mi amintesc titlurile cărților și nu pot da mai multe amănunte pentru că tot ce e literatură idiș, clasică sau recentă, am donat universității din Potsdam, încât știu numai numele celor care au scris atunci în idiș.

O personalitate aparte a constituit-o Volf Tambur, prozator prolific, romancier, cu o limba idiş frumoasă şi bogată, dobândită de acasă, din Maramureş. El s-a dedicat scrisului după o destul de lungă carieră militară. A continuat să scrie în idiş şi după emigrare, lucrări pe care eu nu le-am mai cunoscut.

Vreau numai să amintesc o serie de scriitori pe care i-am ştiut mai mult din auzite nu direct, diferiţi ca valoare literară şi preocupări și despre care sunt sigură că cei de specialitate au scris şi vor mai scrie: Berl Şnabl, I.Friedman despre care se vorbeşte în mediile literare ca despre un mare poet, Frenchel care locuit la Iaşi unde era bine cunoscut, Reli Blai, o poetă delicată și plină de har care locuia la Rădăuţi, Leon Bertiş şi nu în cele din urmă Simale Schneider, secretar literar al Teatrului Evreiesc din Iaşi, cu o lirică aleasă, o limbă idiş foarte frumoasă şi care a murit în Israel. De curând am văzut o plachetă de versuri, bilingvă (idiş –ebraică) cu poeziile ei.

De asemenea trebuie să pomenesc cu respect o serie de scriitori de limbă idiş din Basarabia (unii au trecut şi prin Bucureşti ) pe care i-am cunoscut în 1967, în împrejurări deosebite, încă atunci la Chișinău, apoi emigrați: Motl Sakţier, I.Yakir care au emigrat apoi în Israel și pe Ihil Schraibman care a rămas pe loc.

Dintr-o serie de publicişti şi romancieri, unii chiar merituoşi care au scris în acei ani limba idiș şi pe care i-am cunoscut amintesc pe Ebion, pe Iulian Şvarţ, pe Moişe Lacs, Meir Rispler, pe Izo Şapira, directorul Teatrului Evreiesc din Iași, desființat la începutul anilor 60, un om deosebit de cultivat, regizor şi scriitor şi în special pe Şulim Rubinger, speakerul emisiunii de radio în limba idiş pentru străinătate (până la desfiinţarea ei tot în acei ani) care ne-a fost un prieten drag şi mai ales pe Iţic Şvarţ-Kara, istoric al aşezărilor evreieşti din nordul Moldovei, cunoscut în ţară şi în străinătate prin publicaţiile sale numeroase. El a înfrumusețat Iașul prin existența sa și-i simt lipsa şi azi de câte ori vizitez orașul. Cu siguranţă merită a fi pomenit aparte atât pentru calitatea sa de poet, cât şi pentru semnificaţia lui pentru limba idiş Iakob Groper, originar dintr-un adevărat ștetl, din Mihăileni, din nordul Moldovei, dintr-o generaţie mai veche şi care a trăit din plin în România transformările sociale survenite după cel de al Doilea Război Mondial. El este socotit azi de cunoscători ca unul din stâlpii de rezistență ai limbii idiş. Mi-aduc aminte de discuţiile interminabile la care am asistat cu privire la teama lui bine justificată de viitor emigrant în Israel care nu va putea să scrie decât în idiş, într-o perioadă în care idişul nu era promovat acolo. Şi totuşi a plecat, iar azi, cel mai prestigios premiu literar pentru poezie este premiul Groper.

Printre ultimii editaţi în idiş au fost Moişe Held, care avea atunci 90 de ani și Leo Schadach cu Orăşelul pierdut (la sfârșitul anilor 80).

O activitate lăudabilă a scriitorilor de idiș o constituie editarea cu mari eforturi a unor culegeri de literatură idiş contemporană în Bukareşter Şriftn, revistă care a apărut tot la Kriterion, până în anii 80, și la care au trudit majoritatea celor amintiţi şi alţii, fiecare după puterile şi cunoştinţele sale.

Pagina în idiş din Revista Cultului Mozaic a avut, la rândul ei, cu tot conţinutul ei uneori formal, menirea de a nu lăsa să se stingă complet limba, atât timp cât mai erau în ţară cunoscători de idiş.

Nu trebuie uitate nici traducerile din şi în idiş din literatura română. Dacă în 1955 Meir Rispler, un adevărat activist cultural al timpului său, a tradus în idiş Mitrea Cocor al lui Mihail Sadoveanu, în anii 70-80 a apărut tot la Kriterion în româneşte, în traducerea lui Iosif Andronic Cartea raiului a lui Iţic Manger, 1983 Balada evreului care a ajuns de la cenuşiu la albastru, tot din Manger în traducerea Ninei Casian şi a lui Israil Bercovici și activitatea cu totul remarcabilă a lui Anton Celaru prin traducerile sale perfect cizelate pentru a familiariza pe cititorul român cu aproape toată opera lui Isac Başevis-Singer, scriitor de limbă idiş laureat al premiului Nobel pentru literatură (1978).

Am lăsat pentru încheiere un capitol special închinat scriitorului şi poetului Israil Bercovici (1921-1988) faţă de care nu pot fi obiectivă (a fost soţul meu). El şi-a început cariera la revista săptămânală în limba idiş Ikuf bletr, în 1948, în plin activism cultural și a plătit, ca mulţi tineri evrei de atunci, un tribut greu speranţei sale într-un socialism ideal care ar fi putut rezolva problema naţională. După desfiinţarea Comitetului Democrat Evreiesc în 1953 a condus şi a fost speaker la emisiunea pentru străinătate în limba idiş a radioului, iar din 1954 a fost secretar literar al Teatrului Evreiesc de Stat. A fost apreciat de cei care l-au cunoscut ca “inima vie” a teatrului. A scos trei plachete de versuri în anii 70-80 şi după prima apariţie a primit premiul Uniunii Scriitorilor din România. În 1976, la a100 aniversare a teatrului evreiesc, edit ura Kriterion i-a tipărit cartea Hundert iur idiş teatr în Rumeinie (O sută de ani de teatru evreiesc în România) şi în 1982 versiunea română. Este o carte de referinţa pentru teatrul evreiesc. În 1976 a primit Premiul Jitlowski și în 1986 a primit Premiul Wysenberg pentru poezie al Congresului Mondial Evreiesc.

Israil Bercovici

A scris şi regizat numeroase spectacole de revistă în limba idiş şi a iniţiat matineele literare duminicale ale teatrului, promovând mereu noul şi ineditul. A susţinut numeroase conferinţe în idiş pentru familiarizarea publicului, atunci încă existent, cu autorii clasici şi moderni ai literaturii idiş, precum şi cu evenimente ocazionale (victoria Israelului în Războiul de Șase Zile, Chagall, poet de limba idiş, etc.). A promovat în teatru numai limba idiş şi s-a pensionat înainte de termen (1982), când nu s-a mai putut juca exclusiv în idiș. A colaborat la diverse reviste din străinătate în limba idiş şi a făcut timp de câţiva ani pagina idiş a Revistei Cultului Mozaic. A contribuit la editarea în limba română a Istoriei teatrului românesc pentru care a primit premiul Academiei Române. În cartea Die jiddische Kultur im Schatten der Diktaturen – Israil Bercovici – Leben und Werk (Cultura idiș în umbra dictaturilor – Israil Bercovici – Viața și opera) apărută în 2002 la Berlin în editura Philo, scrisă de Dr. Elvira Grözinger, soarta idişului din România şi implicit a lui Israil Bercovici sunt foarte bine prinse.

Oricum, în spatele cortinei de fier, evreii, prin scriitorii lor, unii cu mult şi alţii cu mai puţin har, dar toţi cu multă dragoste, au cultivat limba idiş aşa cum au putut în acele vremuri şi în niciun caz nu se poate vorbi ca în literatura întregii țări de un “deşert cultural”. Sunt convinsă că odată cu trecerea timpului, specialiştii vor ține seama de toate acestea şi îi vor judeca pe scriitori pe măsura eforturilor uneori neînchipuit de mari şi periculoase pe care aceştia le-au depus.

Vreau să închei cu foarte mare aproximație cele zise de I.Bashevis Singer la primirea premiului Nobel: „Deși e muribundă de foarte mulți ani, limba idiș nu a murit și mai are un cuvânt important de spus în viitor.”

Mirjam Bercovici

05.09.2016 București