Din diferite motive, unele înţelese abia ulterior, tatăl meu m-a înscris la această şcoală “ cu scopul de a avea o meserie la mâna”… Am părăsit fără părere de rău clasa cu snobi din clădirea vecină a Liceului I.L.Caragiale unde terminasem clasa 7-a elementară, pentru ceva care în mod instinctiv am simţit – încă de la început – o atracţie deosebită. Am promovat examenul de admitere pe primul loc din 800 de candidaţi…
Şcoala Medie Tehnică de Petrol era plasată iniţial într-o veche clădire boierească de pe bulevardul din Ploieşti. În anul respectiv, ca urmare a reformei învăţământului, şcoala s-a transformat în “medie tehnică”, care la absolvire acordă titlul de tehnician, în locul titulaturii anterioare de “subinginer”. Se ştia de asemenea că la terminarea şcolii, numai un număr limitat de absolvenţi aveau dreptul de admitere în învăţământul superior. Ceilaţi – pentru a primi această posibilitate – urmau să lucreze iniţial trei ani în producţie şi să presteze serviciul militar…
Cu toate acestea, încă de la înscrierea viitorilor elevi, şcoala a dobândit un mare succes printr-o afluenţă neobişnuită de candidaţi… După admitere s-au înfiinţat zece clase paralele (!) cu profil de foraj, mecanică, tehnologia ţiţeiului, economie şi electrotehnică…Clasele au fost intitulate în ordine alfabetică A,B,C,D,E,F,G…s.a.m.d. M-am înscris în clasa de Electrotehnică cu titulatura “H”.
Vechea clădire s-a dovedit neîncăpătoare. În primul an, clasa noastră a primit ca sediu o cameră de la subsol, cu o mică fereastră spre stradă, la nivelul trotuarului ! În mod ironic, elevii au denumit clasa “celulă H”, prin analogie cu celebra celulă din fosta închisoare Doftana, mediatizată intens în perioada amintită. Ulterior clasa H a fost transferată într-o baracă nouă amenajată în spatele clădirii şi după doi ani în moderna clădire de pe bulevard, construită pe locul fostului liceu Petru şi Pavel…
Spre dosebire de elevii înscrişi la Liceul Teoretic I.L.Caragiale, proveniţi de regulă din elită oraşului, elevii Şcolii Medii Tehnice de Petrol proveneau în marea lor majoritate din mediul rural (îndeosebi din zona petroliferă), din păturile mai modeste ale oraşului sau erau tipi care – pe considerente politice – aveau şanse reduse de intrare în învăţământul superior: fiii de “chiaburi”sau “foşti”, minoritarii, elevi mai în vârstă (!) ş.a.m.d. Componenta clasei de electrotehnică “H” era însă urbană…
Încă de la început colegii s-au împărţit în mai multe categorii: Prieteni foarte buni, de regulă cei care eram de aceiaşi vârstă: Stoicescu Ştefan (cunoscut că “Spancioc”), vecinul meu de pe strada Soarelui, Giurgioiu V. Gheorghe, Dumitrescu Gheorghe (zis “Deghe”), Marinescu Ionel (poreclit pe nedrept “Onanel), Ionescu T.Ioan (numit T.Ioan) sau Cojocaru Barbu. Alţii, cum ar fi Oprea Lucian îmi erau mai curând confidenţi, sau tipi cu care bârfeam uneori diferite subiecte…
In fine a altă categorie de colegi îmi erau literalmente ostili. De regulă tipi mai în vârstă ca noi şi puternic înfipţi în conducerea politică a şcolii. Nu am înţeles niciodată motivul acestei antipatii.
Reprezentantul acestora era Emil Vrânceanu, omul partidului şi al aşa numitului “limbaj de lemn”. În aceiaşi categorie intrau şi alţi colegi având o vârstă medie de 18 ani: Neguţu şi Drăgănescu, preocupaţi mai curând de echipa de dansuri populare a “Departamentului”, a cărei membrii activi erau.
În rest pot spune că majoritate colegilor erau amabili, cum ar fi Emil Petrescu sau Virgil Vrânceanu sau neutrii…
Principala mea problema era că am intrat în şcoală medie, destul de copilăros, purtând încă cravată roşie de pioner la gât. Eram cel mai tânăr din clasă. La scurt timp după intrarea în şcoală am împlinit însă 14 ani, vârstă când potrivit cerinţelor vremii trebuia să fiu primit în UTM. Am făcut numeroase cereri, bazate atât pe notele foarte bune la învăţătură şi admitere, cât şi pe intensa activitate extraşcolară: muncă voluntară, acţiunea de alfabetizare şi strângerea de haine pentru… Coreea (de Nord bineînţeles). Voi reveni mai jos despre acţunile amintite de “voluntariat”…
Rezultatele cererilor mele de primire în UTM au rămas mult timp infructoase. Problema devenea serioasă deoarece în anii ’50, a fi membru UTM era o condiţie “Sine qua non” pentru continuarea studiilor în învăţământul superior… Intrarea la facultatea, la care începusem să mă gândesc cu seriozitate, se apropia cu viteză… Abia spre sfârşitul studiilor medii, prietenii mei cei mai buni (enumeraţi mai sus) – spre onoarea lor – au depus eforturi susţinute şi în final am primit carnetul de membru al Uniunii Tineretului Muncitor”. S-a îndeplinit astfel una din condiţiile necesare (dar nu şi suficiente !) pentru a deveni inginer…
Barbu Cojocaru, prietenul şi colegul meu, era un tânăr blond, foarte înalt. Pe scurt era o prezenţă fizică demnă de admiraţie. Din discuţiile noastre, întotdeauna foarte sincere, am aflat că provine dintr-o familie foarte modestă, sub limita sărăciei, chiar pentru normele anilor ’50, când veniturile majorităţii salariaţilor erau relativ scăzute…
Spre sfârşitul studiilor medii mă anunţă vestea cea mare. A fost selecţionat pentru a studia într-o facultate de Diplomaţie aflată din oraşul polonez Poznan ! Pe bună dreptate era fericit… În vremea respectivă studiile în străinătate erau sponsorizate integral de stat. Familia nu trebuia să suporte financiar absolut nimic.
În primele vacanţe, când ne întâlneam întâmplător pe bulevard. Cojocaru – îmbrăcat extrem de elegant -– îmi povestea cu mândrie despre disciplinele predate la facultatea amintită cum ar fi cursurile de tratative internaţionale sau de comportare la…recepţii şi mese oficiale …
Am sezizat însă cu îngrijorare că în discuţiile “între patru ochi” strecura aseseori observaţii critice la adresa regimului comunist ! Eu tăceam mâlc ca şi cum nu aşi fi auzit nimic…
În anul 1956 a survenit “bombă”: Barbu Cojocaru a participat împreună cu colegii săi la manifestaţiile studenţeşti antiguvernamentale din oraşul Poznan, unde învaţă diplomaţia (!). Urmare acestui fapt a fost făcut pachet şi expediat în ţară. Aci au urmat anchetele Securităţii şi distrugerea completă a unei cariere strălucitoare…În următorii ani l-am întâlnit sporadic. Arăta foarte rău şi continua să critice sistemul…
Ştefan Stoicescu (“Spancioc”). Am fost prieteni foarte buni încă din copilărie, mai precis din anul 1944 (clasa III-a) când am revenit în Ploieşti, noi locuind pe str.Soarelui, alături de casa familiei sale. Eram frecvent în casă lui şi el ne vizita frecvent deasemenea. Jucam împreună tabinet şi table. Alteori fotbal cu o minge din… cârpă ! Adeseori mergeam împreună “per pedes” la pescuit, cinci km. de Ploieşti. Ajungeam la o baltă formată din devierea unei părţi a răului Telejean, spre ştrandul oraşului de la Bucov. Acolo eu prindeam modestul “porcoi” iar el un pe,te mai elitist: “clean”. Alt loc de pescuit, geografic mai îndepărtat, era undeva pe cursul Teleajenului mai jos de podul din comuna Bucov. Acolo, în nişte gropi de bombă ( urmare a incursiunile aviaţiei americane), se prăsiseră peşti “caraşi”, un soi de talie mică. Am admirat că Spancioc făcea totul cu seriozitate, mai ales când era vorba de pescuit, table sau tabinet…
Gospodăria lor era deosebit de interesantă. În plin centru urban, alături de monumentala clădire a liceului Caragiale, realizată de arh. Socolescu, în grădina familiei Stoicescu se cultiva porumb, floarea soarelui, tomate roşii şi câte şi mai câte. Găinile ciuguleau prin grădină şi undeva în spate, într-un coteţ uriaş, creştea Ghiţă, porcul iubit şi alintat de toţi membrii familiei, până la tristele zile ale Ignatului, când bietul Ghiţă era sacrificat…Uneori aduceam coji de pepene pentru bietul animal, în speranţa că voi primi ceva şorici în preajma Crăciunului…
Tatăl lui Spancioc, Dl. Stoicescu, avea o funcţie mare la Rafinăria 1( fosta Astra Română),fiind după câte îmi amintesc contabil şef. În această postură a intervenit energic pentru repartiţia şi primirea fiului său la Facultea de Utilaj Petrolifer din IPGG Bucureşti. Am devenit până la urmă colegi atât în şcoală medie tehnică, cât şi în facultate.
În anul II de facultate s-a declanşat marea dramă: Spancioc, – un tip sportiv, bine făcut, fără a fi prea înalt – s-a îndrăgostit nebuneşte, de o casieriţă de la Halele Centrale ale oraşului, fată cu figura complect banală. Din acest motiv a început să-şi neglijeze studiile. Se deplasa în fiecare zi de la Bucureşti la Ploieşti că să-şi vadă iubita, inclusiv în timpul sesiunilor de examene, când toţi colegii învăţau zi şi noapte… Dl. Stoicescu, tatăl lui, era pe bună dreptate foarte îngrijorat. M-a rugat insistent să-l influenţez în sensul continuării ritmului normal de invatutura. Am încercat să-l conving cu o logică simplă:
“Ascultă ce-ţi spun. Trebue să înveţi toată săptămâna, fără întrerupere. Te poţi duce la Ploieşti Duminică. Trebue să-ţi continui studiile. Dacă vii zilnic să-ţi vezi iubita, vei pierde examenele, vei fi exmatriculat din facultate şi înrolat imediat în armata pentru 3 ani. În acest caz îţi vei vedea iubita mult mai rar, probabil odată pe an! În consecinţă ai de ales între două variante:
Prima: La la facultate, o vazi o dată pe săptămâna plus toată vacanţă sau
A două: În armata: o vezi o dată pe an ! Alege singur!”.
În ciuda explicaţiilor mele şi spre disperarea părinţilor săi Spancioc a ales varianta cea mai proastă. A urmat inevitabilul. Pierderea tuturor examenelor, exmatricularea din facultate şi înrolarea pentru 3 ani, într-o unitate militară de muncă, cu aşa numitele “uniforme gri”…
Impresia mea, şi nu numai a mea, era că fata – din motive lesne de închipuit -– nu era interesată că iubitul ei să ajungă inginer.
Uneori bietul său părinte mă ruga să-I comunic că ”iubiţica de la Hale”, îl înşeală fără ruşine, în timp ce bietul băiat face armata. În situaţia creată am renunţat însă la orice intervenţie… Legăturile mele cu Spancioc s-au înterupt definitiv, pierzând astfel unul din cei mai buni prieteni ai mei… În urmă cu câţiva ani George m-a informat telefonic din Ploieşti că Stoicescu Ştefan a trecut într-o lume mai bună…
Dumitrescu Gheorghe (“Deghe”) a fost de asemenea unul din prietenii mei foarte apropiaţi. Eram frecvent în vizită unul la altul.
În adolescenţă l-am învăţat cum să-şi perfecţioneze înotul şi el m-a iniţiat cum să mă apropiu fără teamă de câini şi de…cai ! Într-o practică, am abordat împreună câţiva cai jigăriţi care păşteau paşnic pe un teren viran la periferia oraşului, lângă o rafinărie. Prudent, am rămas la o distanţă la o distanţă de peste 20 de metri. Deghe, cu un şomoiog de iarbă în mâna, se apropia de animale îngânând câteva cunvinte prieteneşti. Una din gloabe, interpretând greşit intenţiile amicale ale temerarului, s-a întors brusc şi i-a plasat cu sălbăticie două copite posterioare în piept. Deghe s-a ridicat repede de la distanţă unde fusese proiectat,şi în ciuda durerii, mi-a zâmbit informându-mă: « Se mai întâmplă. Nu trebue să-ţi fie frică de cai pentru atâta lucru… ».
În vara anului 1953 am ajuns pentru prima oară la mare. Am rămas la un moment dat fără cazare (şi fără bani !), fiind evacuat din “vila partidului” din Eforie Sud, unde am locuit câteva zile clandestin, împreună cu mama mea, invitată a familiei redactorului Şef de la Flamura Prahovei…. (Evacuarea avut loc la reclamaţia unui tânăr “activist” un tip înalt, blond, cu o chelie pronunţată, tip inclus definitiv pe lista neagră a celor care mi-au provocat necazuri în ultimele şase decenii !)
În orele următoare m-am întâlnit cu Deghe care conducea o motocicletă “IJ” de 350 cc. Am înţeles pe loc că nu avea carnet de conducere şi nu era proprietarul motocicletei !. M-am urcat pe şaua din spate a “noului” său vehicul cu care m-a transportat temporar pe plaja din Mamaia, în faţă hotelului Rex. M-a rugat să-l aştept acolo, promiţându-mi că va aranja ceva ! Au trecut câteva ore bune. Era o căldură insuportabilă şi după câte îmi amintesc m-am insolat bine… Spre seară apare în fine şi Deghe. Cu aceeaşi motocicletă şi, evident, tot fără permis. S-a rezolvat ! mă anunţă el bucuros. Vei locui la mătuşa mea din Constanţa. Ţi s-a aranja un pat, proaspăt înfăţat, afară , pe prispă casei ! Acesta era Deghe !
După terminarea şcolii a urmat, după câte ştiu, studii economice şi ne-am întâlnit foarte rar. Prin ’60 m-a invitat chiar la o nuntă ! L-am văzut o dată însoţit de tânăra lui soţie, o brunetă simpatică. Au trecut ani fără să mai aud de Deghe. Nu ne-am mai văzut aproape două decenii când, spre sfârşitul anilor ’70, fiind cu treburi în Bucureşti l-am întâlnit pe Calea Victoriei. Îmbrăţişări, exclamaţii de bucurie ş.a.m.d. De odată, parcă amintindu-şi parcă de ceva, Deghe devine serios, se încruntă şi fac câţiva paşi înapoi: „Mă, tu eşti tâmpit ? Ce mai cauţi aici ?”… Da, acesta era Deghe!
Theodor Toivi
