Adunarea urma să dezbată şi să adopte proiectul primei Constituţii moderne a României elaborat de guvernul prezidat de Lascăr Catargiu. Pentru examinarea proiectului şi pentru eventuale propuneri de modificări s-a constituit un comitet care a prezentat un raport ce urma să fie discutat de membrii Adunării. O atenţie deosebită s-a acordat problemei evreieşti, respectiv dreptului la cetăţenia română a evreilor.
„Obiectul unei preocupări particulare atât a secţiunilor, cât şi a comitetului a fost al naţionalităţii” se arăta în raportul comitetului. Poporul român, foarte gelos de naţionalitatea sa, s-a arătat totdeauna timid în faţa oricărei dispoziţii legislative în care a putut vedea cea mai mică ameninţare pentru a sa naţionalitate. Acesta a fost motivul pentru care aliniatul 2 din articolul 6 al proiectului de Consituţie a inspirat o justă temere ce s-a manifestat în toate părţile României cu o vivacitate care nu ar putea fi condamnată decât numai de acei ce nu cunosc bine starea societăţii noastre, cauza plagelor sale, pe inamicii săi din lăuntru, pe cei ce sunt ostili credinţei sale, religiunii şi independenţei sale.” (1)Această „justă temere”, cum se specifică în raport, s-a datorat dreptului acordat evreilor, de către articolul respectiv, la cetăţenia română. Astfel articolul stipula:” Însuşirea de român se dobândeşte, se conservă şi se pierde potrivit regulilor statornicite prin legile civile. Religiunea nu mai poate fi un obstacol la împământenire” (2) Nefiind de acord cu acest ultim aliniat, membri comitetului au cerut să se introducă următoarea precizare: ” Încât priveşte pe israeliţi o lege specială va regula admisiunea lor treptată la împământenire”.(3)
Discuţiile privind problema încetăţenirii evreilor dovedesc existenţa unei adevărate psihoze antievreieşti de care erau cuprinse, cu mici excepţii, clasa politică şi societatea românească în general. Printre obsesiile principale era teza invaziei evreieşti. După susţinerile unor deputaţi, la data respectivă în România trăiau 500.000 de evrei. În realitate, potrivit recensământului din 1859, populaţia totală a Moldovei era de 1.325.096 locuitori, din care118.922 erau evrei. La Iaşi, dintr-un total de 67745 locuitori, 47% erau evrei. În Muntenia, după o statistică din 1860, din 2.400.921 de locuitori 9234 erau evrei. (5934 trăiau în Bucureşti).(4)

În general evreii erau văzuţi ca „o populaţie incultă şi lipsită încă cu totul de luminile civilizaţiei secolului.”(5). Afirmaţie ce dovedeşte o necunoaştere a societăţii evreieşti din epocă.. Iată cum caracteriza şef rabinul dr. I.I.Niemirower această perioadă din istoria evreilor ieşeni: ”Până în 1866 a început lupta pentru progres mai ales prin fondări de şcoli. În genere sub domnia lui Cuza evreii făcură un pas mare spre civilizaţie”(6). Iar pentru demitizarea tezei despre aşa –zisa invazie evreiască este concludentă , printre altele, lucrarea lui Elias Schwarzfeld , „Din istoria evreilor. Împopularea, reîmpopularea şi întemeierea târgurilor şi a târguşoarelor în Moldova”(7) , în care autorul demonstrează pe bază de date şi fapte serviciile aduse de evrei, societăţii româneşti din epocă, în ţinuturile respective.
În ceea ce priveşte populaţia evreiască din Bucureşti sunt alte dovezi concludente privind nivelul lor cultural, existenţa unei intelectualităţi de elită: înfiinţarea primelor şcoli; publicarea în 1857 a ziarului bilingv „Israelitul Român”;Înfiinţarea unor instituţii culturale şi nu în ultimul rând înălţarea Templului Coral, simbol al autoemancipării evreilor în context românesc. Desigur, exista şi o categorie declasată dar asta nu numai în cazul evreilor.Sub presiunea atmosferei din cadrul adunării , a protestelor şi chiar a violenţelor din afară, I.C.Brătianu ia cuvântul în calitate de ministru de finanţe , în şedinţa din 18 iunie, arătînd că „toate intrigile, toate pasiunile au luat drept armă articolul pus în Constituţie , ca să poată amăgi poporul şi să îl împingă la agitaţiune. Domnilor noi am declarat că guvernul nu înţelege a da ţara evreilor nici a le da drepturi care să atingă, să jignească, cât de puţin, interesele românului. Drept consecinţă retrag articolul privitor la evrei . Aceasta am spus-o şi afară şi toţi câţi au fost de bună credinţă au arătat mulţumire şi s-au retras satisfăcuţi. Domnilor, guvernul declară că retrage articolul privitor la evrei. De aceea socotesc ca, chiar de acum, comitetul să adere la propunerea guvernului; să retragă din proiectul său articolul pentru evrei pentru ca acest articol nici chiar să mai fie în discuţie. De asemenea şi Camera să adere încă de acum şi domnu preşedinte să proclame această hotărâre a Camerei pentru ca să se potolească lumea. Am cerut asta pentru ca să ştie lumea afară hotărârea Adunării cât mai curând şi astfel să prevenim evenimente poate grele.”(8)

Cu toată hotărârea guvernului privind scoaterea din proiectul Constituţiei a articolului referitor la evrei, discuţiile pe această temă au continuat. Căci atât pentru cei care manifestau afară cât şi datorită convingerilor politice ale majorităţii din cadrul Constituantei , problema nu era să se renunţe la articolul referitor la evrei ci adoptarea unui articol care să-i excludă pe evrei de la dreptul la cetăţenie.Evreii erau consideraţi a fi un pericol pentru naţiunea română , pentru existenţa naţională a statului român. Ce-i drept nu din cauza religiei ci din considerente demografice şi social-economice. În acest sens este relevantă o nouă intervenţie a lui I.C. Brătianu. Se declară de acord cu I. Strat (prof. univ. de economie) care a subliniat că problema evreiască nu este o problemă religioasă ci una social-economică. ” Românii nu s-au ridicat contra unei populaţii din punctul de vedere al intoleranţei religioase, ci numai din punctul de vedere al intereselor sociale”(9).

Preocuparea Adunării ca respingerea evreilor de la dreptul la cetăţenie să nu fie considerată ca expresia intoleranţei religioase dovedea că elita politică românească a epocii, cu studii în străinătate, a ţinut la imaginea României în faţa unei Europe care în mijlocul secolului al XIX-lea condamna intoleranţa religioasă. Şi totuşi a existat şi intoleranţă religioasă fapt ce rezultă, printre altele, din una din intervenţiile lui I.Voinescu, vicepreşedintele Consiliului de Stat. Pentru susţinerea concepţiilor sale îl citează pe Tacitus despre evrei;”Moise a dat poporului evreu o lege, scria marele istoric roman, spre a îl deosebi cu totul de celelalte popoare. Tot ce la alte naţiuni e dispreţuit şi rău, la ei e admis şi bun, aşa în cât pururea să fie inamici neîmpăcaţi ai altor neamuri.”(10).

Concluzia lui Voinescu: „ Acestea sunt domnilor citaţiuni din autori înaintea cărora cred că noi trebuie să ne înclinăm. Nu voi mai cita alţii, nici chiar pe Spinoza care, ca evreu, e de fel favorabil coreligionarilor săi.”(11). Argumentele lui Voinescu nu au fost discutate de membri Adunării. Trebuia acţionat împotriva evreilor în aşa fel ca Europa să înţeleagă că dreptatea este de partea românească. Astfel, I.C. Brătianu revine asupra cauzelor sociale. „Evreii au devenit o plagă socială, pentru România, spunea Brătianu, nu datorită lipsei lor de civilizaţie căci nici ţiganii nu sunt civilizaţi şi cu toate acestea li s-au dat drepturile fără ca să se scoale nimeni şi să protesteze. Ceea ce îngrijorează în cazul evreilor este numărul lor mare motiv pentru care naţionalitatea noastră este ameninţată de către evrei. Venind în Moldova cu experienţa comerţului şi a speculaţiei au făcut concurenţă comerţului naţional şi l-au dărâmat. Dar revolta nu era împotriva evreilor cu capitaluri care aduc totdeauna bine într-o ţară. Românul s-a indignat contra numărului infinit de proletari care venind în ţară cu spiritul de economie şi de speculaţie s-au ridicat asupra românilor. Ei nu au făcut decât să strângă capitalurile din ţară şi să se facă stăpâni pe ele. De aceea guvernul s-a hotărât să facă să înceteze imigraţiunea tuturor proletarilor nu numai a evreilor”(12).
Afirmaţiile nu sunt bazate pe o statistică privind structura socio-profesională a evreilor. Ce-i drept se recunoaşte absenţa clasei de mijloc provenită din rândul pământenilor, dezinteresul românilor pentru comerţ şi industrie. Totuşi, nimeni nu se referă la faptul că în aceste condiţii nu puţini evrei erau meseriaşi, aducând servicii reale societăţii româneşti. Aşa spre exemplu conform lui Neugebauer, consulul Prusiei, :”O mare parte din evreii ieşeni trăiesc din munca mâinilor lor ca meşteşugari. Geamgii,teslarii, în cea mai mare parte; croitorii, ciubotarii, giuvaergii etc. în cea mai mare parte sunt evrei.”(13). În Bucureşti „tinichigii şi zugravii au fost exclusiv evrei. Conform unei statistici oficiale din anii 1834-1844, 112 erau croitori, 58 tâmplari, 31 cizmari, 8 argintari, 8 sticlari ş.a. Ignorând statisticile oficiale I.Voinescu susţinea că la data respectivă ” în România trăiau 600.000 de evrei, că bucurându-se de libertatea comerţului şi industriei au căutat toate mijloacele şi au reuşit a stânge, a stârpi toate acele bresle româneşti şi a le acapara ei evreii, nu în folosul general al ţării, ci al lor particular în paguba naţională”(14). În calitatea lui de aprig oponent al încetăţenirii evreilor aduce ca argument şi poziţia unor ţări străine în această problemă. Se referă la Regulamentul Organic care a prevăzut drepturi politice numai pentru străinii de rit creştin, la prevederile conferinţelor statelor garante din anii 1856 şi 1858 care, prevăzând drepturi politice pentru străinii creştini de orice rit, pentru evrei problema urma să fie rezolvată prin legi speciale. În viziunea lui „ nu poate exista vreun singur român care cunoaşte intr-adevăr nevoile patriei sale să vie azi să zică: fiindcă evreii au capitalurile în mâini să le dăm drepturi şi astfel să cedăm unei nevoi pecuniare. Nu, domnilor, eu unul o mai repet nu cred că este vreun român care va veni să susţină aceasta; că toţi ştim că noi dacă am acorda astăzi drepturi evreilor pentru considerentul că capitalurile sunt în mâinile lor, mâine vom fi slugile lor.”(15).

Părerile antievreieşti rostite în Adunare au creat contextul favorabil pentru depunerea în şedinţa din 22 iunie a următorului amendament: Să se primească articolul următor ca articol 7: „Nici un evreu din momentul promulgării acestei Constituţii nu se va putea stabili în România de cât conform unei legi speciale întru aceasta.”(16). După discuţii îndelungate amendamentul a fost respins. Nu din prea multă simpatie pentru evrei, ci din grija pentru imaginea României. Printre oponenţi se remarcă G.Mârzescu. În optica sa „Introducerea acestui articol în Constituţie ar fi un ce foarte periculos, ar fi introducerea în charta ţării a unui principiu inuman, un principiu barbar. Ca Adunare Constituantă nu putem proceda altfel de cât să respingem amendamentul care conţine un principiu ce în faţa Europei întregi ne ar da un nume de barbari.”(17).

Aşadar, printre cei prezenţi la aceste dezbateri tensionate s-au afirmat şi puncte de vedere mai puţin radicale. Este şi cazul lui Ghica Comănişteanu. Referindu-se la temerea unor deputaţi de starea de spirit antievreiesc a populaţiei el declara: ”Nu mă tem de ceea ce gândesc concetăţenii mei de la cutare sau cutare judeţ, mă tem numai ca opinia acestei Adunări  să nu fie rătăcită şi întunecată de prejudicii. Nu cred să fie o pretenţiune mai dreaptă de cât pretenţiunea israeliţilor de a fi consideraţi ca cetăţeni când sunt supuşi ai statului nostru, când sunt domiciliaţi, născuţi în ţară din neam în neam , când sunt supuşi la recrutaţii şi la alte asemenea îndatoriri exclusiv cetăţeneşti. Este foarte natural, conchide G.C., ca fiind supuşi la toate îndatoririle cetăţeneşti să pretindă a avea şi toate drepturile.”(18). Respinge argumentul celor care consideră că încetăţenirea evreilor ar însemna un pericol pentru naţiunea română. „Israeliţii compun o populaţie activă, susţine el, care munceşte şi câştigă. Un asemenea element nu este niciodată pernicios pentru o naţiune. Înmulţindu-se numărul cetăţenilor se înmulţeşte şi puterea statului.”(19). În acelaşi timp Ghika Comănişteanu s-a referit şi la faptul că evreii din Moldova au contribuit la împrumutul naţional.

Costache Epureanu, jurist de profesie, s-a raportat la problema în discuţie din perspectiva interesului politic al naţiunii majoritare. În optica sa „prin excluderea evreilor de la orice participare la drepturi în societate, chiar şi de la perspectiva de a participa într-un viitor oarecare, în câtă vreme domnilor îl veţi menţine în acea stare de izolare în sânul societăţii noastre el va fi un element duşman nouă. Aşadar e de interesul politic al unei naţiuni ca să nu menţină în sânul său un popor în stare de iloţi”(20). Cei drept, părerea lui Epureanu că „evreul posesor de capital este un agent folositor societăţii şi că societatea românească nu are nici un interes să-l transforme în duşmanul său”(21) nu era singulară. Dar el a mers mai departe şi a propus să se suprime din Constituţie toate referirile la evrei. „Să lăsăm viitorului această chestiune, susţinea Epureanu, şi mulţi din noi care suntem astăzi în contra populaţiunii evreieşti ne vom mai calma şi prin luminile ce vom avea atunci vom putea lua o deciziune mai solidă”(22).

Dar cuvântul lui Epureanu nu s-a impus; după cum nici al celorlalţi care au fost împotriva excluderii evreilor de la dreptul la cetăţenie.

În şedinţa din 30 iunie-12 iulie 1866, Adunarea Constituantă a adoptat articolul 7 cu următoarele prevederi: „Calitatea de român se dobândeşte, se păstrează şi se pierde în conformitate cu regulile enunţate prin legile civile. Numai străinii de rit creştin pot dobândi calitatea de român.”(23).

Conform aprecierii lui Carol Iancu,”acest articol reprezintă oficializarea problemei evreieşti în contextul românesc.”(24).

Deşi părerile despre rolul evreilor în societatea românească nu întruneau unanimitate de vederi, totuşi, adoptarea articolului 7 demonstrează că în privinţa împământenirii lor exista o poziţie unanimă.

Acte de violenţă în Bucureşti, în zilele dezbaterii articolului 7.

Despre reacţiile unor locuitori ai Bucureştilor în zilele dezbaterii articolului 7 relata ziarul „Românul” din 23 iunie în termenii următori:

„Sâmbătă era să înceapă dezbaterea proiectului de Constituţie în Adunarea Naţională. Poporul s-a adunat spre a asculta însemnatele dezbateri care să pună bazele Constituţiei viitorului. Câţiva agenţi care primeau lefuri de la străini s-au vârât între popor al agita şi al împinge spre excese. Încercările lor nu au avut succes. Domnul I.C. Brătianu însuşi a ieşit şi a vorbit spunând că nici un drept,nici un interes al românilor nu va fi jignit în favoarea nu numai a israeliţilor,  dar nici a unui străin. Agenţii care agitau lumea văzând că nu reuşesc a face tulburarea ce voiau la Cameră, au purtat ochii lor în altă parte.Vreo 5o de indivizi armaţi cu topoare şi bucăţi de fier s-au îndreptat spre sinagoga israelită unde au sfărâmat toate geamurile, uşile şi ornamentele dinăuntru, stâlpi, bronzărie în câteva minute până când garda naţională a reuşit să-i risipească. Astfel cel mai ruşinos act, dărâmarea unei biserici a fost comis de o mână de oameni care vor arunca tot asupra poporului român. Înţelegem ca cineva să nu voiască a da drepturi politice evreilor , este o prevenţiune în contra căreia i se pot scuza dacă nu pe deplin justifica, dar de la drepturile politice a sări la intoleranţa religioasă, de la un articol de Constituţie a merge la dărâmarea templului unei confesiuni este o deosebire mare.”(25).

Pentru liniştirea spiritelor nu a întârziat nici declaraţia guvernului:”Spre a curma toate intrigile şi uneltirile inimicilor ţării, guvernul a declarat oficial că niciodată nu va jigni nu numai drepturile, dar nici interesele românilor în favoarea străinilor în general şi în parte a israeliţilor.  Astfel s-a hotărât să se retragă articolul din Constituţie privitor la israeliţi care, în spiritele unora provocase oarecare îngrijorare”(26)

Un protest împotriva vandalizării templului a fost exprimat de arhimandridul Climenti. „Ca român, declara el, nu am fost şi nici nu sunt încă pentru împământenirea evreilor sau a li se da drepturi politice, mai întâi trebuie să se bucure românii. Pe de altă parte, ca creştin şi mai cu seamă ca preot al bisericii lui Isus Hristos, am fost şi sunt împotriva a oricărui atac împotriva altei religii fie şi israelită fie şi păgână. Românii sunt creştini şi deci nu pot fi netoleranţi în religiune, fără a se compromite moralmente ; nu pot a se pogorî la atacuri de cult religios cum fu atacul de sâmbătă.”(27).

Un istoric al acestui eveniment a făcut peste arcul timpului Elias Schwarzfeld. „O revoltă izbucni împotriva evreilor din Bucureşti, scria el, care se termina cu distrugerea noului templu (adică Templul Coral,n.n.); clădit după doi ani de sacrificii şi a cărei inaugurare trebuia să aibă loc în zi de Şabat Nahmi (Sâmbăta Mângăerii) Casa Domnului a cărei aspect monumental îmbucura vederea a ajuns o ruină devastată. Jaful dură o oră întreagă. În fine o companie înarmată a gardei naţionale sosi, împrăştie norodul adunat şi se mulţumi de a retrimite pe revoltanţi la vetrele lor. Guvernul care profesează principii liberale a lăsat nepedepsite aceste vandalisme. Iată rezultatul aşa-zisei libertăţi a presei. Ziare duşmane evreilor şi pamflete propovăduiesc nestingherit insulte la adresa evreilor. În fine când excesele au izbucnit , după devastarea templului, a apărut prefectul de poliţie şi s-a adresat în termenii următori către mulţimea de vandali: fraţilor liniştiţi-vă nu vom da drepturi jidanilor. Norodul s-a împrăştiat atunci ducând cu sine trofeele victoriei sale, după ce a maltratat femei, copii şi bătrâni. Evreii au trebuit să îşi închidă casele şi prăvăliile şi să se adreseze consulilor puterilor străine” (28).

În loc de încheiere

Acum, după un secol şi jumătate de la aceste  evenimente, se pune întrebarea cum se raportează istoriografia actuală la cele petrecute atunci  în anul 1866? Atenţia este focalizată asupra adoptării Constituţiei. „Constituţia din 1866 a reprezentat un  statut fundamental, scrie Dan Berindei, care a îngăduit României alinierea ei pe plan politic regimurilor înaintate ale epocii” (29). Istoria Românilor apărută sub egida Academiei are o poziţie mai nuanţată, dar tot nu prezintă evenimentele în întreaga lor semnificaţie.”Proiectul a fost mai înaintat de cât rezultanta, se scrie în volumul menţionat. Dacă în proiect se prevăzuse posibilitatea împământenirii străinilor de orice rituri, în Constituţie ea a fost limitată numai la cei care aparţineau cultelor creştine”(30).

Nu sunt menţionate discursurile antisemite , devastarea sinagogii, declaraţiile oficiale ale guvernului care se angaja că nu va da drepturi „ jidanilor”. Tot atâtea aspecte care vin în contradicţie cu spiritul modernităţii a secolului al  XIX-lea.

NOTE

1.Alexandru Pencovici, Desbaterile Adunării Constituante din anul 1866 asupa Constituţiei şi legii electorale din România,Bucureşti,1883,p. 25.

2. Op. cit.p.2
3. Op. . cit p.49
4. Carol Iancu, Evreii din România(1866-1919),de la excludere la emancipare. Ediţia a 3 . Editura Hasefer, Bucureşti, 2009 p. 149
5. Pencovici,op.cit,p. 25
6. I.Niemirower, Ochire asupra istoriei Comunităţii Israelite din Iaşi, în Evreii din România în Texte Istoriografice, Antologie. Editura Hasefer, Bucureşti,2002, p.p.362,370.

7.Op . cit. p.163-203.

8. Pencovici, op.cit,p. 58.

9.Op. cit.,p.1o7

1o. Op,cit.p.110-111

11.Op.cit.

12. Op.cit. p.107

13.Cf Moses Schwarzfeld, Excursiuni critice asupra istoriei evreilor din România de la început până la mijlocul acestui veac. În Evreii din România în texte istoriografice, p.254.

14. Pencovici,op.cit. p. 111.
15. Op.cit.
16. Op. cit..p.120
17. Op. cit p.124.
18. Op.cit.,p.96.
19. Op.cit.,p.97
20. Op.cit.,p. 103
21. Op.cit.,p.106
22. Op.cit.,p.106-107
23. Carol Iancu, Op.cit,p.68
24. Op.cit.
25. Ziarul „Românul”,23 iunie 1866
26. Loc. cit.
27. Loc. cit.
28. Elias Schwarzfeld, Cronica Israelită în România, în Anuarul pentru Israeliţi,anul X nr. VIII, p.127-128.
29. Dan Berindei, Societatea Românească în vremea lui Carol I (1866-1876).Editura Militară, Bucureşti,1992,p.154.

      30. Istoria Românilor,vol 7,t.1 coordonator Dan Berindei,Editura Enciclopedica,2003,p.560.

Lya Benjamin