Prima mea compoziție am scris-o la vârsta de 10 ani. Eram în clasa a patra sau a cincea a școlii primare din Buhuși, iar subiectul era Fata Căpitanului a lui Pușkin. Ni se ceruse să rezumăm acțiunea romanului, iar eu făcusem ceea ce trebuia, însă cu o singură mențiune: din compoziția mea reieșea în modul cel mai clar că prea tânărul autor al produsului literar luase partea armatei țariste, în loc să se solidarizeze total și fără semne de întrebare cu cauza răzvrătitului Emilian Pugaciov!!

Inutil a aminti faptul că profesorii mei, deveniți peste noapte critici literari, au înțeles imediat că poziția elevului nu se potrivea cu ceea ce se înțelegea în acea vreme ca fiind ”politically correct” . Urmarea fu cea de așteptat: tatăl meu fu chemat imediat la școală, i se atrase atenția în mod discret, dar cu toată seriozitatea, cum că fiul său luase o poziție inacceptabilă, și fu rugat să se ocupe imediat de educația mea politică și să evite pe viitor incidente de o asemenea gravitate.

Iată care a fost prima mea întâlnire cu cenzura, dar și prima încercare de a pune pe hârtie gânduri și impresii.

Nu am intenția să plictisesc cititorul cu amănunte despre stadiile prin care a trecut activitatea mea de a împărtăși cu alții  ceea ce am crezut că ar putea interesa nu numai persoana mea.

Am făcut-o aproape tot timpul, în mod special în cadrul unei activități literare spontane și la nivel de amator, dar am și scris jurnale personale, ce conțineau de cele mai multe ori amănunte din viața mea ce pentru nimic în lume nu puteau fi aduse la cunoștința altuia (cu excepția ultimului, din urmă cu mai bine de 40 ani, care conținea însemnările mele de medic militar pe muntele Hermon, din anul 1974, anul războiului de uzură între Israel și Siria, și publicat în două limbi: română și ebraică).

Ca toată lumea, am scris și am depozitat în sertar, de-alungul timpului, tot ce am scris. Am scris pe foi de hârtie și pe caiete, am trecut de două-trei ori peste tot ce era negru pe alb, am șters ce nu mi-a plăcut,  și gata…..

Sfârșitul mileniului trecut m-a găsit, printre altele, în postura de scriitor amator, sau mai curând povestitor ….în scris. Am început să scriu pe calculator și asta a reprezentat o etapă cu totul nouă, chiar emoționantă, în istoria mea de iubitor al cuvântului scris. Pe scurt, tot ce scrisesem se afla în calculator, la dispoziția mea și orice dorință de  a schimba ceva în text se transforma, cu o ușurință incredibilă, în realitate. Calculatorul mi-a permis să trimit cu ușurință texte la edituri, editurile au acceptat, sau nu, să publice cele trimise și în felul acesta s-a încheiat epopeea fiecărei elucubrațiuni intelectuale semnate de mine sub un nume sau altul.

Când în urmă cu mai bine de 20 ani Viața Medicală, cunoscutul săptămânal, mi-a propus să devin colaborator permanent, ideea mi s-a părut potrivită cu intențiile mele de a continua să scriu și să public. Adică eu scriam , ei primeau textul pe adresa electronică și articolul se publica și se vindea prin abonamente sau la chioșcuri. Adică pe hârtie, așa cum eram obișnuit ”din fragedă pruncie” scriitoricească.

Și deodată apariția revistei electronice Baabel!!!

Iată momentul meu de criză! Aveam în cârca mea mai mult de 7 decenii de viață terestră și eram perfect conștient că vremurile s-au schimbat și că mijloacele de comunicare au căpătat niște forme de care nu auzisem și de care mi-era chiar frică să mă ating. Eu continuam să citesc ziare tipărite pe hârtie și cărți tipărite pe hârtie, doar că poșta nu-mi mai aducea scrisori scrise pe hârtie, ci ele apăreau pe computer. Bineînțeles că orice document important, trimis pe cale electronică, era imediat printat, pentru că eu aveam nevoie să simt hârtia în mână și să răsfoiesc pagini existente și nu ezoterice, înmagazinate pe undeva în memoria calculatorului.

În jurul meu tineri și mai puțin tineri se aliniaseră cu noua modă. Ei se înscriseră la Facebook, și la Twiter, și la Instagram , comunicau prin WhatsApp și citeau cărți pe Kindel.

Iar eu, refractar la toate aceste noutăți deloc atractive pentru tabieturile mele, eram mândru că măcar știam să folosesc poșta electronică, să trimit SMS-uri prin telefonul celular și să folosesc Skype pentru convorbiri cu străinătatea.

Și deodată Baabelul ăsta, o jucărie electronică care îmi apăruse ca un fel de atracție de care nu poți face abstracție! Pe de o parte această producție electronică îmi oferea un ”cămin” intelectual greu de respins. Articole interesante, apariție elegantă, o editoare cu mult simț literar și cu calități profesionale evidente, pe scurt o ușă care se deschidea chiar și în fața unui septuagenar ce mai poseda (sau credea că posedă!) veleități de scriitor/publicist/cronicar amator.

Dar pe de altă parte, totul părea aerian! Scrisul era doar pe calculator, și nimic nu semăna cu ceea ce știam și eram obișnuit. Ba mai mult, fiecare articol devenea pe loc un subiect de comentarii, și mai să nu crezi, oricine putea insera un comentariu, o părere, iar tu autor, de multe ori nici nu știai cine se ascunde în spatele frazelor care-și spuneau părerea despre ce scriseseși!

Nu, asta nu semăna cu o scrisoare la redacția Vieții Medicale, semnată de un confrate, deci cu clare drepturi  de critică sau de comentariu.

Adică cum, oricine poate scrie despre ce ai scris tu? Să fie comentator fără să fie de profesie?! Ba mai mult, comentariile pot ajunge în calculatorul oricui?! Și cu ce drept?!

Doar mai târziu (dar spre satisfacția mea, nu prea târziu) mi-am dat seama de impertinența cu care tratasem acastă formă de difuzare de idei. Eu nu aveam niciun drept să mă plâng de amatorismul comentatorilor, pentru că și eu eram, la urma urmelor, un amator!

Oare un cititor mai tânăr, să zicem unul care s-a născut prin anii 80 ai secolului trecut, poate înțelege rațiunea crizei prin care am trecut în momentul înțelegerii unui simplu fenomen, acela că mijloacele de comunicare umană s-au schimbat cu desăvârșire, că tot ce scrie omul, indiferent care om, devine pe loc  patrimoniu general, supus criticilor și comentariilor emanate de oricine?

Mi se poate spune că de fapt mijloacele de comunicare se schimbaseră cu mult înainte de apariția rețelelor electronice amintite mai sus. Căci cum se pot defini nenumăratele canale de televiziune și și mai multele posturi de radio, care transmit on line știri despre tot și de peste tot, și care de mult au transformat jurnalul tipărit pe  hârtie de ambalat peștele vândut în piață?

Ei bine, lucrurile nu stau tocmai în felul acesta. Tot așa cum, copil fiind, îmi întrebam nu o dată părinții de ce crainicul de la  radio îmi vorbește mie dar eu nu-i pot vorbi lui, media electronică ”clasică” funcționează într-o singură direcție, eu fiind de fapt un partener pasiv, fără niciun drept și (aproape) fără niciun mijloc de a-mi expune opiniile legate de știrile transmise.

Și o precizare pentru a întări argumentul de mai sus: de-a lungul anilor ziarul la care eram abonat îmi publicase mai puțin de o treime din scrisorile câtre redacție, trimise cu speranța caraghioasă că ceea ce cred eu îi interesează și pe editorii cotidianului!!

Dar să ne întoarcem la ziua de azi.

Din contră, rețelele sociale în folosință azi, au devenit într-un timp extrem de scurt reale căi de convorbiri, de schimburi de păreri, de expuneri de poziții care imediat sunt (sau pot fi) luate în considerație, rumegate și urmate aproape instantaneu de reacțiile celui care crede că are ceva de spus. O remarcă pe Facebook se poate lăuda că în câteva ore zeci de mii de ”alții” au citit despre ce e vorba și au votat pentru sau împotrivă, sau chiar au adăogat câteva rânduri exprimându-și părerea despre cele scrise inițial de tine sau de oricine altcineva.

Știu, mi se va spune că de fapt eu fac abstracție de milioanele de indivizi de vârsta  mea sau chiar mai în vârstă, care s-au adaptat cu ușurință la noul val de comunicare, și care se simt în largul lor folosind tot ce media cea nouă le oferă.

Nimic mai adevărat!

Recente date statistice indică că de fapt majoritatea americanilor peste 65 ani (62%) folosesc Facebook ca mijloc de comunicare, spre deosebire de tinerii sub 30 ani la care această cifră ajunge la 90%, orice s-ar spune, o diferență semnificativă, dar nu neașteptată.

Cu alte cuvinte, statistica mă include în rândurile minorității, a celor care nu doresc niciun contact cu un mijloc de comunicare deschis în permanență uzului curent și de câtre toți.

Trebuie să recunosc că sunt conștient de această realitate și că, pe undeva (cred eu), posed un mic, foarte mic, sâmbure de invidie pentru capacitatea de deschidere a acelor suflete de-un leat cu mine. Foarte probabil că sufletul lor e mult mai tânăr decât vârsta din buletinul de identitate. Și ceea ce e mai interesant, nu se cunosc cazuri în care această expunere la ce e nou a ucis pe cineva sau a produs o epidemie de furie sau depresie nervoasă. Adică povestea asta, cu totul pe față și pentru oricine, pare a fi inofensivă, beingnă. Și se pare că eu am pierdut trenul definitiv.

Și cu toate acestea am găsit un punct de sprijin, în ochi mei îndeajuns de important. Diferența între vârste de care vorbeam mai sus se estompează aproape complet atunci când e vorba de utilizarea poștei electronice, așa numitul e mail. Aici procentul ”bătrânilor ” americani utilizatori e de 90%, față de 93% în cazul celor tineri.

Deci, în cazul meu, putea să fie și mai rău……

Dar să ne întoarcem la Baabel. Unde se află această producție intelectuală de prim rang în felul cum privesc eu noua realitate?

Voi fi sincer și voi declara aici că Baabel îmi satisface în mod clar dorința (da, existentă și în cazul meu!) de a-mi pune la bătaie gândurile și a le expune tuturor celor care ajung să ”răsfoiască” această culegere bilunară de eseuri inteligente (uite că trag spuza pe turta ”noastră”, a colaboratorilor), chiar cu riscul să fiu criticat și pus la zid, pe drept sau pe nedrept.

Adică pe undeva Baabel e punctul meu de compromis între ”vârsta a treia” și noul val. Revista mă ajută să mă simt în rând cu alții, mai tineri decât mine, și astfel micșorez oarecum pericolul de a fi categorisit ca batrân zaharisit.

De aceea, la împlinirea a cinci ani de existență ultimul lucru pe care l-aș considera normal ar fi să mi se mulțumească pentru modesta contribuție la succesul revistei. Sunt convins că de fapt eu ar trebui să mulțumesc Baabelului (și în primul rând inițiatoarei lui) pentru că m-a așezat în rând cu mulți alții de vârsta mea  (sau mai tineri), că mi-a oferit posibilitatea să folosesc un mijloc modern de comunicare cu semenii mei și să nu mă  plec sub povara anilor care, slavă soartei, se adună în catastiful  vieții mele.

Gabriel Ben Meron