Președintele României a fost întâmpinat la primăria din Miercurea Ciuc cu imnul secuiesc și i-a fost înmânat steagul secuiesc. Iată știrea „bombă” care a înfierbântat presa zilei de 18 iulie 2017, atitudinea președintelui fiind întoarsă pe toate fețele, iar cea a primarului considerată – aproape unanim  – o obrăznicie, o recidivă, o capcană întinsă șefului statului (în care era să cadă asemeni ambasadorului american)…Eu cred că atitudinea președintelui Iohannis a fost cât se poate de firească, după cum și cea a primarului care – în loc de pâine și sare – a oferit oaspetelui steagul ținutului, ar putea fi considerată la fel de normală dacă…ne-am putea dezbăra de sensibilitățile și suspiciunile inoculate, de-a lungul timpurilor, de o parte și de alta, încă din anii copilăriei.  Ceea ce mi s-a întâmplat și mie.

Într-o zi, să fi avut vreo cinci-şase ani, bunica mea adoptivă (*) – o unguroaică destoinică, inimoasă şi cultivată – după ce mă pusese să promit că n-am să dezvălui nimănui ceea ce avea să-mi arate, a deschis o casetă de metal ferecată cu lacăt şi a scos de acolo un capăt de panglică tricoloră roşu-alb-verde, destrămată la capete şi cu albul îngălbenit de vreme. A sărutat-o şi mi-a spus: „Acesta e tricolorul maghiar, să-l respecţi şi să nu-l dai uitării niciodată. Pentru el şi pentru libertate şi-au vărsat sângele luptătorii noştri cei viteji”, după care mi-a citit, în șoaptă „Cântecul național”, de Petőfi Sándor, avertizându-mă să nu povestesc nimănui despre asta, pentru că e interzis. Bunica mi-a cusut și un costum naţional secuiesc, cu fustiţă din pânză vărgată roşu cu negru, ţesută în casă, lăibăraş de catifea cu lalele aplicate şi o bluziţă albă de pânză, cu mâneci bufante, brodată cu roşu şi verde. Eram tare mândră de costum şi dansam ceardaş la grădiniţă.

Curând am intrat în clasa întâia, la secţia română. Limba mea maternă era maghiara şi nu ştiam o boabă româneşte, dar cu ajutorul copiilor din clasă şi a învăţătoarei brăilence, foarte severă, aveam să învăţ limba română aproape la perfecţie. La şcoală fiecare fetiţă trebuia să aibă costum naţional, cu ie, catrinţă şi brâu tricolor: roşu-galben-albastru. Aveam şi eu unul şi dansam hora plină de elan. Învăţătoarea ne-a explicat semnificaţia fiecărei culori şi ne-a spus că ele sunt sfinte pentru naţiunea română şi că „eroii neamului şi-au vărsat sângele pentru steag şi pentru libertate”.

Acasă tata mi-a cântat în surdină un cântec pe care-l învăţase la liceu, în perioada interbelică, şi începea cu versurile „Trei culori cunosc pe lume/ Ce le ţin ca sfânt odor / Sunt culori de-un vechi renume/ Suvenir de-un brav popor”. Mi-a atras atenţia să nu-l cânt în public pentru că era …interzis.

Curând mi-am dat seama că aceleaşi „secrete publice” le aveau şi tovarăşii mei de joacă, maghiari şi români, – care identificau „tricolorul advers” în combinaţia hainelor copiilor de cealaltă etnie şi nu pregetau să-l remarce…cu ostilitate.  Se dovedea că majoritatea copiilor învățase de acasă că cele două tricoloruri n-ar fi fost …compatibile.

Problemele apar atunci când atașamentul față de însemnele noastre „vine la pachet” cu adversitate față de simbolurile celorlalți, și – din păcate – istoria e plină de fapte de glorie, concretizate prin smulgerea, capturarea, distrugerea sau incendierea steagurilor inamice și înfigerea steagurilor noastre, în locurile unde fluturau ale lor. Și apoi faldurile stindardului învingător se confundă cu suferințele învinșilor. Umbra unor flamuri inamice ne-a marcat istoria.  Istoria…Dar și prezentul?!

Mi-e greu să înțeleg de ce ne deranjează dacă inimile compatrioților noștri – de diverse apartenențe – sunt încălzite de culorile și simbolurile lor naționale sau religioase?! (Același lucru mi se întâmplă și mie. Mă bucur atunci când văd steagul Israelului și mă îneacă plânsul când ascult Hatikva.). De ce ne irită dacă le arborează în locurile unde se simt acasă? De ce nu ar putea coexista ele cu simbolurile oficiale ale statului român?!

Totuși, spre bucuria mea, am remarcat – la  diferite manifestări ale minorităților – panglici în culorile Armeniei, stegulețe cu însemnele Israelului, cocarde maghiare, drapele în culorile Ucrainei sau Greciei, și ale altor țări, dovedind că trăim vremuri normale. Am  văzut fluturând în spațiul public – flancând tricolorul românesc și steagul Uniunii Europene –  drapelele istorice ale unor orașe și municipii din țară.

Desigur sunt multe (poate prea multe) manifestări de intoleranță și suspiciune, întreținute cu suportul substanțial al unor moderatori de presă din rândul majorității,  ceea ce mi se pare pueril și total neproductiv.

Cred că cea mai bună cale de a obține stima și atașamentul față de patria comună și simbolurile ei este respectul față de identitatea și simbolurile minorităților etnice și religioase, trăitoare în România. Cu toții sunt cetățeni ai României, depun jurământul sub drapelul ei, iar atunci când campionii proveniți din rândurile minorităților urcă pe cea mai înaltă treaptă a podiumului, în cinstea lor se înalță steagul României și se intonează acordurile imnului de stat. Și inimile tuturor tresaltă de mândrie patriotică.

Andrea Ghiță

(*) Bunicii mei pieriseră la Auschwtiz și nu aș fi știut niciodată de înseamnă iubirea specială dintre bunici și nepoți dacă nu ne-am fi adoptat reciproc cu soții Friedmann, o familie mixtă  (soțul evreu, soția maghiară) care și-a pierdut un fiu, tot la Auschwitz…Povestea lor poate fi citită aici

http://www.poezie.ro/index.php/prose/13900755/index.html