Pe lângă Ziduri…

Doi ofițeri  druzi ai poliției israeliene au fost înjunghiați pe Muntele Templului  într-o zi de Vineri, zi sfântă pentru musulmani. În aceeași zi, în Franța se sărbătorea Ziua Națională,  ziua în care cu 228 de ani mai înainte  oameni mureau  rostind  trei cuvinte ”Libertate ,Egalitate, Fraternitate!” În timp ce ofițerii israelieni mureau de cuțitele teroriștilor, se auzea strigătul ”Allah Akbar” (Allah este Cel mai mare!)

Funeraliile polițistilor druzi

Teroriștii au fost împușcați imediat. Erau trei  arabi israelieni, trei frați: Ahmed, Hamid și Mufdal Jabarin din orașul Umm-el-Fahm situat în Galileea. Cei doi polițiști druzi erau originari din Daliat al Carmel.  Sergentul Kamil Șnaan avea 22 de ani,  ofițerul Hayil Satawi  avea 30 și era tatăl unui băiețel în vârstă de trei săptămâni.

 

Prima victimă

După calendarul evreiesc ne aflam la începutul lunii Tamuz, lună de comemorare a distrugerii Templului din Ierusalim. Potrivit tradiției evreii comemorează distrugerea în anul 586 (î.e.n) de către babilonienii conduși de Nabucodonosor, a Primului Templu clădit de înțeleptul rege Solomon, precum și  distrugerea celui de al Doilea Templu, în anul 70 (e.n.) de către romanii, conduși de Vespasian și apoi de Titus. Într-o legendă ”midrașică” se spune că după ce Vespasian a ocupat Ierusalimul, a ordonat celor patru generali care îl însoțeau să  dărâme zidurile cu metereze care înconjurau orașul. Pangar era generalul căruia îi revenea răspunderea pentru demolarea zidului dinspre Apus. Dar o poruncă cerească  proteja acest zid căci el adăpostea Prezența Divină. Ceilalți trei generali îndepliniseră ordinul lui Vespasian, dar Pangar nu a dărâmat Zidul de Vest.  Vespasian l-a chemat  să-l întrebe de ce nu a executat ordinul primit. Generalul  i-a răspuns că a procedat astfel pentru a servi onoarea Romei și a Împăratului său. ”Dacă aș fi dărâmat zidul,” – răspunse Pangar – nimeni nu ar fi știut cât a fost de solid și fortificat zidul orașului pe care l-ai distrus, dar, privind acest zid rămas în picioare, toți cei care îl vor vedea vor exclama: «priviți ce ziduri puternice a dărâmat Vespasian»  și te vor admira.” Vespasian  l-a aprobat, dar  l-a și admonestat pentru că nu a executat comanda pe care o primise și i-a ordonat să sară de pe un acoperiș înalt spunându-i ”dacă râmâi viu, vei rămâne viu, dacă ai să mori, vei fi mort!”. Astfel Pangar a devenit prima jertfă a Zidului de Vest care a fost numit Zidul Plângerii. Evreii au plâns aproape două mii de ani la acest zid imens care a rămas mărturia mărețului Templu, primul în care a fost preamărit Unicul Dumnezeu. După o ultimă revoltă a evreilor conduși de Bar-Kohba și însuflețiți de Rabi Akiba – care a fost înăbușită în sânge de împăratul Hadrian, – ei  s-au risipit în lunga și dramatica lor pribegie.

Cronologie

Atunci când romanii au distrus și au pustiit Templul din care a rămas doar Zidul de Vest,  nu era nici un alt sălaș în care Unicul să fie slăvit. Abia peste trei secole s-a construit prima biserică a creștinilor, Biserica Sfântului Mormânt și doar după alte trei secole prima moschee, cea a lui Omar.  Chiar dacă succesiunea în timp nu conferă neapărat priorități valorice, ar trebui acceptată ca un indiciu al intensității legăturilor spirituale. Pentru evrei, a fost locul în care s-au  păstrat  de a lungul unui mileniu Tablele  Legii, chintesența credinței lor. Potrivit narativului iudaic Prezența Divină a însoțit tabernacolul – Chivotul Legii  – în tot timpul peregrinărilor poporului și a continuat să vegheze prin zidurile Templului din Ierusalim. Pentru creștini, Templul a avut semnificații doar pentru câteva întâmplări din viața lui Isus petrecute acolo  (confirmarea și, disputa cu zarafii). Locurile sfinte pentru creștini au fost în egală măsură ieslea din Bethlehem, locul copilăriei la Nazaret, râul botezului, Iordan, grădina Getshemani de pe Muntele Măslinilor și Golgota unde a fost ridicat Biserica Sfântului Mormânt, de către Împărăteasa (Sfânta) Elena a Bizanțului, care însă nu are nici-o legătură cu  Zidul Plângerii. Cu totul altfel stau lucrurile cu cele două moschei clădite de primii califi omeiazi cu scopul, nedisimulat, de a demonstra adevărul obsesiei musulmane repetată în Coran, că Mahomed ar fi fost adevăratul urmaș al lui Abraham (Ibrahim), primul om care a propovăduit existența unui singur și unic Dumnezeu. Evreii și creștinii care, cu mult înainte își revendicau aceeași moștenire, au deturnat misiunea divină, pe care  Mahomed a readus-o pe calea cea dreaptă. Strămoșul musulmanilor a fost Ismael fiul, pe care Ibrahim a fost gata să îl jertfească lui Allah, pe piatra de altar aflată pe Muntele Moriah. Templul  lui Suleyman (Solomon) pe care-l clădiseră evreii în acel loc a fost dărâmat de necredincioși. A clădit moscheea Al-Aqsa (Moschea îndepărtată) și Moscheea Omar (Domul Stâncii) pe Muntele Templului, redenumit ”al Haram al Sharif” (Nobilul Sanctuar) a fost o ”decizie politică” cu scopul de a desființa istoria de mii ani a evreilor și dreptul lor sacru asupra acelui loc. Orașele sfinte ale Islamului au rămas Mecca și Medina.  Bagdad, Damasc,  Cairo, Istanbul, Fez și Cordova au fost capitale vremelnice ale diferitelor Califate, iar Ierusalimul a fost trofeul care trebuia să fie dovada victoriei Islamului și a supremației religiei musulmane.

Cu o ”scurtă” întrerupere de două sute de ani – corespunzând perioadei de dominație a cruciaților care au întemeiat Regatul Ierusalimului, transformând moscheea Al Aqsa, în palat regal și moscheea Omar în biserică creștină –, platoul Muntelui Templului a păstrat timp de peste 1300 de ani până în zilele noastre exclusivitatea musulmană. În tot răstimpul acesta administrarea locului era încredințată unui ” Waqf” (fundație publică în scop religios), cu o largă autonomie, de regulă neafectată de schimbările politice. Secolele se scurgeau în liniște printre cele două moschee unde evreii și creștinii nu erau lăsați să ajungă.

 

Cele trei sărbători

Evreii care, potrivit tradiției și comandamentelor Torei, trebuiau să meargă de trei ori pe an – cu prilejul sărbătorilor de Pesah,  Șavuot și  Sucot  – să  ducă jertfe la Templul din Ierusalim  sau măcar să se roage pe locul în care fuseses Templul, au fost nevoiți să se resemneze făcând pelerinajul la Zidul de Vest, care rămăsese singurul  martor mut al dramelor trecute. Au fost lungi perioade de timp când nici măcar atât nu le era permis. Cu toate acestea, pelerini evrei răzleți mai ajungeau la Zid. Autori importanți ai timpurilor ca Ahimaaz ben Paltiel, Benjamin din Tudela, Nahmanides descriu măreția rămășiței Templului la care evreii nu au încetat să jelească și să se roage. Odată ce Imperiul Otoman și-a extins stăpânirea asupra Ierusalimului, Suleiman Magnificul – care  a înconjurat orașul cu ziduri și metereze vizibile și astăzi – a dat un ”firman” prin care evreii căpătau dreptul neîngrădit de a se ruga la Zidul de Vest. Cât privește accesul evreilor pe ”Haram al Sharif”, adică pe Muntele Templului, interdicția era totală. Dar asta nu crea nemulțumiri căci oricum rabinii  interziceau să ”calce în picioare” locul sfânt unde se înălțase odinioară templul. Interdicția oficială a încetat odată cu mișcarea de emancipare (”Tanzim”) care a schimbat fundamental orânduirea socială și politică din Imperiul Otoman abolind, printre alte restricții, și discriminarea între musulmani și toți ceilalți supuși de alte religii. Primii evrei cu notorietate care au avut acces pe Muntele Templului au fost Moses Montefiore și Baronul Rotschild. Pot să mă mândresc că în urmă cu douăzeci de ani, fără să fi avut o notorietate, am apucat să mă plimb și eu cu soția pe Muntele Templului !:)

 

Unii aleg, alții culeg

După prăbușirea Imperiului Otoman și instalarea Mandatului Britanic, autoritatea musulmană care administra ”Haram al Sharif” era subordonată Muftiului Ierusalimului. Sir Herbert Samuel, primul guvernator britanic al Palestinei (întâmplător evreu:) a avut nefericita inspirație de a-l numi în această funcție pe Haj Amin al Husseini, care s-a dovedit de a lungul timpului nu doar un anti-sionist, dar și un antisemit feroce.

El a folosit orice prilej de a incita arabii din Palestina la luptă împotriva evreilor. Era perioada în care Europa începuse să devină din ce în ce mai pronunțat un teritoriu în care evreii nu mai erau acceptați. Contribuția lor la dezvoltarea acestui spațiu de maximă densitate a culturii și civilizației, a început să le fie întâi reproșată apoi sancționată. Început cu limitarea drepturilor, asaltul frontal împotriva evreilor a continuat cu confiscarea bunurilor, lipsirea de libertate și a culminat cu amenințarea vieții. Disperați evreii căutau un refugiu în țara care cândva a fost a lor și care recent le-a fost promisă de reprezentanții legitimi ai statelor lumii. Această șansă, la care erau îndreptățiți să spere, le-a fost pe nedrept și imoral refuzată. Nu singurul, dar cel mai vehement dintre factorii care au zădărnicit salvarea poate a sutelor de mii de vieți evreiești a fost instigatorul muftiu Amin al Husseini, devenit cel mai important lider arab al locului și momentului. Răscoala arabă din 1929 – izbucnită  sub pretextul lansat de Husseini, cum că evreii vor să confiște treptat Moscheea Al Aqsa și apoi Muntele Templului – a  culminat cu cea din 1936-39, încheiată cu decizia rușinoasă a Marii Britanii, de a institui Cartea Albă. După războiul de independență, încheiat prin armistițiul de la Rhodos, întregul  Oraș Vechi al Ierusalimului, inclusiv Muntele Templului și Zidul de Vest, au ajuns sub autoritatea statului iordanian. Locuitorii cartierului evreiesc al Orașului Vechi au fost alungați  de către autoritățile iordaniene și accesul evreilor la locurile lor sfinte – inclusiv la Zidul Plângerii – a fost interzis, în ciuda faptului că în acordul de armistițiu era stipulată clauza accesului liber. S-a ajuns până acolo încât turiștii care doreau să viziteze locurile sfinte din Ierusalimul de Est erau obligați să prezinte autorităților iordaniene acte doveditoare că nu sunt evrei!! Administrația Iordaniei a durat aproape 20 de ani (1948-1967). Vechi monumente au fost distruse, multe vestigii lăsate în părăsire. Pe Muntele Templului nu au mai călcat evrei, în schimb regele Iordaniei Abdullah a  fost asasinat în fața Moscheei Al Aqsa, de către un terorist arab-palestinian.

 

Ierusalimul de aur…

Eliberarea Zidului de Vest

In a treia zi a Războiului de Șase zile, Zidul de Vest împreună cu Muntele Templului și Orașul Vechi au fost ocupate de trupele israeliene. Dar drapelul israelian pe care unii militari zeloși l-au arborat imediat pe cupola Domului Stâncii a fost dat jos la fel de repede, din ordinul generalului Moșe Daian. A fost un semnal al atitudinii de respect față de islam. Accesul la locurile sfinte a devenit neîngrădit pentru toate religiile și cultelor, pentru orice doritor să le viziteze, pentru orice pelerin care vrea  să se închine sau să se roage. După decretul de anexare a Ierusalimului de Este, în 1967, urmată de adoptarea, în 1980, a Legii Fundamentale care l-a consfințit, administrația israeliană a făcut investiții importante pentru amenajări urbane, măsuri de protecție și conservare a monumentelor istorice și religioase.

ONU nu a recunoscut legea de unificare a Ierusalimului. Dar au trecut deja 50 de ani de când realitatea neacceptată produce consecințe ireversibile. Cu cât mai mult se prelungește ”provizoratul” cu atât mai greu  se va putea accepta o altă soluție definitivă.

În loc să evoluăm spre un aranjament acceptabil, noi evenimente așteptate și neașteptate complică și mai mult lucrurile. În anul 2000 o rază de speranță a luminat meandrele încurcate ale Acordurilor de la Oslo, semnate cu mare pompă în 1993. Cei trei protagoniști Ițhac Rabin, Șimon Peres și Yasser Arafat  au primit premiul Nobel pentru Pace, dar pacea încă nu se întrezărea la orizont. Raza de speranță a fost Bill Clinton, carismaticul președinte al Statelor Unite, care a invitat la Camp David pe Ehud Barak – atunci prim ministru laburist al Israelului – și  pe Yasser Arafat, eternul revoluționar și președinte palestinian.Tema era convenirea unor compromisuri care să conducă la realizarea himerei lansate de „vizionarii pacifiști” ai celor două state – arab  și evreu – care  să coexiste în pace și înțelegere. După ce Ehud Barak a oferit condiții de nerefuzat, Yasser Arafat le-a refuzat.  Cu puțin timp după eșecul încercării de la Camp David, s-a  întâmplat ca Ariel Șaron, noul președinte al partidului de dreapta ”Likud”, să facă o vizită (de lucru:) pe esplanada de pe Muntele Templului, însoțit de un grup de ofițeri de poliție. Șaron considera că a fost doar o ofertă de pace, un evreu pașnic într-o vizită de reconciliere, respect și curtoazie la locurile sfinte ale islamului. Yasser Arafat considera că a fost o provocare și a dat semnalul pentru începerea celei de a doua „intifade”. Prima ”intifadă” a fost întreruptă de Acordurile de la Oslo:) Ambele ”intifade” (cuvântul înseamnă în limba arabă, un fel de cutremur:) s-au soldat cu mii de morți și răniți, dar fără nici un fel de rezultat politic. Litigiile au rămas aceleași printre ele și Muntele Templului pe care îl revendică ambele părți. După 17 ani de la aceste evenimente, UNESCO una din cele mai anti israeliene instituții ale ONU (nu că ar fi vreuna ”pro”:)  a  votat recent o rezoluție în care condamnă ”ocuparea Ierusalimului” de către Israel și declară ilegale, nule și neavenite toate lucrările pe care  Israelul le execută contestând existența vreunui drept istoric al evreilor în legătură cu ”Haram al Șarif” (Muntele Templului)

 

Cuadratura cercului

După  vâltoarea Războiului de Șase Zile, guvernul israelian și conducătorii armatei s-au găsit în fața unor probleme complicate, multe din ele părând fără soluție. Problema cea mai sensibilă era cea a Ierusalimului, dar a fost poate cel mai rapid tranșată, decizia unanimă a guvernului, susținută aproape  de toate forțele politice, era aceea a unificării părții de Est, recent cucerită, cu partea Vest, iar Orașul Vechi cu Muntele Templului să fie anexat  definitiv  Statului Evreu. Pentru a diminua reacțiile adverse s-a convenit cu guvernul iordanian – care  deținea controlul asupra administrației locurilor sfinte  – un acord de ”status quo”. Aceasta însemna, în esență, păstrarea administrației de zi cu zi în responsabilitatea ”WAQF” care rămânea pe mai departe subordonată autorităților Iordaniene, Israelul asumându-și exercitarea suveranității și asigurarea securității  zonei ”Al Haram al Șarif ”.

Dincolo de numeroasele detalii și reglementări care priveau mai cu seamă administrația, rămâneau de stabilit condițiile de acces ale ne-musulmanilor și, mai ales, ale evreilor, pe Muntele Templului. Evident prima și cea mai la îndemână măsură a fost asigurarea accesului liber și nelimitat la Zidul de Vest. A fost amenajată și organizată zona din fața Zidului. Evrei religioși sau seculari, creștini de toate cultele, oameni de diferite credințe, vârste, etnii sau rase, vin la Zid din respect, pentru reculegere și meditație. Zidul nu este doar un loc sfânt pentru evrei, ci și un monument peren al Istoriei de milenii  Zidul este perceput ca o rămășiță a Templului în care cei credincioși regăsesc Sfințenia Creatorului. Oamenii cei mai importanți ai lumii,  dar și cei mai năpăstuiți s-au recules la Zidul Plângerii și au introdus bilețele sau scrisori prin care se adresează Celui Atotputernic Păstor al tuturor oamenilor. Acest obicei  provine  –  se spune  –  din secolul 18 și a fost consemnat de un rabin venit la Ierusalim din Maroc. În zilele noastre, un rabin are misiunea de a aduna toate misivele înghesuite în crăpăturile Zidului pe care le înhumează în semn de respect pentru sufletele oamenilor care le-au scris cu încredere și speranță

 

Accesuri și succese:)

Dacă accesul liber la ”Kotel” s-a asigurat fără îngrădiri, nu  la fel de simplă a fost abordarea accesului pe Muntele Templului. ”Am devenit mai curând ostatecii decât stăpâni” spunea un ministru israelian referindu-se  la problemele ivite, dintre care cea mai complicată era cea a accesului evreilor. Pe de o parte, conform  reglementărilor anterioare care trebuiau păstrate în aranjamentul de ”status quo”, evreilor le era cu desăvârșire interzis accesul, pe de altă parte, într-o guvernare democratică astfel de discriminări erau de neconceput. Dacă majoritatea evreilor ar fi dorit să viziteze locul din pură curiozitate sau cel mult să vadă de aproape moscheea a cărui cupolă aurie a devenit emblema Ierusalimului evreiesc, cei religioși, ”haredim”* (ultraortodoxi)  ”mizrachim” (tradiționaliști) sau religioși naționaliști considerau esențial să poată să se roage în cel mai sfânt loc al iudaismului, acolo unde cândva a fost Templul și ”Sfânta Sfintelor” în care se păstrau Tablele Legii. Numeroși rabini și autorități rabinice au sprijinit și continuă să sprijine mișcarea pentru dreptul de a se ruga pe Muntele Templului.

Autoritățile legale nu pot hotărî interdicția accesului, astfel încât limitarea, care să prevină situații conflictuale cu musulmanii, a rămas în sarcina ofițerilor de poliție care – cu  diplomație și tact – au reușit în mare măsură, inclusiv prin colaborarea cu ”Waqf, să țină cât de cât situația sub control. Din timp în timp  se produce câte o criză alimentată fie de extremiștii arabi, fie de cei evrei.

Nu e destul că  ”Muntele” și Zidul de Vest generează dispute, contradicții și lupte între evrei și arabi, dar mai agită  și spiritele evreiești. Cea mai aprinsă dispută este în legătură cu un subiect aparent de factură religioasă care nu ar trebui să fie pe agenda publică, ci mai curând să fie soluționată de autoritățile rabinice: cine și cum trebuie să se roage la Zidul de Vest (Kotel ha Maaravi-ebr). În principiu nu există nic -o discriminare între cei care doresc să se reculeagă sau să se roage la ”Kotel”, dar…nu oricum:)

De mai mulți ani un grup de doamne, condus de Anat Hoffman, dorește să promoveze egalitatea dintre femei și bărbați ,inclusiv în modalitatea în care se oficiază serviciul religios la ”Kotel”. Este o preocupare constantă a denominațiilor moderniste,”reform” și ”conservativi” ca să impună egalitatea dintre sexe în oficierea și participarea la slujbele religioase, adică doamnele să poarte ”talit” (șalul de rugăciune) și să citească în timpul serviciului public din ”Tora” (sulurile sfinte). La denominațiile tradiționale ortodoxe, separația dintre bărbați și femei este absolută și esențială. Femeile sunt așezate  în sinagogă într-o zonă net despărțită de bărbați și nu au acces la citirea ”Torei”. Ortodoxia refuză orice compromis în această materie. Deci este lesne de înțeles protestul lor vehement la încercarea doamnelor de a purta ”talit”, dar mai ales de a citi în public ”Tora”” Insistența doamnelor are semnificații mai largi. Acceptarea cererii lor înseamnă indirect acceptarea  participării mixte la serviciile divine și implicit recunoașterea de către ”ortodoxie” a dreptului egal al denominațiilor ”reformiste”. În perspectiva imediată, aceasta înseamnă recunoașterea căsătoriilor mixte, a continuității iudaice și pe linie paternală și în final recunoașterea conversiilor ”neortodoxe”. După ani de zile de intervenții, inclusiv plângeri în justiție până la Curtea Supremă, cu susținerea presei și a unei părți însemnate a opiniei publice din Israel ( nota bene, doar 25% din evreii israelieni sunt de afiliere ortodoxă!) doamnele ”rebele” conduse, de Anat Hoffman,  cu sprijinul și implicarea activă a lui Nathan Șciaransky, (președintele Agenției Evreiești) au obținut anul trecut o victorie majoră. La 26 Ianuarie 2016 guvernul Natanyahu a aprobat o hotărâre de a rezerva și a amenaja în zona sudică a  Zidului de Vest (Arcul lui Robinson) un spațiu de rugăciune mixt. Victoria s-a dovedit a fi una ”a la Pirus”.

Arcul Robinson

După 17 luni de așteptare, pe date de 26 iunie 2017, același guvern Natanyahu a hotărât să ”înghețe” hotărârea anterioară referitoare la modul de rugăciune mixt la ”Kotel” .Multe voci autorizate au condamnat inconsecvența guvernului israelian care a cedat presiunilor ”ultra religioșilor” exprimându-și temerea că această atitudine poate conduce la o ruptură  între evreii din Diaspora și cei din Israel. Unul din liderii ”ultra-religioși” Moșe Gafni, a răspuns tăios ”Protestele reformiștilor seamănă cu ale unuia care  după ce și-a omorât tatăl, cerea tribunalului achitare pe motivul că  rămas…orfan”

Dacă ” Zidul” ar avea urechi să audă poate ar fi nemulțumit după 3000 de ani de așteptare.

Tiberiu Roth, 19 iulie 2017

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

3 Comments

  • Avram ben Shalom commented on July 22, 2017 Reply

    DUPA ASA UN ARTICOL DOCUMENTAT(ADICA- INCA UNUL DINTR-O FRUMOASA SERIE…) NE SIMTIM MAI SUS CU O TREAPTA. MULTUMIM FRUMOS, DOMNULE ROTH!! SHABAT SHALOM! CU CONVINGERE- EUGENIA & AVRAM FAIBIS- RIO DE TIRNAVE

  • Ionel schlesinger commented on July 21, 2017 Reply

    Am o mare nedumerire: cine i-a împuternicit pe zișii ultra-religioși să dispună asupra Zidului? (invers întrebarea ar fi: cine îi rabdă?). Și ar mai fi multe alte întrebări privind pe Ultrași, cum ar fi:
    Au ei monopol asupra Creatorului? (pentru cei care înțeleg mai greu: Hashem este doar al lor?)
    Soldații care în timpul Războiului de Șase Zile (unii dându-și viața) au recucerit Kotelul au luptat spre a-i face pe ei stăpâni?
    Cum se face că un rabin e mai rabin decât altul doar fiindcă ”așa vrea mușchii lui”?

    Shabbat Shalom!

  • Cepoi Alexandru commented on July 21, 2017 Reply

    Din nou un articol necesar, actual și bine documentat, așa cum m-am obișnuit din partea domnului Tiberiu Toth!
    Mai ales pentru mine, pentru ca, in acest articol am găsit și rezolvarea la o neclaritate a mea expusa in comentariul meu la articolul intitulat ” O istorie cu războaie ” a aceluiași autor, dl. Tiberiu Roth , adică Mascheea Omar este identică cu Domul Stâncii.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *