Odinioară, pe vremea când eram tânăr, chiar mult mai tânăr, și doritor să cunosc lumea și nu numai pe vecinii mei, definisem România ca o închisoare a căror ziduri nu le vezi, dar le simți. Fusesem doar o dată în străinătate, șapte zile petrecute în țări ”prietene”, Ungaria și Cehoslovacia, dar acea excursie nici pe departe nu putea fi considerată un aperitiv la ceea ce ar fi trebuit să  urmeze. Toate celelalte încercări, de mai târziu, se soldaseră cu un eșec deloc surprinzător. O pereche de evrei, fără copii, cu rude în străinătate și cu meserii universale, răspundeau cu o precizie matematică modelului de cetățeni cu gânduri și planuri de a nu se mai întoarce la patria-mumă.

Gustul nesatisfăcut de străinătate a trebuit să aștepte emigrarea în Israel și vreo câțiva ani suplimentari, necesari pentru a ne regăsi echilibrul sufletesc și …financiar și pentru a construi lista, încă neîncheiată, a țărilor unde doream să ajungem cât se poate repede. Lista era lungă, pofta era mare, bugetul era limitat și apoi începuse o perioadă în care nici timpul nu ne mai stătea la dispoziție așa cum voiam. Lucram de zor și concediile anuale erau întotdeauna prea scurte.

Și totuși umblam, și încă cum!!! Cea mai mare plăcere era să arătăm pașapoartele la graniță. Niciodată nu mi-am dorit un avion particular sau un iaht care să-mi aparțină. Dar pașaportul acela, primul de fapt care nu era intitulat ”fără cetățenie”, reprezenta o imensă avere sentimentală, pe care o păzeam (și încă o păzesc!) ca ochii din cap. Cu câteva zile înaintea primei plecări achiziționasem un ”brâu interior”, de fixat între cămașă și maiou, unde cărticica numită pașaport se lăfăia, profitând de un tratament fără egal. Nu banii erau importanți și nici biletul de avion. Doar pașaportul!

Într-una din primele treceri din Elveția în Franța am fost cutremurați și chiar înjosiți de faptul că nemernicii de grăniceri nici nu s-au uitat la noi și pe jumătate cu spatele spre bariera ridicată ne-au făcut semn să trecem. Ce impertinență! Ce lipsă de respect! Adică cum, ei nu știau că posedăm pașapoarte nu numai ca se le ascundem de privirea dușmanilor Israelului, ci și pentru (sau mai ales) ca să ne putem făli cu ele față de oricine care trebuia să ne ofere ocazia de a le arăta?!

Întors acasă, am hotărât să întocmesc o listă a țărilor pe care le-am vizitat și pe care speram să le vizitez în viitor. Și uite că mă laud (deși cunosc mulți alții care m-au lăsat cu mult în urmă), numărul de țări vizitate a ajuns azi la 45! O recoltă de care sunt mândru, sperând că toți cei ce află de această ”performanță” vor înțelege de unde mi se trage. Ia întreabă mata un ”țabar” (adică născut aici, în Israel) în câte țări a făcut turism până în momentul de față și o să-ți râdă-n nas, adică ce importanță are, el vizitează cât vrea și unde (aproape!) vrea .

Toată această lungă, poate prea lungă introducere are  drept scop să atragă atenția cititorului asupra faptului că lista de care vorbesc e incompletă!! Lipsesc câteva țări în care am fost, dar…..

Am fost acolo. Am fost și în Siria, și în Iordania, și în Liban. Am fost și încă cum! Și nu pentru câteva zile, nici măcar pentru o săptămână, ci de fapt, adunate toate, pentru luni de zile. Da, aveam bagaj, dar n-aveam nevoie de pașaport. Aveam tot ce-i trebuie unui turist, inclusiv hărți (și încă ce hărți!! Detailate, nu e un cuvânt), dar mai aveam ceva, pe umărul drept. Nu epoleți , că ăia sunt pe ambii umeri, ci pușcă, o pușcă automată, cu multe cartușe, grea a naibii, dar extrem de importantă, chiar vitală, pentru acele timpuri și locuri. O aveam cu mine tot timpul, o țineam sub pat în timpul nopții, și-i scoteam țeava pe fereastra autobuzului care ne purta prin teritorii inamice, de frica unui atac venit de pe undeva, de pe marginile șoselei întortochiate.

Toate aceste gânduri mi-au venit în minte zilele trecute, în timpul postului de Yom Kippur, o zi în care adevăratul păcătos e cel care nu folosește acele ore de totală liniște pentru a depăna, în gând, amintiri legate de ceea ce pentru mulți dintre noi reprezintă suprema legătură sufletească nu cu vreo Putere Supremă, că ăsta e apanajul celor care cred în existența Puterii amintite, ci cu cei de o seamă cu tine, cei de care te freci în fiecare zi, de care nu poți face abstracție și care fac parte din propriul tău peisaj uman. Cu ei te socotești, la ei te gândești, de la ei ai vrea să-ți ceri iertare pentru ceva rău făcut, dar fără intenție.

Pe vremuri exista o emisiune de radio intitulată ”Ce-ți amintește această melodie?” Pe mine întreabă-mă ce-mi amintește Yom Kippur, și-ți povestesc imediat de acea după amiază de sâmbătă (era în 1973) când cineva mi-a bătut la ușă, eu l-am catalogat imediat, înainte de a-i deschide, ca fiind impertinent și mojic, și care de fapt era un tânăr de vreo 16-17 ani care venise să mă cheme la spital pentru că ”n-aveai de unde să știi, dar a început războiul”.

Și apoi tot ce a urmat, acele multe luni, mai bine de o jumătate de an, petrecute în parte în ture de 12 ore în camera de gardă și sala de operație și apoi pe muntele Hermon, medic militar în the middle of nowhere, dar deajuns de  linștit pentru că dna Melchior, prea religioasa noastră vecină și agentă de asigurare, a știut să-mi explice, cu numai câteva săptămâni că viața e nesigură și că: ”dle doctor, nu se știe, mâine te cheamă la armată, că ești tânăr, și nu se știe……”, deci mi-am făcut asigurarea pe viață, că așa mi-a spus dânsa să asigur cel puțin un venit modest soției și copilului după…..

Apoi a venit Kafri, comandantul meu de pe Hermon, care mi-a ținut un scurt discurs în plină noapte, cum  că armata nu e o societate de asigurare și că la război se mai și moare, uneori când nu vrei, și alteori când îți cauți sfârșitul cu lumânarea: ”așa cum face ăla de pe jeep, care probabil că are conștiința încărcată și vrea să moară ca un erou”, ăla fiind Moșe Daian, aflat pe munte cu noi și cutreierând toate coclaurile într-un vehicol deschis, așa ca la paradă, în mijlocul bombardamentelor siriene.

Acolo, pe munte, am primit arma cu care am învățat să trag.

”Doctore, spuneai că în România ai făcut școală de ofițeri… Păi atunci cum de nu știi nici măcar cum se ține o armă, dar mi-te să ochești cu ea?!” Spune-le lor că la școala de ofițeri medicali de la Chișoda, la 5 Km de Timișoara, în primăvara lui ’62, ni se dăduseră 5 (cinci) cartușe de pistol și cu asta se încheiase antrenamentul de tir!! Da, le-am spus, și unii chiar au râs, ca de o glumă bună, că de’ , doctorul ăsta știe , cu toată limba lui stâlcită, să spună și glume.

Și acum o mărturisire: în cei 10 ani de ofițerie, în două războaie și luni fără de sfârșit de ”miluim” (chemare sub arme ca rezervist) n-am tras în niciun arab și n-am omorât niciun dușman. Ba mai mult, in Liban am tratat mulți ”inamici”, cetățeni săraci cărora li se spusese de către medicul din sat ca e mai bine (și mai ieftin!!) să apeleze la evreii ”de acolo, de dincolo de deal”, că acolo e pe gratis!

”Ce-ți amintește această melodie” la mine se transformă în ceea ce nu pot uita în fiecare zi de Yom Kippur, când nu mă pot opri să mă gândesc că ce bine e că arabii au învățat cel puțin o lecție din acel război, și anume să nu-i ataci pe evrei în singura zi a anului în care e sărbătoare dar nu e nimeni pe șosele, nu se face turism, nu se pleacă cu cățel și cu purcel (pardon, noi nu prea avem pe aici animale cu rât, dar așa vine expresia!) și spre sud și spre nord, și toată lumea e acasă, sau la sinagogă, deci pe de o parte îi găsești pe toți de care ai nevoie și în plus poți deplasa trupe pe toate drumurile, fără să te lupți cu zecile de mii de cetățeni în vehicole de tot felul, care caută un loc de picnic și un altul unde să-și plaseze cortul și să-și parcheze mașina.

Dar mai știi?! Aba Eban, fostul ministru de externe israelian, emanase celebra frază după care arabii n-au scăpat nici o ocazie de a scăpa o ocazie pentru a  ajunge la o pace cu noi.

Dar  un lucru e clar. Azi se pare că țările arabe au ajuns la concluzia că prea cunoscuta expresie israeliană, că ce nu se poate obține cu forța se poate căpăta cu mai multă forță, e departe de a fi adevărată.

Nu, nu suntem iubiți aici, în zona asta. Suntem respectați ?! Poate. Se tem de noi? Și asta se poate. Dar un război între statul Israel și un stat vecin se pare că nu mai aparține listei pericolelor ce trebuie luate în considerare în ceea ce privește viitorul nostru în următorii ani.

Din păcate, și asta o știe aici și un copil de clasa întâia, suntem încă în pericol, de toate felurile. Grupări teroriste, înarmate mai bine sau mai puțin bine, ne pasc în continuu și încearcă să destabilizeze o situație de calm pe care am câștigat-o cu cei aproape 25.000 băieți uciși în lupte, o zecime din ei în războiul de Yom Kippur.

Dar cel puțin de aproape 45 ani Yom Kippur se celebrează într-o liniște (scuzați-mi expresia!) mortală, în adevăratul înțeles al cuvântului, pentru că în acea zi mii de familii israeliene își plâng fiii uciși în acel război ce nu poate fi uitat.

În amintirile mele, cu care am înjghebat volumul intitulat ”Jurnalul unui pașnic războinic”, Yom Kippur rămâne așa cum l-am lăsat atunci.

Vârsta îți joacă feste și memoria faptelor recente se șterge cu o iuțeală demnă de  fapte mai puțin plăcute.

Dar acea zi de Yom Kippur rămâne vie ca atunci. Și asta până în ultima zi.

Gabriel ben Meron