Au trecut cinci ani de când părinții mei au depus cererea de a emigra în Australia și era imposibil de știut dacă va fi vreodată aprobată.  Ne-am obișnuit cu așteptarea: spiritele noastre erau deja departe, doar trupurile mai lâncezeau.  Timpul picura monoton, fără a aduce cu sine mari schimbări.  Tata lucra mai departe la farmacie, mama în laboratorul spitalului, iar eu mergeam la Liceul Nr. 3.  Efectul cel mai vizibil al cererii noastre de emigrare din 1964 a fost că nu am mai primit apartamentul de bloc cu încălzire centrală, ci doar locuința cu o singură cameră în care stătea o pereche mai în vârstă.  Fiind „cetățeni de nădejde”, li s-a dat lor locuința de bloc, iar noi am fost repartizați în locuința părăsită de ei.  În plus am luat ore particulare de engleză și am făcut progrese frumoase.

Libertatea noastră de mișcare, limitată ce-i drept, nu a fost însă afectată.  În acești ani am făcut câteva călătorii în țările vecine.  După ce excursia noastră din 1968, din munții Tatra din Slovacia, a fost întreruptă de o invazie străină, așa cum am mai povestit (https://baabel.ro/2017/10/incolo-si-inapoi-aventurile-noastre-din-cehoslovacia-august-1968/), tatăl meu a depus cerere pentru o călătorie în Iugoslavia în vara următoare.  În primăvara anului 1969, tata a fost somat să se prezinte la miliție și spre surprinderea lui a fost informat că autoritățile au binevoit să aprobe ambele cereri: nu numai vacanța la marea Adriatică ci și emigrarea în Australia.  Era un eveniment cu totul neașteptat într-o perioadă în care o călătorie în străinătate era privită ca apogeul unei vieți și puțini erau cei care își puteau îndeplini acest vis.  Această aprobare nesperată ne deschidea două posibilități: ori să ne facem bagajele și să emigrăm imediat, ori să plecăm vara în Iugoslavia și la întoarcere să ne organizăm în tihnă emigrarea.  Milițianul prietenos ne-a recomandat a doua variantă și ne-a urat vacanță plăcută în țara vecină înainte de a emigra în Australia.

Nimeni nu bănuia consecințele nefaste ale acestei alegeri, noi cu atât mai puțin.  Nu puteam ști că la 1 ianuarie 1970, deci cu aproape un an mai târziu, vor intra în vigoare două schimbări legislative care ne vor afecta profund: în Republica Federală Germania va expira termenul pentru depunerea cererilor de despăgubire a supraviețuitorilor Holocaustului, iar Australia nu va mai recunoaște automat diplomele din Europa de Est.  Pe atunci despăgubirile din Germania includeau suma „amețitoare” de 120.000 DM plus o pensie lunară din care se putea oarecum trăi.  Mama, care fusese închisă câteva sőptămâni la Auschwitz și făcuse mai multe luni de muncă forțată într-o fabrică de muniții în Sudetenland – fără a mai vorbi de rudele ei ucise – ar fi avut drepturi depline la aceste despăgubiri.  Numai că cererea trebuia depusă în Germania, sau cel puțin în Occident.  Trăind în spatele Cortinei de Fier, fără acces la informații, desigur că noi nu știam nimic.  N-aș vrea să învinuiesc autoritățile române că ne-ar fi ascuns ceva dinadins – probabil că nu știau nici ei sau pur și simplu nu le păsa.  Deci se părea că nu avem niciun motiv să emigrăm în grabă, cu toate că am fi avut posibilitatea să o facem.  Tata a avut și el de suferit.  El era convins că diploma de farmacist, obținută la București, îi va permite să lucreze la Sydney în meseria lui, mai ales că mătușa mea din Australia făcuse toate pregătirile necesare pentru a ne ușura acomodarea la viața de acolo.

Lichidarea bunurilor noastre și scoaterea din țară a obiectelor de valoare cerea timp și efort, așa că evident că am preferat să facem totul fără grabă.  Prin urmare vânzarea mașinii, a mobilei și a celorlalte obiecte casnice s-a amânat pentru toamnă, iar emigrarea pentru primăvara 1970.  Așa s-a făcut că că în vara anului 1969 am plecat cu Trabantul în Iugoslavia, fără a bănui că din cauza aceasta va trebui să renunțăm mai întâi la despăgubirea germană și până la urmă chiar la emigrarea în Australia.

Deci într-o zi frumoasă de iulie 1969 am pornit toți trei din Oradea spre Belgrad.  Așa cum ne înțelesesem dinainte, am tras la o familie maghiară cu un băiat de vârsta mea, zis „Putzi”.  Era un băiat grăsuț și bine aprovizionat cu jucării.  Oricum, în Iugoslavia nivelul de trai era mult mai ridicat și mai ales domnea o mult mai mare libertate de mișcare.  Fericiții locuitori ai acestui stat balcanic aveau voie să călătorească peste tot și chiar Putzi povestea că merge uneori la cinematograf la Viena. Mie mi se părea ceva de neînchipuit.  În timpul șederii la Belgrad, tata a făcut o excursie în Vojvodina, în satul Ciurug, de unde era mama sa și unde în copilărie își petrecuse adesea vacanța la bunici. Așa se face că vorbea destul de bine sârbește.  De fapt pe mine nu voiau să mă ia, dar eu m-am ascuns în portbagaj. Era o prostie, mai ales că nu aveam pe mine decât costumul de baie. Din fericire, părinții mei au descoperit în scurt timp „marfa” nedorită și m-au luat înapoi la părinții lui Putzi.

Câteva zile mai târziu am pornit pe vestita autostradă de la Belgrad la Lubljana, via Zagreb.  Acest traseu numit “Autoput” (sau „Autostrada Frăției și a Unirii” cum o numeau ei) era notoriu pentru numeroasele gropi și accidente, dar cum viteza maximă a Trabantului nu întrecea 80 km/h, pericolul era limitat.  A durat o vecie dar am ajuns cu bine.  În timpul acestei călătorii mi-am dat seama cât de dezorientați erau părinții mei și în ce măsură depindeau de abilitatea mea de a citi harta.  După ce am găsit cu ușurință ieșirea din Belgrad, am fost numit imediat navigatorul oficial al misiunii.

Pe vremea aceea călătoriile în străinătate se făceau cu un buget foarte limitat, de la o cazare privată la alta, o gazdă recomandând-o pe următoarea.  Nouă ni s-a părut absolut normal.  Gazdele noastre din Belgrad ne-au aranjat să stăm la un cunoscut de-al lor, un tânăr din Koper, în partea slovenă a Istriei.  Acesta avea o pisicuță pe nume Mikitzu, pe care am îndrăgit-o.  Dar am rămas la el foarte puțin timp, pentru că tânărul ne-a pus în vedere că prezența noastră îl deranjează.  Prin urmare am căutat o altă posibilitate de cazare și până la urmă am găsit o tânără pereche cu doi copii în Izola, în partea croată a Istriei.  Privind înapoi, ospitalitatea generoasă a acestor tineri mi se pare de necrezut, ca un vis.  Ne-au dat cheile frumoasei lor locuințe și ne-au spus că pleacă într-un concediu de două săptămâni în Italia.  Ne-au urat o ședere plăcută și duși au fost.  Îmi amintesc că am petrecut două săptămâni lipsite de griji pe plaja din Izola, pe Marea Adriatică.

Între timp tatei i-a venit ideea năstrușnică să încerce să meargă cu mașina în Italia și să viziteze Triestul care se afla în apropiere.  Emigrarea noastră fiind deja aprobată, nu avea intenția să fugă în vest.  A făcut-o numai din curiozitate, pentru a testa limitele libertății noastre de mișcare.  După un drum scurt am ajuns la graniță.  Am scos pașapoartele cu încrederea unor globetrotteri experimentați; am fost respinși politicos dar ferm.  Deci generoasa libertate de mișcare iugoslavă era valabilă numai pentru localnici, pentru cetățenii țărilor socialiste vecine granița rămânea închisă, la fel ca pretutindeni.  Știind că vom emigra și așa în curând, nu am luat în serios incidentul și ne-am întors la Izola.  La întoarcerea lor din Italia, gazdele și-au reluat locuința, iar noi am plecat încărcați de cadourile pe care ni le aduseseră din călătorie.  Până azi mă minunez de bunătatea de necrezut a unor oameni practic necunoscuți și regret amarnic că nu le știu nici măcar numele.

Întoarcerea acasă s-a făcut în etape. Mi-au rămas doar amintiri vag despre unele obiective turistice cum ar fi Opatija, sau micul oraș de coastă cu numele cam ciudat de „Pula”, portul Rijeka și Lacurile Plitvice. Era tocmai în perioada în care rulau filmele cu indieni după Karl May, cu Old Shatterhand cel curajos, blond și cu ochi albaștri și cu fratele său de sânge, nobilul indian Winnetou.  Aceste filme fuseseră turnate nu demult în munții Dalmației și peisajele cunoscute m-au fermecat peste măsură.  De aceea m-am atașat foarte puternic de un cadou primit la Belgrad, un pumnal amenințător într-o teacă de piele, pe care îl purtam cu mândrie la centură, la orice oră din zi și din noapte.

În parcul naţional Plitvice, cu părinţii mei. La brâu port pumnalul de care eram atât de mândru

Așa am străbătut din nou Dalmația și Bosnia și am plecat acasă prin Belgrad și Timișoara.  Apoi am început pregătirile pentru emigrare, care au durat până în martie 1970.  Desigur că nu aveam cea mai vagă idee despre timpul care se scurgea lent și iremediabil, zădărnicindu-ne atât despăgubirea germană cât și viitorul luminos din Australia.

Privind înapoi de la o distanță de aproape o jumătate de secol, sunt uimit ce schimbări extraordinare s-au produs de atunci în noi și în mica noastră lume. Cum spune o anecdotă a lui Friedrich Torberg: după Anschluss-ul din 1938, un evreu vienez a încercat să-și consoleze prietenul îngrijorat spunându-i: „Dragă prietene, totuși noi trăim istorie!”  La care prietenul, gata să-și ia lumea-n cap, ar fi răspuns: „Trăim istorie? Aș fi preferat să trăiesc geografie!”

Ei bine, în vara lui 1969 noi am trăit și istorie și geografie.  Vechea Iugoslavie, domoală și destul de „fericită” în felul ei a dispărut, iar dezintegrarea ei, provocată de lăcomie, intoleranță și prostie strigătoare la cer a schimbat masiv harta Europei și mai ales a costat nenumărate vieți.  Noi, adică mica mea familie, am scăpat nevătămați, asistând doar din culise la acest spectacol: pe atunci eram deja de mult stabiliți și integrați în Germania de Vest, respectiv în Elveția.  Dar pierderea despăgubirii mamei mele a fost o lovitură grea.  În schimb faptul că n-am mai plecat în Australia l-am considerat ca o urmare fericită a emigrării noastre amânate: e totuși altceva să rămâi în Europa, nu prea departe (dar nici prea aproape!) de vechea patrie.  Și apoi noi știam să apreciem apropierea splendidelor monumente ale culturii occidentale: Stonehenge, Luvrul, catedrala din Köln, Versailles, capodoperele Renașterii – și cârnăciorii bavarezi cu muștar dulce.  Chiar dacă vedeam aceste comori culturale numai foarte rar, ne făcea bine să știm că le putem vizita oricând.  Abia după ce am fost de mai multe ori în Australia ca turist am început să admir imensitatea acestei lumi noi, încă aproape virgine și să apreciez sinceriatea calmă și puțin naivă a oamenilor de pe acele meleaguri.  Uneori mă întreb cum ar fi fost dacă am fi plecat cu adevărat în Australia în 1969.  E o întrebare mai degrabă speculativă, care de fapt nu are răspuns.  Dar văzând schimbările drastice care au loc în Europa în ultimii ani, încep să cred că totuși m-aș fi potrivit mai bine în Australia.

Peter Biro

(traducere din germană Hava Oren)