Urmare neașteptată la memoriile Palmei Stern

Vizualizari: 8

Număr vizualizări 8 ori

Cred că nu există mai mare bucurie pentru un istoric amator decât să dea peste două povești de viață care „se intersectează”, se confirmă și se completează reciproc. Și tocmai de o asemenea șansă am avut parte.

Cititorii fideli își vor aminti că revista Baabel a publicat memoriile Palmei Stern, născută Weinberger, o bună prietenă a mamei mele[1].

Și chiar meritau publicate, pentru că Palma a trecut prin niște peripeții demne de un roman: a evadat din ghetoul de la Cehu Silvaniei, a stat o vreme la Budapesta cu acte false, acolo a cunoscut niște refugiați francezi și împreună cu doi dintre ei a trecut clandestin granița înapoi în România, a fost arestată ca spioană, a făcut pușcărie la Sibiu, fiind eliberată chiar înainte de 23 August…

Și iată că nu demult am primit un mesaj de la un anume Georges Dehut, un francez emigrat în Australia: din întâmplare a găsit pe internet amintirile Palmei și asta i-a trezit curiozitatea. Numele de Palma Weinberger îi era cunoscut din poveștile bunicului său – acesta era unul din cei doi francezi împreună cu care Palma a trecut ilegal în România! O asemenea coincidență m-a lăsat efectiv cu gura căscată și l-am rugat să-mi dea mai multe amănunte.

Bunicul lui se numea Pierre Massart. După moartea lui, Georges i-a reconstituit biografia. Ea se bazează pe notițele lui Pierre, pe povești din familie, dar, mai ales, pe o serie de discuții cu fostul său camarad de arme, Marcel Brugnon, adică… celălalt francez de care povestea Palma.

Cei doi erau originari din nordul Franței. Erau și rude îndepărtate. Pierre era cu șapte ani mai în vârstă, era născut în 1910, iar Marcel în 1917. Erau oameni simpli. Marcel era dintr-o familie modestă de viticultori, producători de șampanie – trăiau în Champagne. Părinții lui Pierre erau țărani, dar Pierre nu avea interes pentru agricultură. Gospodăria familiei a fost preluată de fratele său mai mare, iar el și-a deschis un magazin de confecții în târgușorul La Fère.

Viața liniștită a celor doi s-a terminat brusc în 3 septembrie 1939, când Franța a intrat în război. Pierre era deja însurat și avea două fiice, pe când Marcel abia își terminase serviciul militar obligatoriu.

La început a fost o perioadă destul de lungă de acalmie, armata germană era ocupată în altă parte, dar la mijlocul lui mai 1940 Franța a fost atacată. Francezii se simțeau protejați de Linia Maginot – fortificațiile ridicate de-a lungul graniței cu Germania. Dar armata germană a înconjurat fortificațiile, a intrat prin Belgia și i-a prins total nepregătiți. A fost un dezastru, Franța s-a prăbușit ca un castel de nisip – într-o lună a căzut jumătatea de nord a țării, inclusiv Parisul. Armata germană a atacat fortificațiile din spate – francezii nu mai aveau nicio șansă și s-au predat. Unitatea lui Pierre, aflată pe Linia Maginot, la Verdun, s-a retras spre sud, dar a fost capturată.

Marcel a fost eliberat din armată în noiembrie 1938, dar vremurile erau tulburi, după nici șase luni a fost rechemat și unitatea lui a fost trimisă să extindă Linia Maginot înspre nord – până la urmă, demersul s-a dovedit inutil. În mai 1940, când a început ofensiva, regimentul lui a încercat zadarnic să oprească înaintarea armatei germane.

Din amintirile lui Marcel Brugnon

Toată lumea se retrage: civili, militari, toți de-a valma, cu cai, căruțe, pe jos, pe biciclete. E dureros, e înfiorător să vezi atâta lume revărsându-se peste podul pe care îl păzim. Suntem nouă soldați, avem o mitralieră de fiecare parte cu câte patru oameni. Tranșeele pe care le-am săpat atunci – vreo 30 m de fiecare parte – se mai văd și astăzi.

Vin germanii. Cercetașii lor se cațără în plopii de pe malul celălalt pentru a ne observa și noi tragem în ei ca în ciori. Un subofițer de la geniști e trimis să arunce podul în aer pentru a le împiedica înaintarea – și reușește, dar cu prețul propriei vieți.

Se lasă seara. Trupele germane, multe și puternice, sunt față în față cu noi. Huruitul motoarelor lor ne înspăimântă. Pe la miezul nopții (12-13 iunie 1940) primim ordinul de retragere. E întuneric beznă. Compania noastră se află pe Marna, cu 2-3 km în aval/ Noi evităm drumul și o luăm peste câmpul plin de sârmă ghimpată. Încărcați ca niște catâri (mitraliere, muniții, trepiede, ranițe), ne strigăm unii pe alții ca să nu ne pierdem… și uneori răspunsul vine în germană… Germanii sunt deja aici. Pe câmpurile acestea scufundate în beznă, unde nu se vede nimic, suntem cu toții amestecați. Se pare că ei au trecut canalul cu barca încă înainte de retragerea noastră. E atât de întuneric, încât nu se poate deosebi dușmanul de prieten și nimeni nu îndrăznește să tragă.

În zori ajungem Matougues. Podul peste Marna a fost aruncat în aer. Camarazii noștri, care apără Marna și linia ferată adiacentă vin după noi cu barca. Deodată se aud focuri de mitralieră și obuze – tocmai trece un tren plin de soldați. Sunt multe victime. Din nou ordin de retragere. Pornim iarăși, istoviți. Foame, nesomn, frică. Mergem pe jos, peste câmpuri, bombardați, decimați de unități motorizate. Traversăm Villeseneux, Méry-sur-Seine, ocolim orașul Troyes, apoi Chaource, Tonnerre și ne îndreptăm spre Dijon, tot pe drumuri lăturalnice. După câteva zile și nopți, în 17 iunie 1940 ajungem la Baigneux-les-Juifs (cca 35 km nord-vest de Dijon), la mai puțin de 1 km de șoseaua națională Troyes – Dijon. Germanii ne-au luat-o înainte.

Îmi instalez cele două mitraliere la intersecția șoselei naționale cu drumul de Baigneux. Apar vehicule blindate și nu putem face nimic. Dintr-unul coboară un ofițer și îmi cere cuviincios în franceză să-mi blochez mitralierele. Îmi spune că războiul s-a sfârșit, că mareșalul Pétain a semnat un armistițiu, că se vor purta frumos cu noi și ne vor elibera în curând. Eu scot încărcătoarele din mitraliere, dar profit de un moment de neatenție și le arunc în șanț. Încă nu știam că ei aveau arme mult mai moderne decât mitralierele noastre din 1914…

Marcel a căzut prizonier în 17 iunie 1940, Pierre în 20 iunie, iar în 22 au încetat cu adevărat ostilitățile și s-a semnat armistițiul care a lăsat Franța ciuntită.

Soldați aliați luați prizonieri în nordul Franței

Mulți soldați au fost demobilizați, dar pentru Pierre și Marcel a fost începutul unui calvar care a durat peste patru ani. Logic ar fi fost ca prizonierii să se întoarcă acasă, dar armistițiul stipula că prizonierii de război vor fi eliberați după încheierea păcii și aceasta, precum știm, s-a încheiat abia în 1945.

A fost un dezastru național. Numărul prizonierilor a ajuns la 1,6 milioane (4% din populația Franței) și un milion au rămas în captivitate până la sfârșitul războiului. Germanii înșiși au fost surprinși de numărul mare de prizonieri. La început i-au ținut în lagăre temporare, în Franța, pentru ca treptat să-i ducă în Germania, folosindu-i ca mână de lucru în locul bărbaților concentrați.

Deportarea lui Pierre în Germania a fost stabilită pentru 7 august 1940. Soția și fratele său au plecat la gară cu gândul să încerce să-l salveze, dar trenul plecase deja. Pierre a fost dus în estul Germaniei și a fost pus să lucreze mai ales în agricultură.

În 27 martie 1942 a făcut prima încercare de evadare. A ajuns până la Stuttgart, dar a fost prins și internat din nou într-un lagăr de prizonieri de război. Acolo a auzit că cine e prins a doua oară e trimis în lagărul pentru recidiviști de la Rawa-Ruska, în Galiția. Dar el nu s-a lăsat, a încercat din nou. Avea să afle foarte curând ce înseamnă lagărul pentru recidiviști…

Marcel a fost dus într-un lagăr de muncă forțată în estul Germaniei, apoi în altul, în nordul Cehiei. A evadat și el în martie 1942, a ajuns cu bicicleta până la Nürnberg, dar a fost prins. Curând a evadat din nou și fiind prins a doua oară, a fost declarat „recidivist”. A fost întâi încarcerat într-un lagăr din Saxonia și după vreo două luni a fost trimis și el la Rawa-Ruska.

Stalag 325 (adică Stammlager = lagăr principal) de la Rawa-Ruska era un lagăr de represalii, conceput nu pentru detenție și/sau muncă silnică, ci ca un instrument punitiv pentru prizonieri de război evadați sau pentru civilii din rezistență sau cei prinși cu acte de sabotaj. La început a primit prizonieri de război ruși și după 21 martie 1942 au fost francezi și belgieni. El se află în Ucraina, la vreo 30 km spre nord de Lviv. Istoria l-a uitat, imagini se găsesc foarte puține, pe hărțile legate de lagărele naziste aproape că nu apare.

Condițiile erau infernale, foamete, frig, boli… Din ultimul contingent de ruși, veniți iarna, după patru luni mai trăiau numai 10%.