Număr vizualizări 497 ori
Deunăzi am petrecut câteva ore pe coridorul Spitalului Militar în aşteptarea unei consultaţii programate la ora 8.45. Ştiind că e un spital administrat de armată, m-am dus la prima oră, ca nu cumva să întârzii. Pe coridorul sobru şi… sumbru din clădirea seculară nu mai era decât o singură femeie care sosise înaintea mea. Era programată pentru ora 8.00. Am întrebat-o dacă e cineva în cabinetul medical, mi-a răspuns că încă nu e nimeni. M-am aşezat pe unul din scaunele tapiţate cu vinilin şi mi-am spus că totul e OK, doamna era prima, eu a doua, totul va decurge în ordine, ca la militărie. Mi-am scos telefonul şi am început să „scrollez” site-urile de ştiri. Treptat, au venit şi alţi pacienţi, fiecare a întrebat dacă a sosit medicul, au aflat că încă nu venise, s-au aşezat, ocupând rând pe rând scaunele goale, şi-au scos telefoanele şi au început să navigheze pe talazurile Internetului. Medicul întârzia, la fel şi asistenta medicală, pacienţii priveau din când în când ceasul de pe perete şi uşa zăvorâtă a cabinetului şi apoi se întorceau în universul virtual al telefoanelor inteligente. Nimeni nu vocifera, nu-şi exprima nemulţumirea. Era linişte.
Potrivit unui anunţ afişat pe perete, militarii aveau prioritate şi am dedus că ordinea consultaţiilor nu va coincide cu cea cronologică, aşa că mi-am luat inima în dinţi, mi-am dres vocea şi am întrebat cine este cadru militar. Doream să estimez, cât de cât, mersul consultaţiilor după ce ele vor fi început. Vocea mea a sunat stingheră în coridorul populat de pacienţii tăcuţi. Şi, culmea, nu a avut niciun ecou. Lumea nu s-a deranjat să răspundă. Pesemne era secret… militar. Curând a sosit medicul şi asistenta medicală şi s-au despărţit apele. În final, ordinea cronologică nu a funcţionat, dar toată lumea a „apucat” să fie consultată de medicul foarte competent, temeinic şi răbdător.
De fapt, în acest articol nu e vorba de modul de organizare a accesului pacienţilor în cabinetul medical al spitalului despre care am făcut vorbire, ci despre amintirile şi cugetările declanşate în timpul petrecut în sala de aşteptare, o experienţă care – din fericire – până acum a fost destul de rară în viaţa mea. Trecând în revistă sălile de aşteptare în care am poposit de-a lungul timpului, mi-am dat seama că nici ele nu mai sunt ce au fost odată… E bine, e rău?!
Aveam 5 sau 6 ani când am trecut prima dată pragul unei săli de aşteptare de la cabinetul medical particular al unui apreciat oftalmolog clujean: doctorul Herman Grünfeld. Bunica Erzsi, care era pacienta lui de mai mulţi ani, îmi explicase că nenea doctor mă va consulta, dar înainte de asta, timp de trei zile la rând vom merge ca să-mi pună picături în ochi pentru a-mi dilata pupila. Am intrat în sala de aşteptare şi ceilalţi pacienţi m-au privit cu simpatie. Mi-au explicat că picăturile nu dor şi dacă mi se vor prescrie ochelari voi părea o fetiţă foarte deşteaptă. Apoi au început să converseze despre bolile lor, să se încurajeze reciproc. S-a creat ad-hoc o comunitate unită de scopul pentru care se întâlniseră acolo. Sala de aşteptare s-a dovedit un loc plăcut de petrecere a timpului. Din când în când, uşa cabinetului se deschidea şi ieşea un pacient făcând loc altuia. Am aşteptat până când ne-a venit şi nouă rândul.
De aici şi definiţia sălii de aşteptare: un spațiu destinat persoanelor care stau (zăbovesc) până când le vine rândul să participe la evenimentul pentru care au venit.
Acest eveniment poate fi o consultaţie medicală, juridică sau financiară, sosirea trenului sau avionului, accesul la un potentat etc. Spaţiul poate fi public sau privat şi are un mobilier adecvat: bănci, scaune, canapele sau fotolii confecţionate din materiale rezistente şi uşor de dezinfectat.
Aspectul sălilor de aşteptare nu s-a modificat în mod esenţial de-a lungul timpului, dar s-a schimbat comportamentul celor care le populează. Dacă mai demult lumea conversa, schimba informaţii şi se încuraja, alcătuind o comunitate ocazională, acum fiecare e concentrat pe propriul telefon alcătuind un spaţiu al izolării în… comun.
Termenul de waiting room a fost atestat în engleză în 1680. Iniţial cuvântul waiting însemna a sta de veghe, a supraveghea, a fi de serviciu, iar treptat a ajuns la sensul actual. Deci sala de aşteptare este un loc unde lumea adastă aşteptând să se petreacă ceva. Bun sau rău.
Îndeobşte, sala de aşteptare dintr-o gară sau aeroport este un spaţiu al speranţei şi al bunei dispoziţii, pentru că cel care aşteaptă urmează să pornească la drum, să scruteze noi orizonturi, să experimenteze lucruri inedite, să cunoască lume nouă sau aşteaptă să vadă-revadă o persoană dragă. Forfota gărilor şi aeroporturilor degajă optimism şi dor de ducă.
În secolul al XIX-lea, în gările marilor oraşe se acorda importanţă şi sălilor de aşteptare. Existau săli separate pentru călătorii de la ClasaI, Clasa a II-a şi a III-a, diferind prin eleganţa finisajelor şi confortul oferit. Această clasificare s-a păstrat chiar şi în România comunistă, când sălile de aşteptare pentru cei cu bilete la clasa I erau mai confortabile decât cele pentru clasa a II-a. Ca să nu mai vorbesc despre actualele saloane speciale pentru persoanele foarte importante (VIP).
În schimb, sala de aşteptare a unui cabinet medical nu emană optimism. Aici domneşte îngrijorarea şi teama. Pacienţii urmăresc tensionaţi uşa închisă pe care vor intra la un moment dat, ciulesc urechile pentru a distinge, după sunete, ce se petrece îndărătul ei şi încearcă să-şi imagineze ce-i aşteaptă.
Nici sălile de aşteptare de la tribunal, aşa-numitele săli ale paşilor pierduţi, nu aduc optimism, ci nemulţumire, fie că e vorba de procese civile sau penale. Ce să mai speri de la Justiţia în care lumea are tot mai puţină încredere?! Am stat ore în şir pe vechile bănci ponosite de pe culoarele Palatului de Justiţie din Cluj, cu acelaşi dosar civil (de tutelă) care, după fiecare înfăţişare, era … amânat. În sălile de acolo se aflau oameni mult mai necăjiţi decât mine, totul era cenuşiu şi monoton. Totul trena. Slujitorii Justiţiei se comportau de parcă ar fi avut la dispoziţie tot timpul de pe lume.
Mai sunt şi anticamerele, de dimensiuni mai mici şi mobilate mai elegant, unde oamenii aşteaptă o audienţă la o persoană importantă, în speranţa că le poate rezolva problemele. Cel ajuns aici e obligat să-şi facă “stagiul” de câteva ore, uneori să revină a doua sau a treia zi, până când este admis să intre şi să-şi spună păsul. Repede, pentru că potentatul nu are timp, iar petentul nu are încotro.
În acelaşi timp (!), odată cu expansiunea spaţiului virtual, asistăm şi la „dematerializarea sălii de aşteptare” sau mutarea ei pe Internet. Ni se alocă numere de ordine pe listele de priorităţi sau pe firele de aşteptare pentru procesarea unor date şi informaţii. Ne irosim timpul apăsând pe butoanele indicate de roboţii care au înlocuit operatorii umani şi ne ghidează (sau ne rătăcesc) în hăţişul unui sistem de opţiuni impuse, printre care adesea nu se regăsesc şi cele care ne interesează.
De fapt, sala de aşteptare nu este despre spaţiu, ci despre timp, timpul nostru care se scurge şi noi nu putem să-l economisim grăbind desfăşurarea evenimentelor pentru care am intrat în sala de aşteptare. Uneori ne revoltăm, alteori încercăm să scurtcircuităm traseele, dar – odată cu digitalizarea – nu prea putem sări peste rând… Trebuie să îndurăm aşteptarea.
Dacă stau să mă gândesc, cred că nu putem evada, nu ne putem elibera. Fiecare om poartă cu sine propria sală de aşteptare: viaţa pe care o trăieşte.
Sursa ilustraţiei:
Imagine creată de AI, după sugestia autoarei.
Bibliografie:
https://www.oed.com/dictionary/waiting-room_n?tl=true
https://en.wikipedia.org/wiki/Waiting_room
Andrea Ghiţă
33 Comments
VORBIND FILOZOFIC TOATA VIATA NOASTRA E O MARE SALA DE ASTEPTARE.TOT TIMPUL ASTEPTAM CEVA: SA SE NASCA UN NOU NEPOT, SA APARA O NOUA CARTE, SA PRIMIM PENSIA SAU SALARIUL,SA VINA DATA CIND PLECAM INTR-O CALATORIE SI TOT ASA MAI DEPARTE. LA UN MOMENT DAT, DIN PACATE, FILMUL ASTEPTARII SE RUPE USA ALBA SE DESCHIDE SI NOI CADEM INTR-O ALTA LUME DESPRE CARE UNII SPUN CA E MAI BUNA DECIT LUMEA DE AICI… SAU POATE NU?
Da, este o interpretare a sălii de aşteptare. Eu completez că arătând că eu sunt simultan în mai multe săli de aşteptare, printre care şi cea din Baabel unde aştept articolele inteersante ale lui Johanan Vass căruia îi doresc să mai adaste ani mulţi fără a afla cum e lumea de dincolo de “uşa albă”.
“Trecând în revistă sălile de aşteptare în care am poposit de-a lungul timpului, mi-am dat seama că nici ele nu mai sunt ce au fost odată… E bine, e rău?!” – Adus în actualitatea de azi, copilul de 5-6 ani va da răspunsul corect la întrebare.
Articolul lui Andrea îmi readuce aminte de două opere literare.
În romanul său “Cele patruzeci de zile ale Musa Daghului”, Franz Werfel menționează mirosul fricii pe care îl simte pe coridorul tribunalului, unde oamenii așteaptă, disperați, începutul sau deznodământul proceselor.
Poezia lui Jenő Dsida intitulată „Joia Mare” (Nagycsütörtök) se desfășoară în sala de așteptare a gării din Székelykocsárd (Războieni), unde poetul este nevoit să aștepte șase ore, timp în care trăiește o experiență intensă și viscerală a Patimilor și a singurătății lui Iisus în Grădina Ghetsimani.
“Nu a fost nicio legătură.
Mi s-a spus că va fi o întârziere de șase ore
și, în întunericul sufocant,
am stat șase ore în sala de așteptare a gării,
în Joia Mare”. (traducere DeepL)
Mulţumesc, Daniel Lőwy, pentru aceste completări care dau valoare adăugată textului scris de mine.
Și mie mi-a adus aminte de cartea lui Andrei Makine, scriitorul rus-francez “Femeia care aștepta” Ea a fost tradusă sub acest titlu în limba română.
Protagonista se numește Vera. Ea trăiește într-un sat izolat care a încremenit în timp în Ucraina și așteaptă 30 de ani logodnicul în stația de tren să vină acasă din războiul al 2-lea mondial. Dar el nu sosește.
Vera e o femeie inteligentă, are un doctorat în lingvistică, dar se dedică așteptării logodnicului și în același timp sprijină femeile din sat rămase singure până la înmormîntarea lor. E o carte de excepție.
O adevărată așteptare.
Şi eu îl citesc cu plăcere pe Andrei Makine, dar am impresia că niciuna dintre cărţile sale nu a mai atins nivelul Testamentului francez.
Și eu cred. Nu degeaba a primit pentru ea două premii :Goncourt și Medicis .
Cele cateva comentarii care se referă la opere literare m-au încurajat să adaug şi eu la listă. Am căutat să evit să fac conexiuni literare fiindcă ele sunt poate prea frecvente în comentariile mele, dar nu pot să nu menţionez romanul lui Charles Dickens “Bleak House” a cărui tematică este exact transformarea unor vieţi în săli de aşteptare, datorită unui proces de moştenire care se tărăgănase de generaţii, dând speranţe false celor cărora li se cuvenea o parte din moştenire.şi-şi petrecau viaţa la tribunal în speranţa falsă că li se va face dreptate….până când Curtea declară că toţi banii au fost deja cheltuiţi pentru şirul nesfârşit de procese şi nu a mai rămas nimic din moştenire.. Acest lucru precipită sfârşitul tragic al unuia dintre eroii cărţii.
Din fericire, articolul Andreei nu se referă la asemenea cazuri extreme şi se termină cu o consultaţie medicală satisfăcătoare pentru pacientă.
Ceea ce mi s-a părut însă tot atât de tulburător ca şi irosirea timpului preţios în sălile de aşteptare ests peisajul sumbru dpdv uman al sălii: solipsismul celor cufundaţi în lumea digitală îi împiedică să răspundă la cea mai simplă întrebare. În acest context, posibilitatea unei comunităţi umane – fie ea şi temporară, dar care degajă întotdeauna atâta căldură umană – pare o imposibilitate..
Aceste evocări ale dlui Lowy mi-au amintit şi mie ceva din trecutul destul de îndepărtat, care se petrece într-un context de “sala de aşteptare”, sau echivalent.
Este vorba de filmul “Brief Encounter” (1945) – ce-i drept întâlnirea are loc într-o gară, dar în acelaşi sens, sala de aşteptare este şi prilejul unor întâlniri neaşteptate şi aducătoare de evenimente misterioase, promiţătoare.
De mai bine de doi ani am fost obligat să mă obișnuiesc cu sălile de așteptare și cu spitalul ca a doua mea casă. Am stat pe holurile mai multor spitale din Cluj. Nicăieri atmosfera și timpul de așteptare nu este mai în favoarea pacienților decât la Spitalul militar. Uneori în ambulator poate fi timpul de așteptare mai mare, mai ales în cazul chirurgilor care pot să aibă cazuri pe care nu le pot lăsa în sala de operație pentru a veni să întâmpine și să rezolve noile cazuri, chiar dacă au și program de consultații. Dar așa cum se spune și în articol, nimeni nu este lăsat fără să fie consultat în cele mei bune condiții care i se pot oferi în funcție de situația sa. Important este că la Spitalul militar doctorii, asistentele, îngrijitoarele și personalul administrativ sunt mai primitori și mai dornici să ajute decât în oricare din celelalte 5 spitale pe care le-am experimentat la Cluj. Poate e bine să menționez că mâncarea oferită la acest spital este bună, spre deosebire de alte spitale unde mâncarea nu poate fi mâncată pur și simplu. Eu m-am hrănit mai mult cu perfuzii, dar chiar și în condițiile în care mâncam foarte puțin, am apreciat alături de ceilalți pacienți calitatea mâncării. Articolul scris cu mult talent, așa cum autoarea ne-a obișnuit, nu se oprește asupra unor detalii și nici eu nu am să aduc în discuție aspecte tehnice foarte pozitive din experiența cu Spitalul militar. Îmi amintesc, însă, că stând în sala de așteptare eram atât de descompus fizic încât nu mai aveam puterea mentală de a mă adâncii în reflecții filosofice, așa cum îmi cade bine, abia puteam să rulez în mintea mea mici fragmente de rugăciuni și fragmente din poeziile nenumărate pe care le recitam în adolescență. După un lung șir de experiențe care m-au dus până la limita ultimă a pierderii umanității mele, pot azi să scriu aici mulțumită medicilor de la Spitalul militar. Sunt recunoscător că mi-au oferit încă un spațiu de așteptare – pentru bucurii și înțelesuri ale vieții și pentru pregustarea încă de aici a luminii eternității.
Dle nou baabelian, va doresc multa sanatate in continuare !!
Urarea dumneavoastră de sănătate o plasez în contextul filosofic și poetic al articolului și îmi aduce în minte un vers al lui Lucian Blaga, pe care ar fi bine să ni-l amintim în momentele noastre de reflecție existențială: „Numai pe tine te am, trecătorul meu trup”. În așteptarea împlinirilor mele spirituale, mi se pare că pe alocuri eu nu am acordat suficientă atenție acestui vers, foarte drag mie.
Menționez, totodată, că accept că sunt nou baabelian, cu bucuria primului comentariu aici, dar vreau să menționez că sunt un vechi cititor al revistei. Cu ani în urmă, prietenul meu Lucian Zeev Herșcovici mi-a adus-o în atenție și, din când în când, am parcurs-o cu mare plăcere. Numele meu a fost chiar prezent în Baabel prin generoasa contribuție a doamnei Eva Grosz. Domnia sa a publicat o excelentă recenzie la cartea mea „Dumnezeu și Holocaustul”. Mulțumesc autoarei și redacției pentru onoarea de a fi recenzat în Revistă.
Impresionant răspuns la articolul Andreei! Mai ales ultima frază! În acest sens se înțelege cel mai bine cuvântul AȘTEPTARE sau SPAȚIU de AȘTEPTARE. Poate la acest înțeles s-a referit și Andrea. Vă doresc D-le Prof.Sandu Frunză un lung spațiu de așteptare cu bucuria și înțelegerea vieții!
Andrea, ai scris un articol foarte incitant și cu adânci înțelesuri pentru cititori! Vezi cum se poate interpreta o idee profundă din cele mai diverse perspective.
Doamna Andrea Ghiță a folosit experiența spitalului ca un bun prilej de reflecție existențială. Tocmai de aceea îndrăgesc acest articol. Eu m-am oprit mai degrabă la materialitatea experienței, fiindu-mi mai la îndemână ca o experiență recentă salvatoare. Tematizarea așteptării mi se pare azi la fel de importantă ca cea a memoriei. Ne regăsim cu toții în sala de așteptare a unei lumi în care liniștea, pacea și viața bună sunt valori cărora ne străduim să le dăm viață. Cu credința că implicarea fiecăruia dintre noi va scoate lumea din indiferență și o va face părtașă la speranța în regăsirea părții luminoase a condiției umane. Acționez și aștept cu lumină în suflet!
Vă doresc succes în tot ceeace faceți !
Mulţumesc d-lui profesor universitar Sandu Frunză, distins filozof şi poet din Cluj, pentru comentariul său amplu care risipeşlte eventualele suspiciuni legate de Spitalul Militar. Cele petrecute în sala de aşteptare de acolo m-au pus pe gânduri şi apoi au constituit punctul de pornire pentru articolul de mai sus. Îi doresc multă sănătate şi inspiraţie domnului profesor, mă bucur că citeşte revista Baabel şi îmi exprim speranţa că va publica şi în revista noastră.
M-am regăsit în textul dumneavoastră scris din perspectiva unei rafinate metafizici a vulnerabilității. Mulțumesc pentru că alăturați numelui meu și cuvântul poet, deoarece în acești ani poezia a reprezentat pentru mine un sprijin cu totul special. Terapia prin poezie a fost pentru mine o mare șansă la viață. Desigur, eu am urmat toate procedurile medicale, unele extrem de chinuitoare. Dar am credința fermă că, dincolo de sprijinul unor medici foarte dăruiți, cea mai mare contribuție la însănătoșirea mea au avut-o: rugăciunile mamei mele și poezia. Ele m-au salvat.
Cred că şi Dvs., domnule profesor, aţi contribuit la salvarea Poeziei în aceste vremuri vitrege pentru ea.
Dragă Andrea povestea ta cu sălile de așteptare îmi amintește timpul când eram studentă la Tg Mureș, iar în vacanțe mă întorceam acasă la Lugoj și schimbam trenul în două stații -de groază la Teius și la Alba Iulia. Iarna în ambele era frig si neîncălzit, cenușiu și deprimant. Și miros de țuică. Stăteam cu orele, dar cu speranța de a ajunge acasă…cum spui tu.
Acum eu mă odihnesc în sălile de așteptare medicale. Scot și eu telefonul sau o carte și mă gândesc la orice, numai la medic NU.
În sala de așteptare a aeroportului Ben Gurion se zice că vor fi de sărbători 100.000 de oameni într-o zi. O fericire !
Cât privește sala de așteptare ca o metaforă a vieții…nu cred.
Un străin venit din Ungaria în Israel ne-a întrebat: spuneți-mi de ce fug oamenii în Israel tot timpul, chiar și bătrânii?
Sala de așteptare a vieții melel a fost când am așteptat să mă căsătoresc, după aceea a fos așteptarea la spitalul Rambam când s-a născut primul meu copil, după aceea când s-a născut al doilea copil și în cele din urma al treilea copil ( primii băieți și a treia o fetiță. Nu am a va povestesc prea mult da am avut încă multe sale de așteptare până când s-au căsătorit copiii noștri și în cele din urmă s-au născut nepoții noștri. Și acum aștept în sala de așteptare până toți nepoții se vor căsători și vor avea și ei copii. Așa mă gândesc și visez spre viitor.
Foarta frumoasa si optimista rememorare, dle Avni, Shanah Tova cu asteptari implinite tuturor !
Noi vizităm foarte rar policlinica nu pentru ca suntem sănătoși ci fiindcă sistemul de telemedicină ne permite să comandăm medicamente și analize la ore fixe așa cum scrie și Gabi, iar 99% din consultații cu doctorița sunt prin telefon. Din punct de vedere al serviciilor, policlinicile sunt mai exacte și mai organizate decât clinicile spitalicești. Locul unde se așteaptă cel mai mult în toată lumea este sala de urgențe.
Așa este. Policlinicile [pentru mine Kupat Hiolim Clalit] funcționează excepțional . Consultațiile care nu necesită examinare fizică și sunt prin telefon sunt foarte comode.
La medici specialiști e mai greu de ajuns, dar e posibul. la cabintele externe ale spitalelor ,dacă ai programre din timp totul merge bine.
Urgențele din păcate sunt supraaglomerate.
Ultima propozitie din articol este o afirmatie tragica, adica, viata fiecaruia este – dupa perceptia pe care o deduc eu – sala proprie de asteptare a mortii.
Este adevarat ca la varsta majoritatii noastre, afirmatia aceasta ar putea sa fie foarte reala, banuiesc ca sunt destui optimisti care ascund sau indepartaza acest gand cat pot sau cat sunt capabili,spre marginile spiritului propriu.
Deoarece, personal, ma gandesc destul de mult in acest sens, ma bucur atunci cand reusesc sa uit, care mi-este varsta si ca trecutul este mult mai bogat decat ar putea fi viitorul. Acest sentiment imi aminteste de Tomy Lapid, prietenul meu pe o perioada de timp, cu care am corespondat aproape zilnic la sfarsitul anilor ’90 cand nu intrase inca in politica. Consolarea pe care o aducea in fata ascultatorilor de la radio, a emisiunii sale “Saptamana mea”, era legata de enumerarea atator situatii, calatorii, impresii, legaturi umane si inca multe altele, care ii populasera trecutul.
Dragă Veronica, îmi pare rău. Ai înţeles greşit ideea exprimată de mine. Mă întreb cum de am putut sugera aşa ceva? Eu am exprimat pur şi simplu faptul că mereu aşteptăm câte ceva şi că aceste aşteptări le purtăm cu noi, pentru că fac parte din existenţa, din viaţa noastră.
Ai spus:
“Fiecare om poartă cu sine propria sală de aşteptare: viaţa pe care o trăieşte.”
Viata cum ar putea fi altfel o sala de de asteptare, poate oamenii asteapta in decursul vietii in sali de asteptare, dar viata ca atare, continuumul ei nu cred ca poate altfel fi considerata sala de asteptare (in totalitate)
Andrea, articolul tău este aproape filosofic, depășește oarecum sălile de așteptare. Îmi amintește de „Procesul ” lui Kafka cu adausurile evoluției tehnice de rigoare
Da, am avut suficient timp să reflectez şi să dac conexiuni. Dar totul e bine când se termină cu bine, doctorul la care aşteptam, un excelent chirurg vascular, nu lasă pe nimeni neconsultat. Şi pacientul trebuie să aibă răbdare lucru dovedit şi de etimologia termenului: provine din verbul latin pati – a îndura, a suferi, a răbda.
Sistemul medical israelian are foarte multe ”găuri”, dar cel puțin policlinicile oferă, din timp (telefon, calculator) pacientului o oră fixă pentru a intra la medic, și în felul acesta scade timpul de așteptare la minimum…. (experiență proprie). Bine înțeles, mă opresc aici și nu voi descrie ce se întâmplă ”înăuntru” (11-12 minute de pacient….).
GbM
În cazul policlinicilor aveți dreptate, dar la spitale, sau cel puțin la Hadassah, e altă socoteală: dacă e un caz urgent, medicul lasă totul baltă și pleacă și, de fapt, nici nu pot să spun că nu e bine așa. Să aștepte cine poate, nu urgența.
Până astăzi îmi amintesc de sala de așteptare „Mama și copilul” din gara Simeria. A fost o inițiativă binevenită, dar uneori călătoream cu tata sau cu bunicul și atunci nu puteam beneficia de ea. A propos, mai există sălile de așteptare „Mama și copilul”?
Am verificat : mai există Hava, doar în puncte principale feroviere: București, Botoșani..În marile municipii sau reșdințe de județ.
În gările mici nu există.
În listele oficiale ale CFR-ului este specificat că în stația Simeria NU există sală de așteptare pentru mamă și copil .
Cu ce ocazii călătoreai prin Simeria?