Număr vizualizări 8 ori
Deunăzi am petrecut câteva ore pe coridorul Spitalului Militar în aşteptarea unei consultaţii programate la ora 8.45. Ştiind că e un spital administrat de armată, m-am dus la prima oră, ca nu cumva să întârzii. Pe coridorul sobru şi… sumbru din clădirea seculară nu mai era decât o singură femeie care sosise înaintea mea. Era programată pentru ora 8.00. Am întrebat-o dacă e cineva în cabinetul medical, mi-a răspuns că încă nu e nimeni. M-am aşezat pe unul din scaunele tapiţate cu vinilin şi mi-am spus că totul e OK, doamna era prima, eu a doua, totul va decurge în ordine, ca la militărie. Mi-am scos telefonul şi am început să „scrollez” site-urile de ştiri. Treptat, au venit şi alţi pacienţi, fiecare a întrebat dacă a sosit medicul, au aflat că încă nu venise, s-au aşezat, ocupând rând pe rând scaunele goale, şi-au scos telefoanele şi au început să navigheze pe talazurile Internetului. Medicul întârzia, la fel şi asistenta medicală, pacienţii priveau din când în când ceasul de pe perete şi uşa zăvorâtă a cabinetului şi apoi se întorceau în universul virtual al telefoanelor inteligente. Nimeni nu vocifera, nu-şi exprima nemulţumirea. Era linişte.
Potrivit unui anunţ afişat pe perete, militarii aveau prioritate şi am dedus că ordinea consultaţiilor nu va coincide cu cea cronologică, aşa că mi-am luat inima în dinţi, mi-am dres vocea şi am întrebat cine este cadru militar. Doream să estimez, cât de cât, mersul consultaţiilor după ce ele vor fi început. Vocea mea a sunat stingheră în coridorul populat de pacienţii tăcuţi. Şi, culmea, nu a avut niciun ecou. Lumea nu s-a deranjat să răspundă. Pesemne era secret… militar. Curând a sosit medicul şi asistenta medicală şi s-au despărţit apele. În final, ordinea cronologică nu a funcţionat, dar toată lumea a „apucat” să fie consultată de medicul foarte competent, temeinic şi răbdător.
De fapt, în acest articol nu e vorba de modul de organizare a accesului pacienţilor în cabinetul medical al spitalului despre care am făcut vorbire, ci despre amintirile şi cugetările declanşate în timpul petrecut în sala de aşteptare, o experienţă care – din fericire – până acum a fost destul de rară în viaţa mea. Trecând în revistă sălile de aşteptare în care am poposit de-a lungul timpului, mi-am dat seama că nici ele nu mai sunt ce au fost odată… E bine, e rău?!
Aveam 5 sau 6 ani când am trecut prima dată pragul unei săli de aşteptare de la cabinetul medical particular al unui apreciat oftalmolog clujean: doctorul Herman Grünfeld. Bunica Erzsi, care era pacienta lui de mai mulţi ani, îmi explicase că nenea doctor mă va consulta, dar înainte de asta, timp de trei zile la rând vom merge ca să-mi pună picături în ochi pentru a-mi dilata pupila. Am intrat în sala de aşteptare şi ceilalţi pacienţi m-au privit cu simpatie. Mi-au explicat că picăturile nu dor şi dacă mi se vor prescrie ochelari voi părea o fetiţă foarte deşteaptă. Apoi au început să converseze despre bolile lor, să se încurajeze reciproc. S-a creat ad-hoc o comunitate unită de scopul pentru care se întâlniseră acolo. Sala de aşteptare s-a dovedit un loc plăcut de petrecere a timpului. Din când în când, uşa cabinetului se deschidea şi ieşea un pacient făcând loc altuia. Am aşteptat până când ne-a venit şi nouă rândul.
De aici şi definiţia sălii de aşteptare: un spațiu destinat persoanelor care stau (zăbovesc) până când le vine rândul să participe la evenimentul pentru care au venit.
Acest eveniment poate fi o consultaţie medicală, juridică sau financiară, sosirea trenului sau avionului, accesul la un potentat etc. Spaţiul poate fi public sau privat şi are un mobilier adecvat: bănci, scaune, canapele sau fotolii confecţionate din materiale rezistente şi uşor de dezinfectat.
Aspectul sălilor de aşteptare nu s-a modificat în mod esenţial de-a lungul timpului, dar s-a schimbat comportamentul celor care le populează. Dacă mai demult lumea conversa, schimba informaţii şi se încuraja, alcătuind o comunitate ocazională, acum fiecare e concentrat pe propriul telefon alcătuind un spaţiu al izolării în… comun.
Termenul de waiting room a fost atestat în engleză în 1680. Iniţial cuvântul waiting însemna a sta de veghe, a supraveghea, a fi de serviciu, iar treptat a ajuns la sensul actual. Deci sala de aşteptare este un loc unde lumea adastă aşteptând să se petreacă ceva. Bun sau rău.
Îndeobşte, sala de aşteptare dintr-o gară sau aeroport este un spaţiu al speranţei şi al bunei dispoziţii, pentru că cel care aşteaptă urmează să pornească la drum, să scruteze noi orizonturi, să experimenteze lucruri inedite, să cunoască lume nouă sau aşteaptă să vadă-revadă o persoană dragă. Forfota gărilor şi aeroporturilor degajă optimism şi dor de ducă.
În secolul al XIX-lea, în gările marilor oraşe se acorda importanţă şi sălilor de aşteptare. Existau săli separate pentru călătorii de la ClasaI, Clasa a II-a şi a III-a, diferind prin eleganţa finisajelor şi confortul oferit. Această clasificare s-a păstrat chiar şi în România comunistă, când sălile de aşteptare pentru cei cu bilete la clasa I erau mai confortabile decât cele pentru clasa a II-a. Ca să nu mai vorbesc despre actualele saloane speciale pentru persoanele foarte importante (VIP).
În schimb, sala de aşteptare a unui cabinet medical nu emană optimism. Aici domneşte îngrijorarea şi teama. Pacienţii urmăresc tensionaţi uşa închisă pe care vor intra la un moment dat, ciulesc urechile pentru a distinge, după sunete, ce se petrece îndărătul ei şi încearcă să-şi imagineze ce-i aşteaptă.
Nici sălile de aşteptare de la tribunal, aşa-numitele săli ale paşilor pierduţi, nu aduc optimism, ci nemulţumire, fie că e vorba de procese civile sau penale. Ce să mai speri de la Justiţia în care lumea are tot mai puţină încredere?! Am stat ore în şir pe vechile bănci ponosite de pe culoarele Palatului de Justiţie din Cluj, cu acelaşi dosar civil (de tutelă) care, după fiecare înfăţişare, era … amânat. În sălile de acolo se aflau oameni mult mai necăjiţi decât mine, totul era cenuşiu şi monoton. Totul trena. Slujitorii Justiţiei se comportau de parcă ar fi avut la dispoziţie tot timpul de pe lume.
Mai sunt şi anticamerele, de dimensiuni mai mici şi mobilate mai elegant, unde oamenii aşteaptă o audienţă la o persoană importantă, în speranţa că le poate rezolva problemele. Cel ajuns aici e obligat să-şi facă “stagiul” de câteva ore, uneori să revină a doua sau a treia zi, până când este admis să intre şi să-şi spună păsul. Repede, pentru că potentatul nu are timp, iar petentul nu are încotro.
În acelaşi timp (!), odată cu expansiunea spaţiului virtual, asistăm şi la „dematerializarea sălii de aşteptare” sau mutarea ei pe Internet. Ni se alocă numere de ordine pe listele de priorităţi sau pe firele de aşteptare pentru procesarea unor date şi informaţii. Ne irosim timpul apăsând pe butoanele indicate de roboţii care au înlocuit operatorii umani şi ne ghidează (sau ne rătăcesc) în hăţişul unui sistem de opţiuni impuse, printre care adesea nu se regăsesc şi cele care ne interesează.
De fapt, sala de aşteptare nu este despre spaţiu, ci despre timp, timpul nostru care se scurge şi noi nu putem să-l economisim grăbind desfăşurarea evenimentelor pentru care am intrat în sala de aşteptare. Uneori ne revoltăm, alteori încercăm să scurtcircuităm traseele, dar – odată cu digitalizarea – nu prea putem sări peste rând… Trebuie să îndurăm aşteptarea.
Dacă stau să mă gândesc, cred că nu putem evada, nu ne putem elibera. Fiecare om poartă cu sine propria sală de aşteptare: viaţa pe care o trăieşte.
Sursa ilustraţiei:
Imagine creată de AI, după sugestia autoarei.
Bibliografie:
https://www.oed.com/dictionary/waiting-room_n?tl=true
https://en.wikipedia.org/wiki/Waiting_room
Andrea Ghiţă
