FRANŢA şi CANADA

În ultimul moment am luat un autobuz de noapte și am ajuns clandestin la Paris, Place de la Madeleine. De acolo m-am dus la comunitatea evreilor. Pe baza faptului că vorbeam franceză binișor, că aveam o barbă stufoasă și că încă eram sub un an de la plecarea din România, mi s-a acordat un sejur temporar de 6 luni, cu posibilitate de reînnoire și cu un ajutor modest dar complet de casă, masă și transport în comun. În scurt timp mi s-a oferit ocazia de a lucra într-o tabără hasidică Lubavitch, în Bretagne, ca instructor de înot, arte marțiale și ajutor la bucătărie. Ambiția lor, mai târziu și mărturisită, era să mă “salveze”, să mă re-educe și să mă transforme dintr-un evreu pierdut, de tip comunist, calitatea a III-a, în evreu “Calitatea I, confort sporit”, prin reîmprospătarea credinței mozaice, a educației și practicii religioase, a creșterii cunoștiințelor și a respectului pentru istoria și cultura iudaică și îndoctrinarea mea cu disprețul și ignorarea culturii, a istoriei, a valorilor morale și a stilului de viață al tuturor celor care nu erau ca ei.

Rolul meu principal ca instructor sportiv trebuia să fie o compensație pentru activitățile religioase intense la care erau supuși copiii din tabără. În scurt timp, popularitatea lecțiilor mele de înot și karate a devenit foarte vizibilă în rândul copiilor și a creat un pericol “ideologic”, de distracție de la studiu și concentrarea necesară învățăturii teologice. Ca urmare, rolul meu a fost complet desființat. Ca pedeapsă suplimentară, a trebuit să lucrez multe ore la bucătărie, sub teroarea extremă a bucătăresei șefe, marocanca Madame Toledano, care m-a învățat cu urlete și țipete cum să separ tacâmurile pentru carne de cele pentru lactate. În schimb am fost inclus în sesiunile zilnice de dezbateri filozofice și religioase ținute de rabini, în cercuri de copii de vârsta pubertății. În esență, câțiva rabini şarmanți și extrem de carismatici povesteau istorioare sfruntate, cu intrigă trasă de păr și corupție logică și educațională atât de extremă, încât roșeam de jenă doar ascultându-le. Ideea era ce lucruri îngrozitoare se pot întâmpla celor care nu respectă tradițiile iudaice, ce recompense, noroc și prosperitate vor cunoaște cei care le respectă și cât e de riscant și periculos să practici elemente din stilul de viață modern, urban și creștin.

Pentru mine, beneficiul major a rămas îmbunătățirea cunoștințelor de limba franceză. Popularitatea mea printre copii a rămas foarte solidă și la serbarea de încheiere a taberei, când toți cântau și recitau poezii, am fost rugat de copii să cânt și eu ceva. Toți scandau: “Georges, Georges, une chanson!”, “Georges, Georges, une chanson!” Scuza că nu știam cântece franceze nu a fost acceptată și am fost solicitat să cânt ceva în orice limbă. Rabinii s-au oferit să cânte și ei cu mine, ca să învețe și ei, cu condiția să cânt sau să vorbesc încet. În acel moment mi-a venit în minte zicala că “porcul nu se îngrașă în ajun”și m-am gândit că de fapt ei m-au trădatși au trișat, eliminând orele de sport pentru care am fost angajat. În plus bunul meu simț a primit un afront prin ascultarea acelor istorioare de tâmpire a minții și otrăvire a sufletului la care au fost supuși acești copii. Deci am profitat de ocazie să mă răzbun într-un mod original.

M-am urcat pe scenă și am cântat cu suflet și entuziasm în românește “Imnul Căcănarilor” și în ungurește “Hoszu nyaku rövid labu Kelemen”, ambele poezioare cântate fiind puerile, obscene, grotești și scatologice. Rabinii binevoitori repetau fiecare cuvânt după mine și grotescul de a auzi aceste poezioare cu accent francez, combinat cu faptul că această scenă nu era imaginată ci absolut reală, mi-a completat cu generozitate arsenalul de “amintiri din tinerețe care i se pot întâmpla numai lui Gyuri Kun”. (Notă: nu am scăpat de obligația de a “traduce” textul “sentimental” al poezioarelor mele, dar m-am achitat cu cinste, inventând o traducere decentă, care le-a fîcut o mare plăcere.

Important este că activitatea mea în tabără a fost remunerată (foarte modest) și astfel planurile de a profita de ultima etapă și oportunitatea de a savura viața ca om pe deplin liber, într-o țară atât de frumoasă ca Franța, au fost realizate și am mai vizitat o mulțime de locuri, unice pentru mine.

Actele mele de emigrare în Canada erau deja depuse la Paris și era în puterea mea să profit de timpul rămas până la marele “hei-rup” care va începe după sosirea mea în Canada. Adevărul este că dacă ești tânăr, vorbești franceză și trăiești în Franța, nu prea ai chef să mergi mai departe. Totuși instinctul meu îmi spunea că eu încă n-am ajuns “acasă” și că am obligația să continui “aventura” cât se putea.

Etapa franceză s-a derulat cu câteva seturi de bețe în roate, care mi-ar fi putut schimba planuride a pleca în Canada. În cimitirul Père Lachaise am cunoscut o tânără franțuzoaică (vie), care vizita mormintele lui Marcel Proust și al Edithei Piaf. Conversațiile noastre inițiale erau despre morții celebri din cimitir, dar Pauline plănuia o vacanță de șase săptămâni, un fel de “Tour de France” cu mașina ei, așa că conversațiile din următoarele zile erau pe teme mult mai practice, legate de itinerarul care urma să cuprindă Normandie, Bretagne, Loire, Aquitaine, Pyrenees, Languedoc, Cote D’azur, Auvergne, Rhône-Alpes, Alsace. Plănuia să stea în cort și dacă era vreme rea să meargă la hotel. Cu două zile înainte de plecare, Pauline m-a întrebat spontan dacă vreau s-o însoțesc. Era convinsă că aș fi un companion de călătorie ideal și că amândoi vom rămâne cu amintiri unice. Deși ideea mi s-a părut foarte atractivă de la început, nu m-am așteptat ca ea să mă invite și am acceptat cu mare entuziasm. Eu, încă tânăr, cu timp liber nelimitat ceea ce nu se va mai repeta decât după pensie, cu o parteneră fermecătoare și extrem de cunoscătoare, să văd locuri unice pentru mine, unde era “hiba”? Evident că nu era nici una. Pauline era profesoară de biologie, foarte drăguță și atletică.

În timpul acestui tur, franceza mea s-a îmbunătățit substanțial, iar admirația pentru peisajul, cultura și bucătăria franceză a crescut exponențial. Cu fiecare piesaj nou și aventură nouă, plăcerea și satisfacția de moment era puțin umbrită de realizarea că toate aceste excursii le-aș fi putut face cu mult mai devreme dacă situația în România ar fi fost diferită. Libertatea se poate însă savura și cu întârziere, dacă n-ai încotro. În etapa din Alsacia ne-am oprit la Colmar și deodată mi-a venit ideea de a face un mic detur în Germania – eram chiar la granița franco-germană pe Rin. Când grănicerul german a văzut combinația ciudată de “Carte de Séjour” franceză și pașaport românesc, mi-a arătat cu degetul direcția înapoi în Franța (care era oricum mai bună decât înapoi în România). Ca răzbunare spontană și mijloc de compensare a frustrării, m-am oprit pe pod și am urinat în Rin, cu pieptul umflat și plin de sfidare, un gest simplu și primitiv de atitudine anti-teutonică. Mai am și astăzi poza, mă mândresc cu ea şi râd cât de copilăroasă a fost chestia asta. Turul s-a terminat cu bine, am ajuns înapoi la Paris, cu memoria  uristică plină de clișee de neuitat.

Am mai continuat relația, dar în alt ritm, pentru că ea s-a întors la servici și schimbarea de la vacanță la realitatea de zi cu zi a creat o dinamică foarte diferită și destul de stresantă. Într-un moment de intimitate m-am hotărât să fac totuși un test riscant și am întrebat-o pe șleau dacă ar considera să vină cu mine in Canada. Reacția ei a fost spontană, fără ezitare, dură și hotărâtă: mi-a spus că ar fi absurd să plece din Paris în tundra semi-civilizată de peste ocean. Pe lânga regret, m-a pufnit și râsul pentru cât de ridicol și simplist era acest clișeu. Am rămas însă cu două concluzii clare. Prima, că ea avea oarecare dreptate, iar a doua, mult mai importantă, că ea nu mă iubea. Cam asta a fost.

Cu timpul însă, atracția necunoscutului de peste ocean a rămas predominantă și am revenit cu speranțe noi la planul inițial de a ajunge în Canada.

Între timp, viața franceză mergea înainte. O șefă de la Comunitatea Evreiască, codoașă amatoare, mi-a făcut cunștiință cu o studentă de la medicină, o fată frumoasă, religioasă, dar cu un intelect mediocru. Cu timpul am văzut că era mai degrabă submediocru și mi-am dat demisia din relație cu maximul de tact posibil. M-am consolat cu un gând nu tocmai elegant dar hazliu, că poate unii absolvenți de la medicină ajung de fapt pacienți, nu doctori. M-am simțit totuși obligat să dau “raport” și ”codoașei” mele, pentru că ea totuși a depus un efort în crearea acestei relații. Dialogul a decurs cam așa: “Alors, Georges, cum merge relația cu Noémie?” I-am răspuns: “Păi nu mai e nici o relație”. La care ea: “Cum așa Georges, nu-mi vine să cred. Spune-mi sincer, dar insist, sincer, ce naiba s-a întâmplat?” Eu m-am făcut roșu la față, am simțit și sudoare pe gât și pe spate și i-am răspuns cu multă jenă: “Noémie e cam imatură și nu poate susține o conversație, și nu din cauza francezei mele. Nu zice mai nimic și tot timpul se uită in ochii mei, ca și cum ar aștepta o propunere matrimonială. Iar eu plec în curând în Canada.” Doamna “codoașă” Myriam a inhalat adânc de două ori, a mai făcut o pauză și apoi, cu o expresie vădit dezamăgită, mi-a spus: “Îmi pare tare rău, Georges. Eu am vrut să-ți dau o șansă să rămâi în Franța, pentru că simt că-ți place foarte mult aici și cred te-ai descurca de minune. Problema e atitudinea ta. Aș zice că nu Noémie e cea imatură, ci tu. Dacă vrei să te însori, nu cauți o femeie inteligentă brici și atotcunoscătoare, ci una sănătoasă, care vrea și poate să aibă mulți copii. Plus că Noémie va fi curând doctoriță, și e și drăguță, aș zice. Georges, Georges, Georges, care-i problema?” ”Nu e nicio problemă, Madame Myriam, îmi pare rău că v-am dezamăgit, dar nu voiam să mă dezamăgesc nici pe mine însumi. Oricum nu sunt gata să mă însor și să am mulți copii.” Doamna Myriam a vrut să încheie discuția pe un ton glumeț și a mai adăugat: ”Dacă eram eu cu treizeci de ani mai tânără, altfel ar fi mers lucrurile…”

Nu mult după aceea, o prietenă a surorii mele s-a întors definitiv din Israel la Paris. Era cetățeană franceză, născută în Franța. După șase săptămâni de prietenie și explorare intensivă reciprocă, Ilana m-a întrebat dacă am vreun motiv serios să nu mă însor cu ea. Întrebarea ei era total neașteptată pentru mine. Toți membrii familiei ei erau comercianți înstăriți, de tip sefard marocan, cam neintelectuali, mai mult comerț decât sinagogă. Ideea să-mi opresc procesul emigrației și să arunc ancora în această comunitate părea confortabilă, dar îmi era total străină. Totuși, motivul real era că inimioara nu mi s-a încălzit destul și cu mintea de atunci și caracterul meu, asta era important. Deși era atrăgătoare și ageră la minte, nu simțeam nimic romantic pentru ea și instinctul îmi spunea ca asta nu se va schimba cu timpul. Am încercat să-mi explic rațional de ce, dar acestea nu sunt probleme pentru rațiune. Cu mulți ani mai târziu, când am revenit la Paris cu soția, ne-am întâlnit la o cafea cu ea, cu soțul ei sefard și cu cei patru copii ai lor, care învățau la yeșivă. Am avut o senzație de ușurare – lucrurile ieșiseră bine pentru amândoi.

Ultimul episod francez a fost legat de domnul Michel Balouka, un evreu marocan, proprietarul hotelului de emigranți, “Hotel du Globe”, în arondismentul 18, unde am locuit. Din motive ciudate, tipul a pus ochii pe mine și conversația lui favorită era despre cât de bogat era și ce mulți bani avea și ce casă frumoasă avea, și cum lui nu i-a trebuit nicio educație să devină bogat și proprietar de hotel, dar cum totuși îi plăcea de unii cu școală și educație, ca mine, deși nu credea că eu voi deveni vreodată bogat. El a ținut legătura cu mine și după ce m-am mutat din hotelul lui și m-a invitat la un Seder. Mi s-a părut total neașteptat și neobișnuit, dar am acceptat cu mare plăcere.

În jurul mesei era toată familia lui: soția, prima fiică de 25 de ani, a doua de 23, a treia de 20 și a patra de 18. Toate erau scunde, grăsuțe, cu fețe rotunde și ten impecabil, ochi negri, mari, dinți frumoși și sănătoși ca perlele, zâmbete plăcute, păr negru, bogat și lucios, picioare scurte și grosuțe cu pantofi oribili cu panglici, șezuturi deja matronale, brațe scurte și mâini și unghii frumoase și îngrijite, dar antebrațe din păcate nedepilate.

Eu m-am simțit extraordinar de nelalocul meu și am făcut tot efortul de a nu face asta prea evident. Toată conversația era suportată de dl Balouka, nimic antrenant sau memorabil, iar soția și cele patru grații rumegau ierburi și se uitau la mine fără să zică mai nimic. Am început să mă întreb ce căutam eu acolo, dar treaba s-a lămurit în câteva zile. “Tăticul” m-a sunat să mă întrebe cum m-am simțit și cum mi-au plăcut fetele lui dragi, care mi-a plăcut mai mult și de ce. În răspunsurile mele politicoase m-am simțit ca un scriitor amator de “fiction” care trebuie să treacă un examen de diplomație și fantezie. În mod clar dl Balouka, cel puțin din punct de vedere material, nu era “Tevie Lăptarul” dar avea o problemă asemănătoare. I-am spus că am fost încântat în acceași măsură de toate fiicele sale și că trebuie să fie tare mândru de ele. Cum omul era uns cu toate unsorile și viclean, a înțeles repede că nu va putea stoarce din mine o preferință anume pe care el s-o poată manipula pentru determinarea soartei și a viitorului, n-a mai insistat și a schimbat subiectul, urmat de un “au revoir Monsieur” destul de abrupt. Eram foarte recunoscător sorții că nu mai stăteam la hotelul lui Balouka.

Dupa câteva zile, cu totul întâmplător am cunoscut pe o stradă învecinată cu hotelul o familie (soț, soție și doi copii mici) din Ungaria, care tocmai plecau în SUA. Erau sponsorizați de comunitatea evreiască și stăteau într-o garsonieră minusculă în Rue de L’Exposition, lângă Turnul Eiffel. Locuința se elibera în două zile și eu am reușit s-o obțin. Argumentul comunității că garsoniera era pentru o familie de patru persoane a fost invalidat de argumentul meu că locuința era de fapt pentru o singură persoană, dar (din lipsă de alternative) ei au înghesuit acolo patru. Până la urmă ei au fost de acord și această schimbare a fost crucială pentru stilul meu de viață până la plecare, căci garsoniera era în buricul Parisului. De asemenea mi-a permis să-mi invit părinții pentru câteva săptămâni și sponsorul legal a fost însuși dl Balouka de la fostul meu hotel. Asta mi-a mărit cu câteva grade respectul pentru evreii marocani francofoni. Bucuria revederii cu părinții mei și reînnoirea informațiilor din țară, mi-au consolidat convingerea că eram “omul potrivit la locul potrivit”, deși practic nu aveam încă o situație clară.

Un lucru cu totul unic s-a dovedit a fi amplasamentul garsonierei. Din gemulețul de la bucătărie se vedea curtea interioară a Ambasadei Române de la Paris. Puteam studia cu binoclul protocolul săptămânal de sosire și primire a contingentelor de intelectuali români “norocoși”, trimiși la studii sau schimb de experiență în Franța. Întâmplător eram familiar cu situația, pentru că atunci când am lucrat la Timișoara, la Institutul de Sudură și Încercări de Materiale, câțiva colegi, membri de partid, cu soții țațe, cu origine sănătoasă și fără rude în străinătate, cu cel puțin un copil lăsat acasă, au fost trimiși în acest fel și am putut vorbi cu un coleg care s-a întors, fără multă experiență nouă, dar cu un casetofon stereo de-ți lăsa gura apă. Norocoșii și invidiații români, cu haine demodate și geamantane urâte de carton, erau aliniați ca soldații la intrarea în Ambasadă. Imediat la intrarea în Ambasadă, românilor li se confiscau pașapoartele și li se înmânau documente de sejur temporar în Franța, apoi erau trimiși cu autobuzul la niște foste cazărmi, unde dormeau în camere curate, dar cu paturi suprapuse. Francezii în schimb de experiență la uzinele Renault aveau week-end liber sâmbătă și duminică, dar românii trebuiau să vină sâmbăta la Ambasadă pentru ședințe și prelegeri de educație politică și patriotică. Doar duminica era liberă, cu condiția ca ieșirile și vizitele de monumente culturale să fie făcute în grupuri de cel puțin doi inși, iar orice întâlnire cu localnici sau colegi de la întreprinderile franceze să fie anunțată în prealabil la ambasadă. Mi-am făcut un obicei să-i observ pe acești “norocoși”, fie cu binoclul din geamul de bucătărie, fie plimbându-mă pe stradă și văzându-i frumos aliniați la intrarea în  mbasadă. Mă gândeam cu amuzament că prietenii și colegii din România, care n-au avut nici măcar șansa acesta, îi invidiază cumplit pe “merituoșii” trimiși în străinătate. Odată am intrat în vorbă cu un inginer simpatic care stătea la rând și care la început a crezut că eram din grupul lor. Când a înțeles, și din comportarea și limbajul meu a înțeles repede că eu eram de pe “planeta interzisă”, a tăcut brusc, ignorându-mă și uitându-se spre cer, singura lui sursă de speranță.

În aceste momente, motto-ul meu “Adio Românie, pământ părintesc” a ajuns la apogeul semnificației sale. Deși încă habar nu aveam ce îmi va oferi viitorul, împăcarea cu “sensul unic” al emigrării era totală. Timpul trecea și într-o bună zi am primit înștiințarea că viza mea de “Landed Immigrant” a sosit și peste două săptămâni voi pleca în Canada. Aceste ultime două săptămâni la Paris au fost emoțional la fel de intese ca și plecarea din România. Deși nu mai trăiam într-o țară oprimată și nu mă mai uitam în spatele meu când vorbeam, plecam de la o incertitudine europeană spre alta canadiană. Am fost plăcut impresionat atât de numărul celor care și-au luat rămas bun de la mine, precum și de felul în care au făcut-o, și asta s-a întipărit adânc în sufletul și memoria mea.

Avionul Paris – Toronto era uriaș și absolut plin. Francezi care plecau în vizită, canadieni care se întorceau și “bloody immigrants” care mergeau la Toronto. Vecina mea era o tânără doamnă frumoasă, înaltă și foarte elegantă, cu ochelari chic. Am schimbat câteva politețuri în franceză. Zborul era interminabil și obositor, iar eu eram într-o dilemă serioasă: să ascult mai departe franceza ei oribilă, aproape incomprehensibilă din cauza accentului englez, sau să trec peste partea auditivă și să mă concentrez pe cea vizuală, care era atrăgătoare. Cum cele două aspecte erau inseparabile, am făcut un ușor compromis, când doamna m-a rugat să-i corectez franceza. Am mai aflat că era avocată, parteneră de firmă cu încă doi avocați, printre care și fostul ei soț, că plecase la Paris pe două săptămâni ca să se relaxeze, dar până la urmă excursia fusese mizerabilă. I se furase poșeta în metrou, (zicea că l-a văzut pe “arabul” fugind cu poșeta!), atitudinea autorităților locale fusese sub orice critică și cu franceza ei rudimentară nu reușise să se descurce. I-am spus că eu tocmai emigrez în Canada, că am o profesie bună și că tot avutul meu se află în două valize. Conversația a continuat vreo șase ore și a fost deosebit de plăcută. M-a întrebat unde voi sta și i-am spus că am două opțiuni: ori să merg la un hotel al guvernului, special pentru noi imigranți, sau să mă duc la sora mea, care emigrase din Israel și ajunsese la Toronto cu o săptămână mai înainte. Când am ajuns, mi-a a făcut o invitație foarte directă și fără echivoc, să accept opțiunea a treia, de a veni direct la ea – loc era era suficient în casa ei enormă dintr-un cartier de lux. Eu credeam că glumește, dar după ce am terminat formalitățile de intrare și vama, care au durat vreo două ore, ea era tot în hol și mă aștepta. Surpriza a fost totală. Primul lucru care mi-a trecut prin minte a fost că dacă îmi voi scrie vreodată memoriile, nimeni nu-mi va da crezare. Am stat câteva săptămâni în acel paradis, cu rolul de “bărbat în casă”, sub toate aspectele. Am început să caut de lucru. Ea mi-a permis să folosesc una din mașini și asta mi-a fost de mare ajutor.

Am contactat comunitatea evreiască din Toronto, “departamentul de integrare a nou veniților”, care mi-a făcut legătura cu o firmă de “Engineering Consulting”, unde am avut un prim interviu. Ca fapt divers, m-am dus la interviu cu mașina avocatei mele iubitoare, un Buick enorm. Ca semn de “bun augur”, la ieșirea din garaj i-am pocnit bine mașina. Carnet de conducere aveam încă din România, dar experiența mea era limitată la Dacia, cu care făcusem nu mai mult de 100 km. Surpriza a fost comentariul binevoitor al Suzanei că nu e mare lucru. Oare așa o fi în Canada?

Interviul meu a durat o oră, iar când s-a terminat, dl Leipciger, proprietarul firmei, un inginer formidabil, supraviețuitor al lagărului de la Auschwitz, mi-a spus că engleza mea era funcțională, pregătirea mea inginerească părea în regulă, cineva trebuia să-mi dea primul job și asta o va face el. La început îmi va plăti cu mult mai mult decât merit, dar sarcina mea era ca în șase luni să ajung la un nivel la care plata mea să devină mai puțin decât merit! Deci la 3 săptămâni după ce am ajuns în Canada aveam un job de inginer proiectant, la șase săptămâni mi-am închiriat o locuință și la șapte săptămâni am avut mașina mea proprie și am înapoiat mașina de împrumut – fără nicio zgârietură nouă!

Se pare totuși că a meritat să plec, Q.E.D (Quod Erat Demonstrandum)

George Kun

(Text publicat în Jurnalul Unei Emigrații, Editura Gordian, 2010)

Revizuit şi completat în aprilie 2018