Generația mea nu poate uita acea vară neliniștită a anului 1968, când în vecinătatea noastră s-a făcut o încercare de a corecta, de a îndrepta eșecurile construirii așa-zisei societăți noi, de a ”reșapa” unele dintre ideile sociale generoase pe care le puteai descoperi printre sutele de lozinci sau formulări în limbajul de lemn care reprezenta ideologia socialisto-comunistă. Nu numai o parte a socialiștilor din Cehoslovacia, ci și din alte țări socialiste, din partidele socialiste sau comuniste din Occident, în primul rând Franța, Italia sau Spania încercau formula ”socialismului cu față umană”. Unii dintre ideologi chiar porneau de la scrierile din tinerețe ale lui Marx, în care regăseau anumiți sâmburi de liberalism: pericolul înstrăinării ființei umane sau apărarea libertății presei. Consecințele cuvântării lui Nikita Hrușciov la Congresul al 20-lea al PCUS, în care s-au dezvăluit atrocitățile dictaturii staliniste, experiența mișcărilor studențești din mai 1968, până la urmă eșuate, și sutele de dezbateri despre posibilitatea diverselor forme ale stângii, de la maoism la mișcările latino-americane (Che Guevara) sau la extremismul de stânga care susținea folosirea metodelor teroriste (Brigăzile Roșii, Germania Federală) au devenit terenuri fertile pentru lansarea unor noi forme ale doctrinei socialiste, pentru încercarea de reabilitare a acesteia, compromisă mai ales după amintita cuvântare a lui Hrușciov și înăbușirea revoluției din Ungaria în 1956. În acest deceniu (1956-66, 68) numeroși intelectuali, mai ales occidentali, au părăsit partidele comuniste și au scris studii critice, acuzând mai ales Uniunea Sovietică, doctrinele rigide sovietice și existența lagărelor din Gulag.

Dintre țările socialiste est-europene, Cehoslovacia, care înainte de cel de-al Doilea Război Mondial a fost considerată una dintre cele mai importante democrații din regiune, a încercat, după un deceniu de stalinism și cult al personalității, o schimbare în ritm lent, cu inițiative pașnice, dar în rândul cărora s-au strecurat câteva deosebit de curajoase, concretizate într-o serie de propuneri ale lui Alexander Dubček, comunist reformist, ales secretar general al partidului în primăvara lui 1968. Este interesant de menționat că ideile de schimbare au venit de sus în jos, nu au fost consecințele unei mișcări populare masive, dar au avut o susținere destul de largă.

Dubček a lansat în aprilie un program de liberalizări și reforme care includeau, printre altele, o libertate mărită a presei și posibilitatea unei guvernări multipartinice. Acest program includea și planuri pentru o federalizare a Cehoslovaciei în două națiuni cu drepturi egale.

Deși programul prevedea clar că aceste reforme trebuiau să aibă loc sub conducerea Partidului Comunist, presiunile populare au dus la punerea în aplicare imediată a unor reforme. În presă au apărut declarații antisovietice; s-a încercat formarea unui partid social-democrat. Mai mult, deși elementele conservatoare ale partidului au avut o atitudine critică, Dubček a anunțat că la congresul partidului din luna septembrie în statutul partidului vor fi încorporate planurile unei legi de federalizare și va fi ales un nou Comitet Central. Conducerea partidului a încercat un dialog cu liderul URSS, Leonid Brejnev, dar Moscova a fost oripilată de ideea ”socialismului cu față umană” și, folosindu-se de așa-numita ”doctrină Brejnev” – elaborată cu câteva săptămâni în urmă – care stipula dreptul de intervenție miliară într-o țară membră a Tratatului de la Varșovia, dacă socialismul pare amenințat, a atacat Cehoslovacia împreună cu forțele militare ale Tratatului (cu excepția României și Albaniei). Astfel au luat sfârșit cele câteva luni ale ”Primăverii de la Praga”, cehii și slovacii ajungând să se bucure de libertate și democrație abia după 21 de ani, când Revoluția de Catifea a pus capăt dictaturii comuniste și cele două popoare au putut să-și urmeze propria cale, formând două state. Este greu de apreciat dacă această ultimă măsură a fost bună sau nu, dar a fost opțiunea lor.

Invazia sovietică a Cehoslavaciei

Întrebarea care ne frământă este ce s-ar fi întâmplat dacă ideile ”Primăverii de la Praga” ar fi avut succes. S-ar fi putut reforma comunismul și evita prăbușirea sistemului? Cred că întrebarea este numai academică. Existau prea multe elemente, forțe, interese de toate tipurile – politice, economice, ideologice, de mare putere care s-au opus ideii, nemaivorbind de lupta pentru putere în fiecare țară și de gândul ce viitor ar fi avut o elită (indiferent de unde) care ar fi fost înlocuită. În fond trecuseră abia 12 ani de la Congresul al 20-lea, când s-a pus capăt execuției liderilor care au pierdut puterea. În plus, deși dialectica – ciocnirea unor opinii contradictorii din care să reiasă adevărul – juca un rol important în ideologia marxistă, aplicarea ei a fost doar formală, ea ajungând la o rigiditate aproape absolută. Oricât de rău ne-ar durea, mai ales pentru cei mulți care credeau în victoria ideologiei lumii noi, în condițiile în care a luat naștere și s-a dezvoltat, era sortită eșecului. Azi, la 50 de ani, ne amintim cu nostalgie de încercarea unor Don Quijote moderni, dar naivi, de a lupta cu morile de vânt.

Cazul României

În contextul aniversării nu se poate să nu amintim poziția specială a României care, așa cum am amintit anterior, nu a participat la invadarea Cehoslovaciei. Această poziție a adus țării noaster o serie de puncte pozitive, atât pe plan extern, reconfirmând atitudinea sa antisovietică, cât și pe plan intern, când a servit drept coagulant al populației în fața unui eventual atac extern, respectiv al Uniunii Sovietice,  ceea ce nu s-a întâmplat. De ce? Fără îndoială una dintre cauze a fost presiunea externă, când însuși președintele Gerald Ford i s-a adresat lui Leonid Brejnev cu cuvintele ”să nu dăm drumul câinilor războiului”. Pe de altă parte, ce interes ar fi avut Moscova să atace România? Ceaușescu a fost extrem de speriat, se temea că-și va pierde puterea și acest lucru s-a și văzut la faimosul miting din Piața Palatului, unde a gesticulat cu disperare, a dezavuat doctrina Brejnev și a condamnat invazia. Ceaușescu nu a susținut nicio clipă ”Primăvara de la Praga”, așa cum a dovedit istoria, el nu avea nevoie de ”socialismul cu fața umană”, nu ar fi permis niciodată astfel de reforme. Rușii știau acest lucru, iar intervenția militară a avut loc împotriva reformelor interne ale sistemului. Ori în România, astfel de pericol nu exista. Și chiar dacă atitudinile neconforme în politica externă a României deranjau într-o oarecare măsură Moscova, ea avea garanția politicii interne neclintite, fără reforme, a Bucureștiului.  Cinic vorbind, înăbușirea ”Primăverii de la Praga” a fost o mană cerească pentru prestigiul și poziția internațională ale lui Nicolae Ceaușescu. Pentru români a însemnat aproximativ trei ani de libertate de a călători în Occident. Așa am reușit și eu să văd Parisul, după ce am ratat Praga, unde trebuia să plec… în 23 august 1968.

Eva Galambos