„V-am pregătit nişte merinde: roşii, ardei, castraveţi şi fasole verde din grădină, ouă de casă, plăcinte coapte de mine. Să ştiţi că anul trecut, la Festivalul Pălincii, am obţinut trofeul pentru cea mai bună plăcintă” ne spune Viorica Chifor şi ne aduce farfuria decorativă care atestă că a obţinut acest premiu în 2017.  „Mai luaţi prăjituri, cozonac şi pâine de casă (eu am frământat-o) şi o pungă cu tăieţei de casă, făcuţi de mine, şi să vă mai dau…”.

O urmăresc cu privirea aburită de lacrimi şi îmi imaginez cum ar fi fost dacă… Dacă nu era război şi Holocaust, dacă bunicii mei nu ar fi fost deportaţi şi ucişi la Auschwitz şi aş fi copilărit şi eu în acest spaţiu tihnit, senin şi prietenos care era (şi este) Bănişorul… La plecare aş fi primit de la rudele mele merinde de drum, din grădina lor, precum şi merinde sufleteşti care mi-ar fi întipărit Bănişorul în amintire şi-n inimă aşa cum îl avea şi tata… doar că a rămas ferecat sub zăvorul durerii şi numai arareori amintirile îşi găseau loc ca un izbuc vremelnic, devreme stăvilit.

Tatăl meu, Emeric (Imre) Székely – un clujean născut la Bănişor, care-şi petrecuse toate vacanţele copilăriei în casa bunicilor Fischman şi a urmat clasa a IV-a primară în şcoala cea veche din sat, unde toate  patru clasele învăţau în aceeaşi încăpere – a  trecut prin infernul de la Auschwitz şi Buchenwald şi nu a mai revenit la Bănişor decât după mulţi, mulţi ani. Şi atunci doar pentru a merge direct în micul cimitir şi a-şi plece fruntea în faţa pietrelor de mormânt ale bunicilor şi străbunicilor săi. Îi era prea greu să revadă satul din care neamurile lui fuseseră smulse cu forţa şi duse la moarte, în mai-iunie 1944. Bănişorul a rămas încremenit în amintirile lui aşa cum arăta în fotografiile (două la număr) – salvate din Holocaust de prietenul său maghiar, Jóska Kántor – şi aşezate în albumul familiei.

În curtea bunicilor Fischman. În mijloc mătuşa tatii Etelka Farkas, n. Fischman (Bănişor), la stânga ei Olga, cealaltă mătuşă a tatii, n. Fischman (Bănişor). La dreapta mătuşii Etelka, Malka Székely, n. Fischman (născută în Bănişor), mama tatei şi bunica mea; alături tata, Imre Székely (născut în Bănişor), elev de liceu la Cluj. În rândul din spate, de la stânga spre dreapta: Nea Feri, soţul Olgăi (din Bănişor), unchiul din Viena, Nea Jenő (Jankele) (din Bănişor) şi în capăt Mór Székely (Cluj), tatăl tatei, adică bunicul meu. În faţă copiii, de la stânga spre dreapta: băieţelul Alti, fetiţa Heniele, (ambii din Bănişor), în dreapta unchiul Laci Székely, fratele mai mic al tatii.

Această poză a fost făcută prin 1935-36, în ograda bunicilor Fischman, cu un prilej deosebit. Un unchi din Viena, aflat în drum spre Palestina, se oprise la Bănişor pentru a-şi lua rămas bun de la rudele sale.

Tata şi unchiul meu cu verişoarele lor, în jurul Monumentului Eroilor 1940 sau 1941. De la stânga la dreapta Rifka Fischman, Reizi Fischman, ambele din Crasna, tatăl meu, Imre Székely (din Cluj), Lili (prietena lui din Pecei), unchiul meu, fratele tatei Laci Székely (elev de gimnaziu în Cluj), Bui Farkas şi în extrema dreapta Laiu Farkas, ambele din Bănişor

Cea de a doua fotografie este făcută la monument, probabil între anii 1940-1941. În 1942 tata a fost mobilizat în detaşamentul de muncă pentru evrei şi trimis în Transcarpatia, la Hust, unde a servit în armata maghiară, în condiţii inumane.

Verişoarele din Bănişor şi Crasna, tata şi fratele său adolescent sunt aşezaţi jur-împrejurul frumosului monument din centrul satului. După cum am aflat de curând, monumentul a fost inaugurat în 1936, dar se vede că s-a integrat repede în viaţa sătenilor, întrucât tinerii trecuseră dincolo de grilajul elegant şi surâdeau relaxaţi către obiectivul aparatului de fotografiat. În fundal se profilează silueta elegantă a bisericii, într-o zi senină de vară. Întregul tablou reflectă viaţa tihnită şi veselă, o ambianţă unde aceşti adolescenţi şi tineri evrei se simţeau acasă…

De-a lungul anilor am fost de mai multe ori la Bănişor, dar de fiecare dată am mers direct la micul cimitir evreiesc de lângă islazul comunal, pentru a ne reculege la mormintele înaintaşilor, fără a ne opri în sat, considerând că singura noastră legătură cu aceste locuri era trecutul, istoria familiei.

De Sfânta Maria Mare, aveam să revin la Bănişor, în urma invitaţiei spontane lansate de Artemiu Vanca, bănişorean din naştere, fondator al Asociaţiei „Fiii Satului Bănişor”, Cetăţean de Onoare al localităţii, iniţiator şi redactor al Anuarului asociaţiei, un entuziast promotor al valorilor acestei comune. Ne-am cunoscut pe căi virtuale, eu găsind pagina de Facebook a Asociaţiei „Fiii Satului Bănişor” am început corespondenţa cu preşedintele ei, părintele Augustin Câmpean, care mi-a făcut legătura cu Artemiu Vanca, actualmente trăitor la Bucureşti. Artemiu Vanca m-a impresionat atât prin interesul său faţă de istoria evreilor din Bănişor (a înaintaşilor mei), despre care a scris un articol amplu şi foarte bine documentat, cât şi prin firescul invitaţiei (ca între consăteni) de a participa la Ziua Satului Bănişor care are loc în fiecare an, de 15 august, când e şi hramul Bisericii Adormirea Maicii Domnului.

Întâmplarea a făcut ca tocmai în acea perioadă să fie la Cluj un verişor de gradul II, din partea tatei (dar nu de pe ramura maternă, din Bănişor, ci din cea paternă, clujeană) care locuieşte în Luxembourg. Aşa că ne-am pornit cu toţii la drum către Bănişor, alegând să nu ne mergem via Zalău, ci să urmăm drumul parcurs de tata în vacanţele când se ducea la bunici.

„Ne duceam cu autobuzul de la Cluj şi până la Ciucea. Acolo ne aştepta unchiul cu căruţa şi ne ducea la Bănişor” – povestea tata. Am refăcut în gând drumul tatei, de la Ciucea la Bănişor, care trebuia să fi durat ore bune. Bănuiesc că se mai opreau pe drum pentru odihna cailor şi pentru a îmbuca ceva… Noi am ajuns relativ repede, pe un drum judeţean asfaltat şi bine întreţinut. În scurt timp ne aflam în centrul satului. Era linişte, doar numărul mare de automobile parcate arăta că venise lume multă în sat, însă toţi erau la biserică, la slujba de Sfânta Maria.

Primul popas l-am făcut la monument. Ne-am fotografiat în faţa lui, dar nu am îndrăznit să trecem grilajul… Mi se părea ca o stavilă între trecut şi prezent. Am citit cu atenţie numele bănişorenilor căzuţi în Primul Război Mondial şi am regăsit câteva nume pomenite de tata: Gordan, Cadar. Erau probabil unchi sau bunici ai prietenilor din copilărie, ai tatei. Şi am mai găsit un nume familiar: Farcaş. Aaron Farcaş era un unchi al tatei, prin alianţă, şi avea prăvălie în sat. Să fi fost Ioan Farcaş un frate de-al lui? Oare pe monumentul eroilor din Bănişor figurează şi un evreu? (Nu e imposibil. Şi bunicul meu luptase în Primul Război, fusese chiar decorat…)

Monumentul eroilor din Bănişor în zilele noastre

Între timp se terminase slujba şi ne-am apropiat de curtea bisericii unde era lume multă, îmbrăcată de sărbătoare, mulţi în costume naţionale (am văzut chiar şi o fetiţă de câteva luni, în cărucior, îmbrăcată cu o ie brodată). Preotul chipeş rostea rugăciunea de final şi eu mă pregăteam să-l sun la telefon pe Artemiu Vanca, dar m-am auzit strigată pe nume… Mă identificase el şi a dat mâna cu noi, zâmbindu-ne larg: „Poftiţi, poftiţi!”

Am admirat foişorul elegant din curtea bisericii, amenajat pentru serviciul divin de vară, şi am intrat în interiorul frumosului şi încăpătorului lăcaş de cult, ridicat (pe amplasamentul unei biserici mult mai vechi) în 1896. Atunci biserica era de rit greco-catolic, astăzi este ortodoxă (ca de altfel şi comunitatea bănişorenilor, care şi-a păstrat identitatea de limbă şi credinţă datorită confesiunilor greco-catolică şi ortodoxă).

Interiorul bisericii Adormirea Maicii Domnului, din Bănişor

Apoi ne-am dus cu toţii în curtea fostei şcoli, astăzi cămin cultural, unde am asistat la ceremonia sfinţirii şi inaugurării catargului. Din discursurile rostite la ceremonie am înţeles semnificaţia multiplă a acestui catarg cu soclul de marmură neagră, pe care este gravată harta României susţinută de doi ţărani, precum şi inscripţia „Bănişor 2018”. Apoi a fost sfinţit şi înălţat drapelul naţional. Eugen Maxim, primarul comunei Bănişor, pr. Augustin Câmpean, preşedintele Asociaţiei „Fiii Satului Bănişor”şi Alin Stoica, vicepreşedintele Asociaţiei au subliniat semnificaţia faptului că acest catarg este inaugurat în anul Centenarului. Pentru Lucreţia Miloş, iniţiatoare şi contribuitoare majoră la realizarea acestui obiectiv, şi pentru Artemiu Vanca, acelaşi catarg reprezintă memoria anilor de şcoală şi o restituire legitimă. În anii 1930 în acelaşi loc existase un catarg vopsit în culorile tricolorului, pe care flutura steagul naţional. După 1940 catargul a fost înlăturat de administraţia maghiară şi n-a mai fost reaşezat nici după război. Aceeaşi administraţie a regimului horthist a scos şi basoreliefurile de pe monumentul eroilor din centrul comunei. Din păcate nu se mai pot reconstitui, neexistând nici o imagine de arhivă despre ele.

Ceremonia sfinţirii catargului

Stăteam sub arşiţa soarelui, ascultam vechile cântece patriotice, însufleţitoare, închinate Transilvaniei dorite,  şi mă gândeam cât de bine ar fi ca  – în anul Centenarului – pe lângă evocarea eroismului neamului, înşirarea nedreptăţilor comise şi a suferinţelor provocate (de o parte şi de alta, de către regimurile autoritare şi totalitare care au impus maghiarizarea, respectiv românizarea populaţiei locale) să se stimuleze reconcilierea profundă. Să se cultive cunoaşterea reciprocă a istoriei comune, limbilor şi culturilor, înţelegerea şi respectul dintre popoarele care au convieţuit veacuri de-a rândul pe meleagurile ardelene: români, maghiari şi evrei.

Cu prilejul invitaţiei la Ziua Bănişorului, Artemiu Vanca precizase că vom fi oaspeţii săi la masă, pentru că – potrivit datinii – cei sosiţi din alte părţi sunt omeniţi de gazdele din sat. Am păşit cu toţii pragul  Vioricăi Chifor, vestită socăciţă (bucătăreasă la nunţi, botezuri), veche prietenă şi actuală gazdă a… gazdei noastre, atunci când vine în satul natal. Am intrat în casa mare şi modern utilată (construită de fiul Vioricăi, care de ani buni lucrează în Spania) şi ne-am aşezat în jurul mesei încărcate de bucatele preparate cu mult suflet, de această gospodină desăvârşită.

Am depănat şi am ascultat amintiri şi apoi mi-am exprimat dorinţa de a mă înscrie în Asociaţia „Fiii Satului Bănişor”, întrucât mă încadram în condiţiile impuse de statut: bunica mea, Malka (Margit) Fischman, s-a născut la Bănişor în 1 mai 1901, iar tata, în 6 august 1922.

În mijloc Anuarul Asociaţiei “Fiii satului Bănişor”-2018

Am formulat adeziunea şi i-am înmânat-o lui Artemiu Vanca. Acesta mi-a dăruit cel mai nou număr, din 2018, şi câteva numere anterioare ale Anuarului Asociaţiei „Fiii Satului Bănişor” – la care a contribuit din plin cu articole din cele mai interesante – precum şi două dintre cărţile sale din ciclul „Comori” : Secretul Comorii şi Comorile de sub Meseş care prezintă, într-un stil alert şi plăcut, viaţa câtorva adolescenţi bănişoreni din anii de după război, aventurile lor şcolare şi de „căutători de comori”, un pretext cât se poate de potrivit pentru a evoca istoria tulburătoare a acestor plaiuri sălăjene, precum şi viaţa aspră din anii postbelici ai instalării regimului comunist.

Vizita s-a încheiat cu reculegerea la mormintele stră-străbunicilor şi străbunicilor mei, îngropaţi în micul cimitir din Bănişor.

Mormântul stră-străbunicului David Fischman, decedat în 1926, la o vârstă înaintată, i-a supravieţuit fiului său Itzhak

Mormântul stră-străbunicii, soţia străbunicului David, decedată în 1889

Mormântul străbunicului Itzhak Fischman, decedat în 1918

Mormântul străbunicii Rachel Fischman, cea de a doua soţie a lui Itzhak, (cea din fotografia de grup, de mai sus), decedată la sfârşitul anilor 1930

Alături de Artemiu Vanca şi verişorii mei Andrei şi Nirit Grün. din Luxemburg

Am părăsit satul natal al tatălui şi bunicii mele, cu sufletul plin de linişte. Am înţeles că deşi sunt descendenta unei generaţii spulberate de Holocaust, există un loc unde am rădăcini adânci. Fac parte din a cincea generaţie de evrei bănişoreni. Un titlu care obligă.

Andrea Ghiţă

(Foto Adrian Ghiţă)