Ne-am obișnuit cu noiembrie ca lună de iarnă sau aproape. În tinerețea mea ziua de 7 Novembrie (conform ortografiei de atunci), ziua ”Marii Revoluții Socialiste din Octombrie”, zi de ”mare sărbătoare pentru clasa muncitoare” era zi liberă, ceea ce însemna în jargonul epocii că nu mergeam la fabrică, ci la defilare. Dura cam tot atât cât programul de lucru dar era mai neplăcut. Stăteam în picioare, uneori ploua, alteori ningea și de obicei bătea vântul. Cei din tribune băteau câmpii sau ”apa în piuă”. Nouă ne era indiferent și rece.

Acum, urmare a schimbărilor climatice și politice, acasă ne-a întâmpinat un noiembrie plăcut, luminat de un soare prietenos și cald. Abia întorși din Israel, ne-am bucurat să scăpăm de obsesia îmbrăcăminții – acolo era de vară iar aici de iarnă. Când am plecat de aici, căderea frunzelor era pe terminate, pe când în Israel totul era îmbrăcat în verdele speranței. Doar câteva picături de ploaie au înviorat atmosfera încinsă de soarele care zâmbea nestingherit pe cerul albastru, până când un vânt repejor i-a suflat câțiva nori în față.

Bruchim habaim (Bine ați venit)

Am aterizat cu o seară înainte pe Aeroportul Ben-Gurion. Deși mult lărgit prin adăugarea unui nou Terminal, s-a dovedit neîncăpător pentru mulțimea călătorilor din holurile pe care mi le aminteam spațioase. Potrivit statisticilor, în acest an numărul turiștilor străini a crescut cu 20%, ajungând la peste 4,5 milioane, ceea ce pentru o ”țărișoară” ca Israel este o cifră impresionantă. Fără îndoială că Israel beneficiază de contribuția istoriei sale, pe care oamenii de pretutindeni o știu din cărți – sau din Cartea Cărților. Dacă UNESCO contestă legătura pe care poporul evreu le are cu aceste impresionante vestigii ale trecutului, asta nu face decât să promoveze turismul israelian.

Mica noastră delegație, doi participanți și o însoțitoare, urma să asiste la deschiderea festivă a întrunirii anuale organizată de Consiliul Executiv (lărgit) al Organizației Mondiale Sioniste (WZO). În acest an, organizatorii au decis ca întrunirea Consiliului Executiv, care de regulă are loc la Ierusalim, să se țină la Hedera, un oraș din centrul țării. Am decis să luăm un taxi de la aeroport direct la hotelul ”Ramada” din Givat Olga, devenit de curând o suburbie a municipiului Hadera. Spre deosebire de mișcările centrifuge din România, unde numărul de orașe și municipii se multiplică prin fragmentare (cu înmulțirea corespunzătoare a autorităților locale și a birocrației), în Israel există tendința de coagulare a localităților în formule de tip ”metropolitan”. Șoferul taxiului era de fapt o șoferiță, foarte atentă și politicoasă, care după nelipsita întrebare ”de unde sunteți?” ne-a povestit despre ea însăși. Era originară din Rusia, soțul ei la fel, și are trei băieți care au făcut deja armata. Nemaifiind ocupată cu treburile casei și creșterea copiilor, a urmat școala de șoferi și s-a apucat de taximetrie ca să rotunjească veniturile familiei. Taxiurile nu sunt ieftine, tariful pe kilometru este în jur de 7 șekeli, de patru ori mai mare ca în România. Șoferița, care s-a prezentat cu frumosul nume de Nadia, parcă se scuza văzând cum crește suma de plată pe ecran, explicând că în Israel viața este scumpă, mai ales locuințele, dar se trăiește bine. Ea a emigrat din Rusia când avea șase ani, a făcut școala și armata în Israel, ebraica este limba ei curentă, dar acasă vorbește rusește. Și băieții ei vorbesc rusește. E fericită aici, în Israel, cu toate problemele Israel e țara ei, dar nu vrea să abandoneze limba rusă. Această opinie se observă peste tot, inscripții, firme. anunțuri, ziare și grădinițe în limba rusă.

Imigranți vechi și noi

Imigranţi din Rusia

Cei un milion de imigranți (olim) din Rusia au lăsat o amprentă inconfundabilă în societatea israeliană. Pe lângă aportul uman, cultural și profesional extrem de valoros, au creat și numeroase probleme, unele încă nerezolvate. Într-o țară cu o profundă preocupare identitară, în care limba ebraică renăscută constituie alături de tradițiile culturale cea mai puternică forță coezivă, acest aflux masiv de evrei fără o minimă afiliere iudaică ar fi necesitat o integrare mult mai eficientă decât cea care s-a realizat de fapt. Evident misiunea de a absorbi această alia de proporții nemaiîntâlnite a fost îndeplinită într-un timp record și într-un mod mai mult decât onorabil, dovedind o uriașă capacitate de mobilizare și organizare a Statului Israel. În comparație cu mărimea populației localnice, a fost cel mai mare proiect de migrație contemporană realizat cu succes. S-ar putea obiecta că nu a fost o ”migrație”, ci o ”reîntoarcere” mult visată a unor evrei persecutați din diaspora. Fosta Uniune Sovietică a fost un stat eterogen, cu obiceiuri, tradiții și culturi diferite, la care evreii s-au adaptat, dar iudaismul nu a fost o identitate cultivată (nici măcar acceptată) în timpul celor peste 70 de ani de dominație comunistă. O parte a evreilor din FSU (Fosta Uniune Sovietică) au fost salvați din mijlocul unor războaie locale izbucnite în perioada de disoluție a administrației sovietice (în Abhazia, Cecenia, Transnistria, etc).În asemenea cazuri de urgență, mulți evrei din Rusia au fost adăpostiți în zone periferice, chiar în teritoriile disputate, Iudea și Samaria, unde s-au constituit așezări întregi cu locuitori evrei din Rusia.

Mulți imigranți ruși s-au confruntat nu numai cu dificultățile de acomodare, ci și cu pretențiile unei piețe competitive a muncii, cu greutățile găsirii unor locuri de muncă adecvate. Ingineri și tehnicieni au avut inițial probleme de echivalare a studiilor și chiar de angajare datorită particularităților de tehnologie și organizare ale industriei israeliene, complet diferită de cea pe care o cunoșteau.

O mare dezamăgire încercată de imigranții ruși a fost în spațiul stării civile. Rabinatul ortodox, atotputernic în drepturile familiei, nu recunoștea evreitatea multora din cei nou veniți și ca atare nu accepta căsătoriile și nu confirma nașterile. Convertirile la iudaism, dorite de mulți membri de familie neevrei, se făceau greoi și durau descurajator de mult.

Astăzi trăiesc în Israel, potrivit unor informații neoficiale, circa 350 de mii de israelieni. majoritatea din Rusia și Ucraina, care nu sunt recunoscuți ca evrei. Aceste discriminări au încurajat constituirea unor partide care să apere interesele specifice imigranților din FSU. Primul și cel mai cunoscut partid al ”rușilor” a fost Israel BaAliyah, înființat de Natan Sharansky și Yuli Edelstein. Partidul, care la primele alegeri după constituirea sa a obținut 6 locuri în Kneset (5%) i-a propulsat pe cei doi întemeietori în posturi ministeriale.

Un erou și mai mulți președinți.

Natan Sharansky a fost și rămâne un simbol al dedicației pentru marile cauze ale poporului evreu, care sunt și marile cauze ale omenirii: libertatea, demnitatea, egalitatea și pacea. Sharansky a fost un copil genial. Înainte de a deveni matematician a fost mare șahist, la 15 ani l-a învins pe fostul campion mondial Gary Kasparov. După absolvirea Institutului de Fizică și Tehnologie a solicitat viză de emigrare în Israel, care i-a fost refuzată fiindu-i înscenat un proces politic. A fost condamnat la 13 ani de muncă silnică pentru atitudinea lui de ”refusenik” și pentru colaborarea cu marele fizician și luptător pentru drepturile omului, Andrei Saharov. În 1986 a fost primul prizonier politic eliberat de Gorbaciov, ca urmare a intervențiilor președintelui american Ronald Reagan.

Sharansky, un om mic de statură și modest, devine entuziast și convingător când pledează pentru o cauză care i se pare dreaptă. A fost ministru în diferite guverne, a deținut diferite funcții, dar cel care cel mai bine i se potrivea cea de președinte al Agenției Evreiești (Sohnut), instituția care de 90 de ani reprezintă și susține interesele poporului evreu și imigrația evreilor în Ereț-Israel.

Natan Sharansky medaliat la HADERA. Cu Avram Duvedevani și Helena Glazer

Înființată în 1929, la cel de al 16-lea Congres Sionist de la Zürich, noua instituție includea nu numai WZO, ci și reprezentanți ai unor cercuri evreiești nesioniste (mai ales din SUA) Printre personalitățile care au participat la Adunarea Generală de constituire a Agenției Evreiești, s-au numărat Albert Einstein, Leon Blum (viitorul prim ministru al Franței) și Lord Alfred Melchett, un mare sponsor și sionist britanic. În 1922, Liga Națiunilor a încredințat Marii Britanii Mandatul de a guverna Palestina, după ce Imperiul Otoman a încetat să existe. În virtutea mandatului, Marea Britanie a recunoscut WZO (Organizația Sionistă Mondială) drept o Agenție evreiască care reprezenta interesele evreilor din întreaga lume. WZO a transferat aceste prerogative noii instituții create în 1929, ”Agenția Evreiască”, în care a reținut 50% din parteneriat, păstrându-și rolul de partener decisiv. De a lungul celor aproape 90 de ani de existență, după împrejurările obiective ale diferitelor perioade, președintele WZO a fost și președinte al Sohnut, dar au fost repetate perioade în care președintele și comitetul executiv  al Sohnut a fost diferit de cel al WZO. Indiferent de configurația conducerii, Agenția Evreiască a îndeplinit în tot acest timp rolul de braț executiv al WZO.

Itzhak Herzog, noul preşedinte al Sohnut

Până la proclamarea independenței, Agenția sub conducerea lui Ben Gurion a fost ”guvernul” de facto al ”Căminului Național Evreiesc” prevăzut în Mandat. Atât înainte cât și după proclamarea independenței Statului Israel, rolul principal al Sohnut a fost organizarea imigrației evreilor și integrarea lor economică și culturală în societatea israeliană.

Ca președinte al ASR (Asociația Sionistă din România, organizație membră al WZO din anul 2002) am participat la toate cele patru congrese care au avut loc de atunci. La primele două congrese au fost aleși președinții WZO, care erau aleși concomitent și președinți ai Sohnut (Salay Meridor, apoi Zeev Bielsky). Abia în 2009 cele două instituții au căpătat conduceri diferite. Președinte al WZO a fost ales Avraham Duvdevani iar al Agenției Evreiești, Natan Sharansky. Gurile rele spun că această separație inutilă și aparent păguboasă, s-a făcut doar ca să se creeze o poziție onorabilă marelui erou al imigrației ruse. Conducerile celor două instituții au rămas separate și după încheiera mandatului lui Natan Sharansky.

La întrunirea Comitetului Executiv al WZO din12-14 octombrie am aplaudat pe cei doi președinți ai Sohnut: Pe Sharansky, care și-a încheiat mandatul și pe cel care la preluat, Ițhac (Buji) Herzog, fostul ”șef” al opoziției.

Oameni și partide

Partidul Israel BaAliyah înființat de Sharansky și Yuli Edelstein (actualul președinte al Kneset), a fost prezent în Parlament doar în două legislaturi, câștigând câte 6 mandate. După ce întemeietorii au primit fotolii ministeriale, partidul s-a contopit cu „fratele mai mare”, partidul Likud. Imigranți ruși au rămas fără un partid care să le susțină interesele.

Un alt politician de origine rusă, Avigdor Liebermann, a recunoscut această nișă politică, nu foarte numeroasă ca alegători, dar certă și stabilă. În 1999 noul partid, Israel Beitenu (Israel Casa Noastră) a ocupat locul pregătit de Sharansky și Edelstein cu 6 deputați în Kneset.

În zilele noastre Avigdor (Victor) Lieberman este singurul membru din guvern și din sferele mai înalte ale politicii israeliene care vorbește limba română. (Nu am uitat de dr. Țvika Bercovici, prietenul apropiat al Premierului Netaniahu, care se află și el în cele mai înalte cercuri, contribuind la înflorirea relațiilor dintre România și Israel! Dar el este medic, nu politician.)

Avigdor Lieberman cu Benjamin Netanyahu

Lieberman s-a născut în 1958 la Chișinău, a făcut alia la vârsta de 20 de ani, odată cu primul val de emigrări din Uniunea Sovietică. În acel an 1978 au emigrat 26.000 de evrei din Rusia. În acel an s-au semnat la Camp David acordurile de pace între Israel și Egipt, a avut loc cel de al 29-lea Congres Sionist, și Natan Sharansky a fost condamnat la 13 ani de pușcărie.

Tânărul Victor a studiat la Universitatea Ebraică din Ierusalim. Remarcându-se prin sârguința și capacitatea sa organizatorică, a fost angajat ca Director al Biroului Primului Ministru. De aici cariera lui politică a evoluat vertiginos: întâi deputat în Kneset, apoi membru al tuturor guvernelor începând din 2001, primind diferite portofolii. Partidul său, Israel Beitenu, a ajuns în 2009 la 15 deputați. În guvernul condus de Ehud Olmert el a deținut postul de Vice Prim ministru. A fost în repetate rânduri ministru de Externe și ministru al Apărării.

Ca ministru Externe a organizat un grup consultativ la care a invitat lideri din diferite comunități din diaspora, mai ales din Europa. Am participat la câteva conferințe în care s-au discutat posibile strategii pentru consolidarea cooperării cu alte state, mai ales europene, pentru încheierea unor alianțe cu țări din Africa și din alte zone. Conferințele, ținute la Paris, Londra, Viena, au fost ocazii excelente de cunoaștere și consultare în problemele acute ale relațiilor externe, precum și ale mult doritei păci în Orientul Mijlociu. La aceste consfătuiri au participat diverși lideri ai Comunității evreiești din România, domnii Vainer, Schwartz și Iacobescu.

Una din abordările interesante și controversate ale ministrului Lieberman este ”Planul” care îi poartă numele. El propune să se schimbe teritorii dens locuite de arabi, aflate la granița actuală dintre Israel și Autonomia Palestiniană, cu teritorii echivalente ale unor așezări evreiești din Cisiordania. Planul Lieberman a fost etichetat de unii drept ”fascist”, rasist sau de ”apartheid”. Opinia mea este că merita să fie examinat cu obiectivitate. O astfel de înțelegere nu presupunea deplasarea nimănui, doar a granițelor, care oricum nu sunt încă stabilite în lipsa unui tratat de pace, iar situația demografică a ambelor state (dacă soluția cu ”două state” va fi adoptată vreodată) ar fi beneficiat de o ameliorare. Surpriza a venit însă de la partea arabă! Săptămânalul Kul Al-Arab a organizat un sondaj de opinie printre locuitorii orașului Umm Al-Fahm, care ar fi fost inclus în schimbul propus. Ca mărime este al doilea oraș arab din Israel (după Nazaret), cu o populație de 55.000 de locuitori, toți arabi. 83% din cei întrebați au preferat să rămână cetățeni israelieni. 54% preferau să trăiască sub un regim democratic cu un înalt nivel de trai, 14% nu voiau să facă sacrificii pentru crearea unui stat Palestinian, iar ceilalți erau pur și simplu mulțumiți de situația lor actuală. Fără comentarii. Deci Planul Liebermann ar fi fost un proiect interesant și rațional, doar… irealizabil.

Sunt și ”ruși” fericiți

Am vorbit mult despre imigrația rusă, dar cu vreo 40 de ani în urmă această remarcabilă componentă a societății israeliene era de fapt diaspora din URSS. (Pe atunci mulți dintre ei ar fi fost chiar revoltați dacă cineva i-ar fi numit evrei din diaspora sovietică.)

Am îndrăznit această digresiune și pentru că unul din subiectele importante dezbătute la întrunirea Consiliului Executiv al WZO era problematica relațiilor dintre Israel și diaspora, mai ales cea din SUA, care acum este cea mai numeroasă din lume. (Să nu uităm că acum un secol cea mai mare diasporă evreiască era în Rusia și Europa de Est.)

Nadia, șoferița care ne-a dus la Hedera și care fără să vrea a fost ”muza” acestor rânduri ne-a zâmbit cu căldură la despărțire. O femeie frumoasă, inteligentă și vorbăreață, care face taximetrie la miezul nopții, cu toate riscurile inerente, declară unor străini pe care probabil nu-i va mai vedea niciodată, că este fericită, fericită că trăiește în Israel. Cum se poate? E o mistificare? O țară care în cei 70 de ani de existență se află sub o permanentă amenințare de război, o țară înconjurată de dușmani gata să o înece în mare sau s-o șteargă de pe suprafața pământului, o țară la care nu se poate ajunge cu niciun vehicul terestru, o țară în care toată lumea se ceartă cu toată lumea și fiecare e mai deștept ca celălalt, o țară în care se vorbesc zeci de limbi și se întrec 124 de partide politice (active mai sunt doar o treime) poate fi o țară în care poți trăi fericit??

Și totuși…

Ordinea fericirii

În 2011 ONU a adoptat o rezoluție care propunea națiunilor membre să evalueze cât de fericite sunt popoarele lor. Secretarul General al ONU de atunci, Ban Ki Moon, și-a propus să aducă în dezbaterea Adunării Generale un alt indicator al progresului și dezvoltării națiunilor, un indicator care să reflecte în ce măsură cetățenii beneficiază de progresul și dezvoltarea propriilor națiuni. Indicatorul actual folosit pentru a măsura progresul și dezvoltarea este Produsul Național Brut pe cap de locuitor.

Bhutan a adoptat un alt indicator, tipic pentru filozofia dominantă a acelei zone: ”Fericirea Națională Brută”. Zâmbiți? Ban Ki Moon a luat-o în serios și astfel a început preocuparea pentru a defini un indicator cât mai obiectiv al ”fericirii” națiunilor, care să ajute la formularea unei noi paradigme economice. Creșterea PNB nu este un scop în sine, ci un mijloc pentru a ajunge la o situație în care BUNĂSTAREA populației să fie obiectivul eforturilor națiunii.

Începând cu 2012 o comisie specializată a ONU publică an de an un ”Raport al Fericirii Mondiale”, în care sunt cotate 156 de țări din cele 192 membre ale ONU. Cotarea se face pe baza a șase indicatori: Produsul național brut pe cap de locuitor, speranța de viață sănătoasă, suportul social, libertatea de decizie a modului de viață, generozitatea (caritate, donații, fapte bune), percepția corupției (a autorităților și a organizațiilor).

Conform Raportului din 2018, pe primele 10 locuri se situează Finlanda, Norvegia, Danemarca, Islanda, Elveția, Olanda, Canada, Noua Zeelandă, Canada și Australia. Iar pe locul 11 se află ISRAEL. Cu ”ruși” cu tot.

Tiberiu Roth, 6 noiembrie 2018