În noiembrie a împlinit 92 de ani şi l-am vizitat la Oradea, împreună cu câţiva prieteni din Cluj. Deşi slăbit şi destul de bolnav, s-a bucurat sincer şi mi-a strâns mâna cu aceeaşi veche prietenie. Nu bănuiam că doar peste o lună şi jumătate aveam să primesc vestea plecării sale definitive dintre noi. A fost un profesor excelent, de la care am învăţat foarte mult şi de aceea durerea provocată de plecarea sa, în zorii zilei de joi, 27 decembrie, mă întristează şi mai mult.

S-a născut la Oradea, într-o familie evreiască de rit ortodox, cu identitate maghiară. Şi-a urmat studiile în acelaşi oraş, mai întâi la şcoala primară şi gimnaziul cu limbă de predare română, iar din 1940, la Liceul Evreiesc Neolog „Dr. Kecskeméti Lipót”. S-a numărat printre puţinii evrei care nu au fost scoşi din casă pentru a fi concentraţi în ghetou, întrucât locuinţa lor se afla în perimetrul desemnat pentru înfiinţarea ghetoului, astfel încât familia Kallós a putut rămâne în locuinţa cu două camere, în care – în perioada funcţionării ghetoului – au fost înghesuite circa treizeci de persoane.

La vârsta de şaptesprezece ani a fost deportat la Auschwitz. Acolo şi-a văzut mama pentru ultima oară. A ajuns, împreună cu tatăl său, în lagărele de concentrare naziste din Buchenwald şi Magdeburg. Munca grea de la Magdeburg a deteriorat în aşa măsură starea fizică a tatălui său încât, peste trei luni, când amândoi au fost readuşi la Buchenwald, părintele său a fost selectat şi retrimis la Auschwitz unde a fost omorât.

Şi Nicolae Kallós s-a îmbolnăvit, a făcut cavernă la ambii plămâni, astfel încât tânărul care cântărise şaptezeci de kilograme la deportare, a slăbit la doar treizeci. E de mirare că a reuşit să supravieţuiască până în 11 aprilie 1945, când a avut loc eliberarea lagărului de la Buchenwald şi a fost internat în sanatoriul improvizat într-o fostă clădire Hitler-Jugend, din localitatea Blankenheim, din apropiere de Weimar.

Peste câteva săptămâni a plecat acasă, în Transilvania. Nimeni din familia sa nu supravieţuise şi atunci a luat decizia de a-şi urma foştii tovarăşi din lagărul de la Buchenwald, stabilindu-se la Cluj. Aici şi-a încheiat studiile medii şi în 1948 s-a înscris la Facultatea de psihologie de la Universitatea Bolyai. Peste un an s-a transferat la secţia de filosofie, pe care a absolvit-o în 1952. Cariera didactică şi-a început-o în 1950, încă din anii studenţiei, iar în 1952 era deja asistent universitar. În 1959 a devenit şeful Catedrei de Filosofie a Universităţii Babeş-Bolyai. În 1968 şi-a susţinut doctoratul, iar în 1970 a devenit profesor universitar. A fost profesorul multor generaţii de studenţi care şi astăzi îşi amintesc de el cu apreciere şi recunoştinţă.

Soţia sa, Katalin Havas, (care a plecat dintre noi acum câţiva ani) provenea dintr-o familie evreiască din Dej şi era supravieţuitoare a lagărelor naziste. A cunoscut-o la Cluj imediat după război. S-au căsătorit în 1949. În 1950 şi 1955 s-au născut cei doi fii ai cuplului Kallós: Péter, absolvent al academiei de muzică, şi György, de profesie inginer.

Miklós Kallós provenea dintr-o familie evreiască religioasă însă experienţa lagărelor de exterminare şi de muncă silnică l-au făcut să devină ateu. Este un proces, de-acum bine cunoscut, care nu prea poate fi pus sub semnul întrebării şi nici condamnat. Aceeaşi experienţő, componenţa – social-democrată şi comunistă a conducerii rezistenţei interne din lagărul de la Buchenwald – l-au determinat să se orienteze către stânga politică. Spera, asemeni multora dintre tinerii care au împărtăşit acelaşi destin, că stânga va reuşi să edifice o societate nouă, promisă şi niciodată încă îndeplinită, în care într-adevăr nu va mai conta ce religie şi nici ce naţionalitate ai, ci doar ceea ce realizezi, măsura în care contribui la binele public.

Miklós Kallós era un om cu convingeri ferme, de care nu s-a dezis nici după decembrie 1989, când a fost ales în funcţia de preşedinte al Comunităţii Evreilor din Cluj. În această calitate – inspirat de experienţele istoriei, dar fără a deveni religios – a făcut foarte mult pentru revigorarea vieţii religioase evreieşti. A sprijinit cu toată puterea viaţa religioasă a comunităţii, fiind încredinţat de rolul determinant pe care l-a jucat religia în consolidarea şi dăinuirea poporului evreu, de-a lungul întregii sale existenţe. Mulţi îşi mai amintesc poziţia fermă adoptată de Miklós Kallós, la festivitatea de comemorare a Holocaustului din 1998, modul hotărât în care l-a pus la respect pe edilul naţionalist şi anti-maghiar al oraşului care încerca să-şi propage concepţiile în incinta sinagogii.

Profesorul Kallós a fost titularul cursului de materialism istoric, însă după cum subliniau mulţi dintre studenţii săi, o făcea tratând problemele în contextul mai larg al istoriei şi societăţii vremii şi analizându-le din punctele de vedere ale sociologiei franceze şi teoriilor sistemelor sociale. În studiile şi cărţile sale, precum şi în cele scrise împreună cu sociologul Endre Roth, aborda problemele analizate, prin prisma umanismului şi valorilor, motiv pentru care lucrările sale au atras şi atenţia forurilor ştiinţifice din Occident. În acelaşi timp a contribuit substanţial la păstrarea şi dezvoltarea învăţământului de filosofie din cadrul universităţii clujene şi se bucura de un prestigiu binemeritat în cercurile sociologilor şi filosofilor care îi apreciau în primul rând competenţa şi opera ştiinţifică.

Astăzi puţină lume mai ştie că Miklós Kallós şi-a început cariera ca un gazetar cu un condei foarte bun. Începând din 1947 a lucrat în redacţia ziarului evreiesc de limbă maghiară Egység care din 1949 şi-a schimbat denumirea în Új Út. A fost redactorul şef al acestei publicaţii, din 1952 până la desfiinţarea forţată din 1953. (Îi datorăm, printre altele, descrierea primei deportări cu trenurile de marfă a evreilor din comitatul Maramureş, efectuate de autorităţile maghiare în 1941. Majoritatea covârşitoare a evreilor deportaţi atunci au fost ucişi în luna august a aceluiaşi an, în masacrul de la Kameneţ-Podolsk sau au pierit de foame şi de boli în ghetourile din Stanislawow, Horodenka sau Nadvorna). Mai apoi, între anii 1953-1954 şi 1957-1958 a fost redactor-şef adjunct al săptămânalului literar Utunk. În 1962-1972 a fost redactor responsabil al seriilor de filosofie şi sociologie ale revistei Studia Universitatis, publicate de Universitatea Babeş-Bolyai. A publicat nenumărate articole bine documentate în ziarele şi revistele vremii: A Hét, Korunk, Igaz Szó, Tribuna, Előre, Igazság, Revista de Filosofie, Viitorul Social şi altele. După anul 2000 a redactat ani de zile buletinul Memento, al Asociaţiei Memento Buchenwald al cărui fondator era, ridicându-şi glasul împotriva antisemitismului, negaţionismului şi urii rasiale.

Alături de erudiţia şi calităţile desăvârşite de profesor, de impresiile rămase în urma discuţiilor de mare sinceritate şi profunzime pe care le-am purtat cu profesorul Miklós Kallós, am apreciat mereu optimismul şi umorul lui rafinat. Toate acestea am să le păstrez în suflet ca pe nişte comori nepreţuite.

Transmit condoleanţe celor pe care i-a iubit.

Odihnească-se în pace!

Zoltán Tibori Szabó, 28 decembrie 2018

(necrolog publicat în ziarul Szabadság, din Cluj)