De la Brașov până la Shanghai via Frankfurt am Main, pe linie aeriană sunt aproape 20.000 km, cât jumătate din lungimea ecuatorului. În avionul Boeing dotat cu toate fanteziile digitale ale tehnicii actuale, ”navigând” pe ecranul din fața scaunului, timpul trece repede. Te simți în postura ridicolă a unuia care s-a săturat cu felul întâi, iar chelneri stilați îi servesc tot mai multe feluri, care mai de care mai ademenitoare. Mai cu picoteli, mai cu treziri scurte, iată-ne ajunși pe uriașul aeroport ultra modern Shanghai (PVG).

Privind înapoi ”cu mânie”…

Am mai fost la Shanghai, cred că era în 1972. Eram proaspăt promovat inginer șef al uneia din cele mai mari intreprinderi ale României ”socialiste”: fosta fabrică de vagoane Astra, înființată la Brașov în 1921, transformată în timpul celui de al Doilea Război Mondial în fabrică de tunuri, ca apoi, după instalarea ”democrației populare”, să devină prin ordinul Partidului prima fabrică de autocamioane din România. Primul produs al primei fabrici a fost autocamionul SR101 (SR fiind Steagul Roșu, care a înlocuit fosta Astra). Autocamionul ”nou” era de fapt identic cu autocamionul sovietic ZIL 101, copiat la rândul lui după un model american Studebaker. Apoi tehnicienii ”stegari” au copiat direct de la americani un alt model, de data acesta de la Ford. Cu această familie de autocamioane Steagul Roșu a început exportul. Cel mai important beneficiar a devenit Republica Populară Chineză, un ”stat socialist prieten”, care întreținea relații speciale cu România, în baza resentimentului comun față de ”marele frate sovietic”.

Partenerul nostru direct, cu care au fost derulate operațiuni comerciale de proporții incredibile astăzi (până la 10.000 de autocamioane anual) era China National Machinery Import-Export Corporation (CMC) cu sediul la Beijing, înființată în 1950, care (culmea!) există și astăzi ca una din marile întreprinderi de stat cu profil de inginerie și contractează proiecte mari de autostrăzi, căi ferate de mare viteză, etc. Între timp Steagul Roșu a devenit o fantomă a trecutului, care mai apare din când în când doar prin ziarele locale sau în sălile tribunalelor unde se judecă la nesfârșit jafurile și incompetențele care bântuie România de prea multe decenii.

Pe atunci însă, în 1972, anul primului meu voiaj în Orientul Îndepărtat, China era o țară dezolantă. Sărăcie lucie, toți chinezii îmbrăcați în uniforme citeau cu sârg, din convingere sau de frică (sau din amândouă), cărticica roșie a cugetărilor lui Mao, un fel de ”carte de rugăciune”. Teroarea plutea în aer ca o amenințare care putea lovi fără ezitare orice suspect de erezie. Clădiri prăpădite, doar pe ici-pe colo se zărea câte o construcție nouă în stil sovietic. În afara bulevardului larg care străbătea Beijing-ul de la un capăt la altul și care se zicea că la nevoie putea folosi drept pistă de aterizare (sau decolare), restul drumurilor erau într-o stare jalnică. În fabrici, muncitorii lucrau program nelimitat. Foarte mulți, veniți de la țară, dormeau în spații improvizate la locul de muncă. Peste tot era frig, fum. Singura sursă de confort era ceaiul. Se bea fără zahăr, dar era cald și aroma lui plăcută sugera o stare de bine. La discuțiile ”tehnico-economice” la care participam se fuma fără încetare. Am avut numeroase prilejuri să mă întâlnesc cu oameni de condiții diferite din zone diferite ale țării. Cei de la ”Machinery” ne purtau în vizite pe la întreprinderile care distribuiau, foloseau ori întrețineau camioanele importate din România, chipurile ca să constatăm problemele și să ascultăm în direct reclamațiile sau nemulțumirile utilizatorilor.

Prima vizită am făcut-o la Shanghai, pe de o parte pentru că era cel mai important port prin care se derula importul camioanelor, pe de altă parte pentru că fiica directoarei de la ”Machinery” locuia acolo. Eram încântat de prilejul nesperat să întâlnesc locurile pe care le știam din lecturile ”clandestine” consumate cu nesaț pe băncile liceului. Printre ele a fost și ”Hotel Shanghai” scris de Vicki Baum (o scriitoare evreică izgonită de naziști din Viena), roman care a devenit best-seller american și subiectul unui film de succes. Îmi amintesc că am avut o ușoară decepție văzând hotelul legendar ajuns într-o stare ponosită și degradată după atâtea războaie și maltratări. Unicul loc din hotel care mai păstra o vagă amintire a distincției de altă dată era restaurantul luxos unde erau mai mulți chelneri decât consumatori și unde partenerii noștri ne-au invitat la o masă protocolară. În acea epoca dementă a ”revoluției culturale”, care distrugea tot ce aparținea trecutului, Șhanghai ca și alte orașe chineze părea sortit unei pieiri fără glorie. Oamenii triști ai Chinei, care se zbăteau între sărăcie, teroare și o penibilă îndoctrinare, nu credeau că ar putea apuca o altfel de viață.

Realitatea care întrece visul

Aeroportul Pudong, pe care am aterizat cu aproape jumătate de secol mai târziu, este unul din cele trei aeroporturi care deservesc orașul Shanghai, cel mai mare oraș al țării, cu 27 milioane de locuitori (incluzând Zona Metropolitană). Shanghai, centrul financiar al Chinei zilelor noastre, este azi o metropolă ultramodernă, pulsând de viață, cu o circulație amețitoare dar fluentă, în care este aproape imposibil să regăsești tristul peisaj urban de acum jumătate de veac.

Aeroportul Pudong, cu 5 piste de decolare, are o suprafață de 40 km² și a primit anul trecut 70 de milioane de călători. Construcția aeroportului a fost decisă de autoritățile locale în anul 1995, iar peste doi ani și-a deschis porțile. De atunci se dezvoltă fără încetare. În ciuda mulțimii de călători nu sunt cozi, iar toate serviciile sunt oferite cu zâmbete de către un personal politicos și mai ales tânăr și prezentabil.

Singurul lucru deranjant era faptul că dincolo de zâmbetul politicos nu exista niciun alt mijloc de comunicare cu pasagerii străini. Uluitor și nepotrivit pentru un loc pe unde trec zilnic mii de oameni din cele mai diverse zone lingvistice, oficialii nu vorbesc decât chineza. Poate că este o demonstrație voită a priorității unei limbi native pentru aproape un miliard și jumătate de oameni, dublul celor care vorbesc engleza, cea mai răspândită limbă în lumea de azi! Sau poate învățarea limbii și scrierii chineze este atât de complicată încât nu mai lasă loc pentru  limbi străine? Oricum fenomenul nu este strict chinezesc, l-am întâlnit și în Japonia, deși țara a fost mult timp sub ocupație militară americană. Inscripțiile sunt aproape exclusiv în caractere locale, inclusiv indicatoarele de circulație. Foarte rar și absolut întâmplător poți vedea o indicație în engleză. Nici măcar șoferii de taxi nu înțeleg limbi străine (Oare se prefac?) Obiceiul locului este să întinzi șoferului o hârtiuță pe care un vorbitor de engleză și chineză (de regulă de la recepția hotelului) a scris cu caractere chinezești adresa la care dorești să ajungi. Fără comentarii.

Datorită dificultăților de comunicare am pierdut câteva ore cu controlul de pașapoarte și vize. Cu zâmbetul pe buze polițiștii și funcționarii ghișeelor de frontieră ne impun rigorile interpretării proprii ale unor reguli care nouă ni se par ilogice. Nu este loc pentru negociere. China a rămas un stat comunist birocratic inflexibil, cu dezavantajele aferente.

Dar oricât de mult timp am pierdut în aeroport, nemulțumirea a fost recuperată de maglev, trenul minune care parcurge cei 30 km de la aeroport până în centrul orașului în 7 minute, cu o viteză medie de 330 km/oră. Acesta încă nu e viteza maximă, astfel de trenuri pot atinge chiar 600 km/oră. Problema care limitează răspândirea acestui tip de experiențe feroviare este costul foarte mare pentru infrastructura specială, care nu poate fi folosită pentru alte tipuri de trenuri de mare viteză.

Remarcabil că în Coreea, China și Japonia cercetarea pentru găsirea tehnologiilor celor mai avansate și a celor mai eficiente soluții a fost de sorginte europeană, dar aplicația în practică s-a realizat prin sârguința asiatică. Trenurile de mare viteză, nu doar cele de levitație magnetică, au o mare răspândire în cele trei țări. Paradoxal, prima cale ferată a fost construită în China abia în 1881, cu peste jumătate de secol după ce primul tren cu o locomotivă de aburi a fost pus în funcțiune în Anglia. Astăzi China are cea mai lungă rețea de cale ferată din lume, 125.000 km, din care 29.000 km cu trenuri de mare viteză (peste 200 km/oră). Se prevede că rețeaua va crește cu 10.000 km anual. Fără umbră de malițiozitate amintesc că deși prima linie ferată din România (Oravița – Buziaș) a fost pusă în funcțiune în 1854, până azi nu avem nicio linie ferată de mare viteză, iar viteza medie este descurajant de mică. Despre dezvoltarea rețelei de căi ferate în România nici nu poate fi vorba, deocamdată se fac eforturi doar pentru a recondiționa rețeaua existentă.

O altă dovadă a incredibilului ritm de dezvoltare din China (ca de altfel în întreaga Asie de Est) este rețeaua de autostrăzi. Această invenție europeană (prima ”campioană” a fost Germania interbelică) s-a maturizat în Statele Unite, în perioada președinției Generalului Eisenhower (1954-1958), care a promovat rețeaua de autostrăzi ca pe un catalizator economic de primă importanță și de o valoare strategică majoră. Rețeaua de autostrăzi din China, care până în 1988 era practic inexistentă, astăzi are o lungime totală de 85.000 km și asigură conexiunea rutieră de mare viteză (peste 100 kilometri fără intersecții sau interdicții) între 200 de centre urbane importante. China este pe primul loc în lume privind lungimea totală a șoselelor de mare viteză și pe al doilea loc (după SUA) privind densitatea lor.

Au fost evrei în China medievală…

Aceste reflexii fugare au fost inspirate de scurta experiență a drumului parcurs de la aeroport până în centrul istoric al vechiului Shanghai, unde se afla hotelul nostru. Hotelul impunător cu numele de ”Ocean” era situat nu prea departe de celebrul ”Bund”, (faleza de pe malul râului navigabil Huangpu care străbate metropola) și aproape de Muzeul Refugiaților Evrei din Shanghai. La prima vedere poate părea surprinzător că există un asemenea muzeu într-un important oraș al Chinei. Prezențe evreiești în Asia de Est au fost sporadice. Câțiva evrei călători s-au rătăcit de a lungul secolelor în această zonă, dar despre populații evreiești semnificative nu sunt evidențe istorice. O vagă prezență a fost menționată de Matteo Ricci, un misionar iezuit care și-a informat superiorii din Roma în anul 1605 despre existența unei comunități evreiești numărând în jur de o mie de suflete în orașul Kaifeng. În perioada Dinastiei Song (960-1127 d.Cr.) Kaifeng a fost chiar capitala unde se presupune că evreii ar fi ridicat și o sinagogă. Se pare că ei au venit din India să-și încerce norocul, ca experți în cultivarea bumbacului și prepararea țesăturilor din bumbac. Au trecut multe secole, evreii din Kaifeng (dacă or fi fost) s-au asimilat, devenind chinezi. Istoria sau legenda lor exotică a preocupat și mai preocupă cercetători care încearcă să le descopere urmele. Prezența evreilor în China a devenit notabilă (deși numeric neînsemnată) abia în perioada modernă.

Pentru China zorii istoriei au mijit cu 2000 de ani înaintea erei noastre, cam în același timp cu geneza poporului evreu potrivit promisiunii divine făcută patriarhului Abraham. Triburile inițiale s-au unit sub conducerea unor familii devenite cu timpul dinastii. Începutul aproape legendar a fost marcat de Dinastia Xia, urmată de dinastiile succesive Shang, Zhou, Qin, Han, Jin, Tang, Song, Yuan, Ming și Qing. Șirul dinastiilor Imperiale s-a încheiat în 1911 prin abdicarea ultimului împărat, Puyi, care avea numai 6 ani.

Crâmpeie de istorie și cultură

De a lungul celor 4000 de ani de istorie, războaie dinastice, lupte pentru putere, lupte împotriva amenințărilor din afară au consolidat o cultură comună bazată pe o scriere complicată dar expresivă, pe un set de valori morale și credințe cu o largă răspândire, pe o educație riguroasă a unor elite conducătoare și pe o administrație ierarhizată, foarte strict reglementată, susținută de o selecție severă a persoanelor cu diverse răspunderi. Cele patru mari invenții care au influențat Imperiul Chinez și apoi întreaga lume au fost busola, fabricarea hârtiei, praful de pușcă și tiparul. Marile învățături care au determinat comportamentul social sub succesivele dinastii ale Imperiului Chinez au fost cele promovate de Lao-Ți (întemeietorul Taoismului) și Confucius. Ambele învățături urmăresc perfecționarea comportamentului uman în armonie cu natura și se bazează pe scrieri și ritualuri care își au originea în secolele premergătoare Erei Noastre. Învățăturile clasicilor chinezi, care cultivă modestia, politețea, respectul și generozitatea, au devenit ghiduri comportamentale pentru toate categoriile populației de a lungul tuturor dinastiilor.

Budismul, marea religie provenită din India, s-a răspândit în China mult mai târziu, în secolele 3-5 (d.Cr.), având multe trăsături convergente cu principiile taoiste și confucianiste, cum ar fi cultivarea înțelepciunii și a armoniei interne, importanța acordată moralității și ritualurilor. Propovăduitorii învățăturilor budiste au fost călugării veniți din India. Ei au găsit cei mai fervenți aderenți în rândurile nobilimii și prin ei au primit sprijinul cercurilor imperiale. A fost una din puținele influențe străine care au pătruns în imperiu și au prins rădăcini în ciuda marilor persecuții religioase lansate în anii 800-850 (d.Cr.), în perioada Dinastiei Tang. Misionarii au încercat să propovăduiască și răspândească diferite curente creștine, dar cu un succes modest. La fel și cu Islamului. Este posibil că eșecul religiilor monoteiste se datorează faptului că în limba chineză nu există un cuvânt care să însemne ”Dumnezeu”.

După mai multe secole a urmat perioada de mare avânt economic, politic și spiritual din timpul Dinastiei Ming (1368-1644), întemeiată de un țăran rebel numit Zhu Yuangzu, care a mutat capitala la Beijing și a promovat idei sociale inovatoare, printre care egalitatea celor ”patru ocupații”: intelectualii (shin), țăranii (nong), meseriașii (gong) și negustorii (shang). Dinastia Ming a fost înlăturată de la putere prin intervenția militară condusă de generali mongoli din Manciuria, instalându-se Dinastia Qing, considerată anti populară și autocratică.

Dar până în 1911, anul inaugurării republicii, mai aveau să treacă 267 de ani sub Dinastia Qing, ani în care în emisfera vestică s-a desăvârșit revoluția industrială și revoluția democratică, s-au constituit marile puteri imperiale europene (Marea Britanie, Franța, Germania, Olanda, Belgia și mai ales Rusia) și a început revoluția tehnologică care continuă și în zilele noastre. Ce s-a petrecut în acest timp în China condusă de Dinastia Qing? La scurt timp după cucerirea puterii a urcat pe tron împăratul Kangxi, cel mai longeviv suveran al Chinei, care a domnit 61 de ani. El a consolidat imperiul. A învins intențiile separatiste ale unor ”baroni locali” și a lărgit teritoriul Chinei, alipind Mongolia, Manciuria și provincia Heilongjiang (cu capitala la Harbin) și câștigând primul război cu Imperiul Rus. Apoi a ocupat și podișul Tibet. China a ajuns la apogeul puterii în primii ani ai secolului 19, fiind în epocă cel mai populat stat al lumii, cu 400 de milioane de locuitori (40% din populația lumii de atunci!). Dar cum apogeul presupune decăderea, Dinastia Qing a urmat și ea aceeași soartă.

Despre comerț și urmările lui

Produsele chinezești, ceaiul, porțelanul și mătăsurile erau tot mai căutate pe piețele Europei. Negustorii, în special cei englezi, reuniți în Compania Britanică a Indiilor de Est, au organizat flote comerciale care asigurau importul din China, dar nu aveau suficiente mărfuri pentru a exporta în China, iar autoritățile chineze nu acceptau decât lingouri de argint. Încercând să spargă monopolul imperial, englezii au început să cultive în India opiu, un produs foarte căutat pe piața a Chinei. Acesta producea dependența consumatorilor, asigurând o creștere continuă a pieții. Asfel importul și exportul s-au echilibrat, s-a creat chiar un excedent în favoarea opiului. Funcționarii împărătești au trecut la represalii și au confiscat o mare cantitate de opiu, ceea ce a fost considerat de englezi drept casus belli (pretext de război). În aceste împrejurări a izbucnit Primul Război al Opiului, pe care chinezii l-au pierdut și au fost nevoiți să semneze Tratatul de la Nanking (1842), prin care au cedat englezilor insula Hong-Kong și le-au garantat drepturi de extrateritorialitate.

Primul Război al Opiului a marcat începutul unui proces istoric care avea să dureze 70 de ani, perioadă în care a avut loc eroziunea treptată a suveranității Chinei și intruziunea imperiilor europene în politica internă și externă a Dinastiei Qing. Acest proces a avut și un imens efect pozitiv, deschiderea Chinei spre cultura, dar mai ales tehnologia din Vestul european și american. Un fiu al împăratului Daoguang, Prințul Gong a preluat pentru o lungă perioadă (1861-1898) administrarea relațiilor cu puterile europene, folosind o diplomație asiatică și un limbaj european, ușurând astfel trecerea dureroasă de la autocrația imperiului la democrația nefuncțională a republicii. Printre alte consecințe ale acestor schimbări (războaie, rebeliuni, foamete și moartea a peste 30 de milioane de chinezi) a fost și crearea unor zone libere sub tutela unor imperii apusene în mai multe orașe importante, cel mai important fiind Shanghai.

Au fost evrei și în China modernă…

Odată cu semnarea acordului de comerț liber, portul Shanghai a cunoscut o dezvoltare rapidă. Printre marii comercianți britanici care activau în China erau și reprezentanții unor importante familii evreiești din Bombay, India. Cele mai cunoscute erau familiile Kadoorie, Ezra și Sassoon, evrei sefarzi foarte bogați, originari din Bagdad și Cairo. Familia Sassoon era cea mai răspândită și mai bogată, supranumită și ”familia Rotschild a Orientului” Asemănarea era îndreptățită și prin similitudinile arborelui genealogic, al diversității preocupărilor și al implicării sociale generoase. La sfârșitul secolului 18 patriarhul familiei, Sassoon ben Saleh, era șef trezorier al Pașalâcului din Bagdad. Fiii lui s-au răspândit făcând afaceri pe cuprinsul Asiei de Est. A treia generație a învățat în universități engleze renumite, iar a patra generație a intrat în elita britanică. Sir Victor Sassoon, unul din acești descendenți, licențiat la Cambridge și purtător al titlului nobiliar de baron, a servit ca pilot englez în Primul Război Mondial și ca deputat în Parlamentul Indiei. După război a transferat în China o parte din averea familiei, investind milioane de dolari în afaceri imobiliare în Shanghai. Era proprietarul a 1800 de imobile, printre care și o mare parte a celebrului centru ”Bund”, inclusiv Hotel Cathay (acum Hotelul Păcii) descris de Vicki Baum cu pseudonimul ”Hotel Shanghai”. Sir Victor nu era doar un om foarte bogat ci și un filantrop generos. A contribuit la salvarea a câtorva mii de vieți evreiești care și-au găsit un refugiu la Shanghai.

Primul val de refugiați consta din evrei din Rusia Țaristă și Ucraina, din așa-zisul ”Ținut de Rezidență” răvășit de pogromuri. O parte din ei au rămas în orașul Harbin din nordul Chinei și o parte s-au stabilit la Shanghai, unde au construit și o sinagogă (în 1907) numită ”Ohel Moșe” (Cortul lui Moise). Sinagoga există și astăzi, dar nu mai sunt evrei care s-o folosească (din păcate un fenomen obișnuit și în România). Clădirea adăpostește azi Muzeul Refugiaților Evrei. Al doilea val de refugiați evrei veniți în 1917-18, tot din Rusia, răvășită de astă dată de revoluție și război civil și cu pogromuri ale căror victime erau tot evreii considerați ”burghezi”. Ultimul val erau evreii fugiți în 1933-40 din Germania nazistă și alte țări ocupate. Numărul evreilor refugiați la Shanghai a ajuns la 50.000. JDC și organizațiile patronate de Victor Sasoon au contribuit să le asigure condiții de viață suportabile.

Mulți dintre refugiații din Shanghai erau sioniști. A funcționat și o organizație ”Betar”, care s-a alăturat unei organizații paramilitare chineze, formând un batalion evreiesc.

În 1937 a început agresiunea japoneză împotriva Chinei. Shanghaiul a fost ocupat și japonezii au creat un fel de ghetou, un teritoriu destinat ”refugiaților apatrizi”, cum erau definiți evreii așezați în acea zonă. Trebuie subliniat că japonezii nu aveau o atitudine antisemită, au refuzat categoric solicitările exprese ale aliaților germani de a prigoni evreii, ba mai mult, ambasadori ai Japoniei din state unde viața evreilor era în pericol au înlesnit scăparea lor folosind documente japoneze.

După sfîrșitul războiului și înainte de proclamarea Statului Comunist Chinez (1 octombrie 1949) majoritatea refugiaților evrei au plecat în proaspătul Stat Israel, alții au emigrat în Statele Unite, Canada, Australia, etc.

În zilele noastre în Asia de Sud Est, unde trăiește aproape jumătate din populația lumii, practic nu există o diasporă evreiască. În schimb există o relație pozitivă și o cooperare rodnică a tuturor statelor importante din zonă cu Statul Israel. Un Goliat și un David care nu încearcă să se ucidă ci să facă împreună ceva bun pentru viitorul lumii. Două din cele mai vechi civilizații și culturi umane dau exemplul unui posibil viitor al armoniei creative.

Tiberiu Roth, 25 martie 2019