Astăzi, 17 martie 2014, la 70 de ani după ce au fost deportaţi de la Oradea membrii familiei tatălui meu, Adalbert Rosinger, am ajuns şi eu, Veronica Rosinger Rozenberg, cetăţean israelian, să vizitez locul al cărui nume, Auschwitz, trezeşte în minţile şi inimile oricărui om, cel puţin al celor care au trăit sau care au fost educaţi în Europa, dar probabil şi printre cei de pe alte meridiane, frisoane, temeri şi senzaţia unor lucruri cumplite şi probabil de neînțeles pentru o minte de om obişnuit. Este locul unde de mulţi ani intenţionam să ajung, locul pe care cred că fiecare evreu are datoria să-l viziteze, cel puţin pentru a nu se uita NICIODATĂ ce s-a întâmplat acolo. Astfel se va înfăptui, la fel ca povestea eliberării evreilor din Egipt, relatată în ajunul sărbătorii de Pesach, să fie transmisă de la o generaţie la alta tragedia prin care au trecut “locatarii” acestui chinuitor loc în care oamenii erau aduşi pentru a fi ucişi. Trebuie să nu se uite niciodată ce au putut să facă oamenii împotriva altor oameni.

Am făcut o excursie, dacă o pot numi astfel. Nu se poate spune nici că a fost reuşită. Şi totuşi conştiinţa mi-a dictat să vizitez acel loc morbid, să mă confrunt cu vederea acelor imagini redate doar de ghidul care te poartă prin locurile înfăptuirii crimelor, sau de exponate, urme veşnice şi zguduitoare pentru posteritate, urme despre care auzisem, citisem, le văzusem în poze şi totuși nu mi-aş fi putut niciodată imagina că a fost adevărat, că a fost chiar aşa cum reiese din poveşti şi relicve. După ce devii de bună voie un privitor întârziat al unor fapte petrecute demult, gândurile se preumblă fără sfârşit între trecut şi prezent, între imaginaţia şi realitatea acelei perioade despre care parcă nu ai vrea să ştii, nu ai vrea să îi fii nici măcar martor întârziat…

În aceeaşi zi, ceva mai devreme, am fost la arhivele locale, pe care le contactasem încă dinaintea plecării din Israel. Apoi am luat un tur cu ghid local. La intervale de circa o oră se oferă tururi ghidate în diferite limbi; eu l-am ales pe cel în engleză.

Ghida noastră poloneză se numea Marta. Era o femeie de vreo 35 de ani care a făcut ca vizita în acest loc să devină o experienţă cu totul deosebită. Era o zi mohorâtă, ploioasă. Dacă în prima parte ne-am aflat în interioarele unor clădiri, în cea de a doua am umblat doi-trei kilometri sub cerul liber, în ploaia care cădea fără întrerupere asupra noastră, ca un destin imperturbabil și dureros, aducător al memoriei triste în prezent. Grupul iniţial căruia m-am asociat număra circa zece persoane; la a doua parte, vizita la Birkenau, au venit doar câţiva.

Prima etapă a excursiei ghidate cuprinde lagărul propriu-zis, numit Auschwitz I, a doua a fost excursia la Birkenau, sau Auschwitz II, aflat la patru kilometri distanță, la care se ajunge cu un autobuz pus la dispozitie de organizatorii locului.

Poate că în timpul peregrinării prin blocurile în care am fost conduşi, starea de emoţie a fost mai slabă, dar acum, când încerc să-mi readun gândurile, inima îmi bate cu o putere aproape de nestăvilit.

Întâmplător, sau poate simbolic, verişoarele mele, de 4 şi 6 ani, gazate la Auschwitz, se numeau Marta și Anico. 70 de ani mai târziu am regăsit o altă Marta, aici, în sudul Poloniei, care spunea că Auschwitz nu era un lagăr de concentrare, ci un centru de distrugere în masă a oamenilor. Acesta a fost scopul, ce-i drept secundar, al acestei maşini de ucidere. Fusese conceput iniţial ca un lagăr destinat unor prizonieri politici sovietici, pentru care nemţii au folosit o parte din infrastructura armatei poloneze aflată în orăşelul Oswiecim, care data încă din Primul Război Mondial. În plus orăşelul era un nod de cale ferată cu legături în toate direcţiile. Se pare că Himmler a fost cel care a hotărât înfiinţarea lagărului, care, în prima sa perioadă de existenţă, din 1941 şi până la jumătatea lui 1942, a fost populat cu prizonieri de război şi persoane de elită poloneze, evrei sau creştini, printre ei multe figuri ale Bisericii Catolice. După 1942 a devenit treptat cel mai mare şi mai perfecţionat centru de distrugere a evreilor, deşi au fost în continuare aduse aici şi alte populaţii: polonezi, ţigani, catolici religioşi și prizonieri de război. După aproximările existente (căci înregistrările au reflectat doar 20-25% dintre cei exterminaţi), numărul evreilor ucişi la Auschwitz a fost de 1.100.000. Auschwitz urmărea numai moartea celor aduşi, fie de la sosirea lor, prin selecţionare şi gazare, fie mai târziu, după câteva de luni, prin înfometare, boli, distrugere fizică pe felurite căi, astfel încât cei care rămâneau în viaţă, nefiind selecţionaţi pentru gazare şi repartizaţi pentru a întreţine prin munca lor maşina de război germană, puteau supraviețui câteva săptămâni sau cel mult câteva luni, în funcţie de rezistenţa lor fizică (în marea lor majoritate era vorba de bărbaţi), în condiţii distrugătoare.

Al doilea centru de exterminare a fost construit pe un loc care avea și el o infrastructură din timpul Primul Război Mondial. S-au construit cele patru camere de gazare şi crematoriile alăturate, astfel încât eficienţa uciderii să sporiească exponenţial. Viteza de ucidere a devenit şi mai importantă spre sfârşitul anului 1944, când au fost aduși și ucişi cei 430 000 de evrei din Ungaria şi Transilvania.. După un test preliminar cu Zyklon B, făcut la Auschwitz I, s-a trecut la construcţia primei camere de gazare. Alături s-au înălțat două cuptoare pentru arderea cadavrelor, după ce erau se scotea aurul pe care îl aveau şi li se tăia părul. Camera aceasta a fost folosită doar un timp scurt, apoi întreaga operaţiune s-a mutat la Birkenau (Auschwitz II). Camera de gazare de la Auschwitz I a rămas şi astăzi ca o mărturie a atrocităţilor petrecute aici, în timp ce camerele de la Birkenau au fost aruncate în aer de către germani când au început retragerea, la sfârşitul anului 1944. La 27 ianuarie 1945, trupele armatei sovietice au găsit acest loc fără nicio prezenţă germană și l-au ocupat fără nicio rezistenţă.. Urmele germane, atât camerele de gazare, cât şi cuptoarele, au fost distruse în mare parte, împreună cu întreaga arhivă şi cu uneltele de ucidere în masă.

La Auschwitz, în nişte vitrine imense, sunt expuse cantităţi uriaşe de păr omenesc, de încălţări, de valize pe care se mai vede numele posesorilor lor. Există și o mulţime de obiecte personale, ochelari care în mod ciudat sunt cu toţii la fel, cu rame metalice subţiri, parcă ar fi din sârmă. După spusele ghidei, ele reprezintă un procent minuscul din tot ce s-a strâns de la deportaţi cu unicul scop de a fi apoi valorificat în favoarea armatei germane.

                Una din relatările cele mai zguduitoare ale ghidei era povestea părului. Acesta era cântărit, ambalat în pachete pe care era trecut cu exactitate gramajul, apoi era trimis la fabrici de textile pentru a fi transformat în învelitori, carpete și tot ce şi-a închipuit mintea diavolească a celor de acolo. Ele te făceau să simţi dintr-o dată asprimea pielii de găină de pe propriul trup viu, privilegiat, aflat în vizită în acest templu al crimei, ca o durere atroce, care nu poate trece niciodată. Este un templu al crimelor omului, ceva de neconceput. Alături de această grozăvie care te făcea să te cutremuri, erau şi nenumăratele bilete de tren cumpărate de cei aduşi la Auschwitz, cărora li se spusese în mod mincinos, crud şi criminal, că vor fi relocaţi în alt oraș, pentru a-şi reface viaţa. Majoritatea au dat crezare acestei minciuni diabolice, iar nemţii au urmărit să elimine orice stare de panică sau de tensiune printre prizonierii aduşi aici, care mergeau în necunoştinţă de cauză către o moarte sigură. Nu lipseau nici torturile, nici încercările de a evada. Din puținele încercări de evadare, majoritatea au eșuat.

                După spusele Martei, nimeni nu trebuia să supravieţuiască la Auschwitz, cu atât mai puțin la Birkenau care, înfiinţat mai târziu, reflecta obsesia germană de ucide şi mai eficient. Odată cu apropierea înfrângerii a crescut şi viteza exterminării. Am văzut locurile unde, lângă şinele trenului, pe o parte era punctul final al călătoriei celor sortiţi pieirii, iar pe cealaltă începutul chinului celor care, rămași în viaţă, încă nu ştiau că uneori moartea putea fi o alternativă preferabilă vieţii, un sentiment de neconceput, care nu poate fi cu adevărat descris în cuvinte.

                               Marta a menţionat că din mai 1944 şi până spre sfârşitul aceluiaşi an, când au fost transportaţi la Auschwitz evreii din Ungaria şi Transilvania, uciderea s-a desfăşurat cu o viteză ameţitoare, pentru a putea distruge cât de mulţi prin gazare. În aceste transporturi, să le zicem finale, din a doua jumătate a anului 1944, au fost incluşi şi membrii familiilor Rosinger şi Hercz, printre ei bunicul meu Tibor Rosinger, mătușa mea Ica / Ileana / Ilona Hercz, fetiţele ei Marta şi Anico și soțul ei Deszö / Desideriu Hercz, singurul supravieţuitor al familiei.

                În această fază, cei sosiţi din Transilvania şi Ungaria erau depozitați foarte aproape de locul cuptoarelor. Selecţia se făcea şi ea în apropierea şinelor, pe peron. De acolo cei destinaţi morţii prin gazare erau duşi pe jos. Când timpul a devenit şi mai presant, spre sfârşitul anului 1944, s-a renunţat la selecţie; cei ce soseau treceau direct din vagon în camerele de gazare de la Birkenau. Așa au pierit cei 430.000 de deportaţi, în circa șaseluni. Cei gazaţi în ultima perioadă, ca de altfel mulţi alţii sosiţi la Auschwitz şi Birkenau, nu au mai fost înregistraţi deloc.

                După discuţii la arhivele actuale de la Auschwitz, am primit înregistrarea cu numele şi numărul de prizonier al unchiului meu Dezsö Hercz. Din întraga familie ajunsă acolo, el a fost unicul înregistrat

                Camerele de gazare, patru la număr, erau înconjurate de multă verdeaţă şi copaci, ca să nu atragă atenţia celor care “locuiau” în oribilele şi necruţătoarele barăci de lemn aflate pe întreg parcursul până la destinaţia la care îi aduceau trenurile. De asemenea, fumul emanat de coșurile cuptoarelor se pierdea în urcuşul său samavolnic către bolta cerească, rămânând pentru fracţiuni de secundă singurul martor al crimelor contra umanităţii care au fost, în cele din urmă, înregistrate de istorie.

Dacă la Auschwitz I aşa-zisele „clădiri de piatră” erau construite din cărămizi, la Auschwitz II ele erau din grinzi de lemn, nu doar din economie, ci şi pentru a asigura condiţii şi mai cumplite celor ce locuiau în barăci. Tot ceea ce rămânea de la cei dispăruţi era inventariat şi trimis soldaţilor germani. Oameni erau deposedați de orice urmă de identitate. Ținuta prizonierilor era uniformizată prin îmbrăcămintea şi frizura pe care o primeau, dacă pot fi folosite aceste denumiri.

                Printre victimele înregistrate la arhivele Auschwitz nu s-a găsit niciunul dintre cei patru membri ai familiei mele, Rosinger/Hercz care figurează în paginile de mărturie de la Yad Vashem – prima variantă a fost introdusă de însuşi Dezsö, soţul mătuşii mele, sosit în Israel în 1955. Eu nu l-am cunoscut, mama mea însă l-a întâlnit la Tel Aviv în 1971. Curând după aceea, el şi noua lui soţie, Eva, s-au mutat în Germania. Şi-au schimbat numele în Holban. Știu doar că au părăsit această lume şi amândoi sunt înmormântaţi în Noul Cimitir Evreiesc din Frankfurt. Acesta are şi o adresă de email, friedhoh@jg-ffm.de (probabil jg – comunitatea evreiască, ffm – Frankfurt am Main), deci te poţi adresa cimitirului evreiesc din Frankfurt la fel cum am vorbit la telefon cu Auschwitz (cutremurător să vorbeşti la telefon cu Auschwitz!), ca să cer un răspuns la cele scrise în legătură cu reperarea familiei mele.

Vizita la Auschwitz a fost un pelerinaj la locul unde martirii nu au putut fi număraţi şi nici identificaţi, era datoria mea morală de a mă afla acolo măcar o dată în viaţă, datoria Veronicăi. (Veronica, al cărui nume îl port, a fost o soră a celor două verişoare ucise la Auschwitz, prima fetiţă a Iţei, care a murit de amigdalită înaintea deportării.) Eu susţin cu tot sufletul şi raţiunea că vizita la Auschwitz este DATORIA oricărui evreu, de oriunde, oricând, cel puţin pentru aducerea aminte a Răului şi a Tragediei care a caracterizat secolul douăzeci mai mult decât oricare alt timp precedent.

Înainte de a pleca am citit într-un ghid on-line din colecţia “City in a Pocket”, unele aprecieri făcute probabil de localnici, polonezi care se ocupă cu descrierea oraşului Cracovia şi a împrejurimilor sale. Voi încheia descrierea propriilor mele impresii despre Auschwitz cu ceea ce am găsit în ghid. M-au impresionat cuvintele şi umanismul mesajului pe care autorii voiau să-l transmită cititorilor în legătură cu acest loc, care nu poate, nu are voie să fie uitat, atâta timp cât globul nostru pământesc, atât de sfâşiat de ură, răutate şi conflicte, îşi continuă totuşi, nestingherit, drumul pe orbita lui solară.

“Visitors to Krakow are faced with asking themselves whether or not they will make the effort to visit Auschwitz. It is a difficult question. There are few who would say they actually ‘want’ to visit Auschwitz, though many are compelled to do so for their own reasons. For those of us who don’t feel so compelled, it’s easy to give reasons for not going: not having enough time, already knowing as much as we need or want to know about it, not feeling personally connected enough to the site or the history to need to visit, or being uncomfortable about the prospect of visiting a site of such emotional resonance at the same time as hundreds of other tourists.

Having been there, we can tell you that all of these explanations for avoiding Auschwitz are perfectly reasonable until you’ve actually visited the site; you’ll be hard-pressed to find anyone who has made the trip and still argues against going.

The Auschwitz Museum and tour present one of the most horrific acts in human history with a level of tact, passion, poignancy and professionalism that is so profound, it almost makes as lasting an impression as the site itself. Without being heavy-handed, the history of the site is presented in all of its contexts and guests are perhaps spared from fully surrendering to their emotions only by the sheer relentlessness of the information. No matter how much you think you know on the subject, the perspective gained by visiting is incomparable. Whether or not you choose to go to Auschwitz is up to you to decide. However it should be understood that Auschwitz is not a site of Jewish concern, Polish concern, German concern, Gypsy concern, historical concern… It is a site of human concern. As such, we believe everyone should visit” .

Nota redacţiei: Acest text ne-a fost trimis drept comentariu la articolul despre plecarea pelerinilor din Marşul Memoriei, publicat în ediţia din 16 mai 2019.