Recent am urmărit un program televizat deosebit: concursul Eurovision. Ca după orice eveniment important, am gânduri ”post”. Nu vă speriați: gânduri ”post-Eurovision-iste”, ultimul cuvânt scris cu o liniuță de despărțire unde trebuie, pentru că altfel ar apărea ”gânduri post-Euro-vi-sioniste”, iar sionismul nu mai este la modă nici de Ziua Ierusalimului, mai ales după un asemenea concurs internațional. ”Post-sionism”, post-modernism”, post-Eurovision-ism”. Totul ”post”. În ce privește concursul Eurovision de anul acesta, este într-adevăr ”post”, fiindcă această ediție a lui a trecut. Bucuria noastră, a tuturor, a fost că ea a avut loc în Israel. Adevărat că la Tel Aviv, nu la Ierusalim, fiindcă mulți oameni politici europeni nu vor să recunoască o realitate de fapt: capitala Israelului este orașul Ierusalim, reunit de 52 de ani, din 1967. La mulți ani, Ierusalim, de ziua ta, din partea mea, locuitor și iubitor al tău. Sper să îți facă această urare toată lumea, cu toate că n-au vrut să te accepte nici măcar ca gazdă a renumitului concurs muzical internațional, deși aveai dreptul la aceasta. Dar în fine, pentru Eurovision, ca toți să fie mulțumiți și să participe la el, a fost bine și la Tel Aviv… Cu toate că unele minți înfierbântate au vrut boicoteze și Tel-Aviv, spunând că este pe un teritoriu ocupat (?!). Bunicii noștri ar fi spus: Oy, veys mir! Meșighene kopf! Ghevolt!

Nu sunt critic muzical, nici compozitor, nici textier, nici cântăreț. Îmi place să privesc unele programe muzicale la televizor, ca simplu amator. Dar concursul Eurovision l-am urmărit în acest an. Ca totdeauna, am vrut să știu și eu ce cântă Europa. Mi-a plăcut organizarea concursului, un efort imens din partea Israelului. Organizatorii merită sincere felicitări pentru organizarea acestui concurs și pentru forma lui. După cum, în urmă cu mulți ani, l-am felicitat pe autorul unei cărți – care, spre marele meu regret nu se mai află demult printre noi – spunându-i că respectiva carte se bucură de o frumoasă prezentare grafică. Aș fi vrut să pot spune mult mai mult, dar…

La Eurovision am văzut încă o dată că nu se poate cultură fără politică. Una dintre formațiile muzicale participante, delegație oficială a Islandei, a adus și steagul palestinian. Maeștrii cântăreți din Reykjavik , de pe insula rece din nord-vestul Europei, au vrut să arate că au inima caldă. Pentru bieții și nenorociții palestinieni, care sărmanii nu pot fără să arunce cu pietre în mașini israeliene, fără să dea cu cuțitul în evrei (uneori chiar și în turiști) sau să-i calce cu mașina și să-i împuște.

Ba chiar și doi dansatori din trupa reginei muzicii pop, Madonna, au adus un asemenea steag. Probabil că au uitat că politica e una și cultura, mai ales cea muzicală, e alta. Îmi amintesc de o schiță (sau un ”moment”) al lui Ion Luca Caragiale: ”Politică și delicatese”.

Ca tuturor spectatorilor și telespectatorilor, mi-au plăcut unele cântece, altele nu. Ceva perfect normal. Mi-am pus însă o întrebare, care mi-a lăsat un gust amar. Există o ”limbă internațională muzicală”? Și dacă da, are ea nevoie de cuvinte? Ceea ce am observat a fost tendința unora dintre interpreți de a cânta în limba engleză, considerată limbă internațională, înțeleasă de toată lumea. Dar oare un băiat și o fată, tineri îndrăgostiți din Olanda, Suedia, Germania, Austria, Rusia, Grecia și din alte țări europene vorbesc între ei și își transmit șoaptele de dragoste în limba lui Shakespeare? Oare obsesia ideii de globalizare și de a fi înțeleși de toată lumea a ajuns la paroxism? Oare la un concurs muzical internațional nu ar trebui să fie prezentate cântece în limba națională, care să includă și elemente de tradiție locală, precum și eventuale aspecte influențate de folclorul fiecărui popor? Oare din teama de a nu apărea ca naționaliști, unii oameni de artă renunță la propria lor tradiție artistică? Mi-am pus o întrebare reducând totul la absurd, la imposibil. Ce ar spune Beethoven, Mozart, Haydn, Bach dacă ar auzi pe reprezentanții muzicali ai Austriei și Germaniei prezentând drept muzică germană cântece în limba engleză care nu au nicio legătură cu tradiția muzicală central-europeană? Ce ar spune Ceaikovski sau  Șaliapin dacă ar auzi pe reprezentantul Rusiei la Eurovision cântând un cântec în limba engleză, care nu are nicio legătură cu frumoasele balade populare ruse? Ce ar fi spus George Enescu, sau Ciprian Porumbescu, sau Maria Tănase dacă ar fi auzit pe cântărețele reprezentante ale România și Republicii Moldova cântând în limba engleză cântece care nu au nicio legătură cu tradiția muzicală bogată a României, mai ales că tocmai folclorul românesc este cel care l-a ajutat pe marele George Enescu să compună clasica ”Rapsodia Română” și pe marele Ciprian Porumbescu să compună ”Balada”? Ce reacție ar fi avut extraordinarul cântăreț internațional Joseph Schmidt, care a știut să introducă motive muzicale evreiești, germane, italiene și românești în cultura muzicală vest-europeană și americană? Oare aceasta înseamnă naționalism, antiglobalizare, anti-modernism? Reprezentanta Greciei a cântat în limba engleză, dar jocul de scenă și tonul, ca și costumele, aminteau de tradiția folclorică greacă. Cel puțin atât! Dacă cineva vrea să fie înțeles și ”universalist”, poate cânta în limba lui maternă (sau a țării pe care o reprezintă), aducând tradiția ei culturală lumii, și adăugând traducerea scrisă a cântecului tradițional. În limba engleză au cântat reprezentanții Marii Britanii, Irlandei și Australiei – iar ei trebuiau într-adevăr să cânte în limba engleză – și mi-au plăcut. Se simțea că erau ”de acolo”, că aceasta este tradiția lor muzicală. Mai ales reprezentanta Australiei, care a cântat un cântec ce amintea de legende din folclorul anglo-saxon și celtic, precum și din muzica tradițională australiană. Faptul că reprezentanta Sloveniei a cântat un cântec romantic în limba slovenă mi-a plăcut mult. Ca și faptul că reprezentanta Macedoniei a cântat într-o formă tradițională. Ca și faptul că reprezentantul Italiei a cântat în limba italiană un cântec pe care oricine îl simțea ca italian, potrivit tradiției poetice și muzicale bogate italiene. Era oare inferior cu ceva celor care au cântat într-o engleză străină? Mi-a plăcut și reprezentantul Spaniei, ca și cel al Franței, care a căutat să rezolve problema într-un fel specific: să combine versuri ale cântecului în franceză și în engleză. Astfel, el a arătat atât respect față de tradiția muzicală franceză, cât și dorința de a fi înțeles de cei care, din păcate, nu cunosc această limbă a culturii mondiale multiseculare. Oare cântece cântate într-o engleză limbă străină, care pare ca un surogat, sunt mai universale decât muzica fără cuvinte a compozitorilor din alte generații, al căror limbaj muzical este cu adevărat universal, sau a interpreților care au cântat în limba lor maternă, dar au pus accentul pe muzică, nu pe cuvinte? Nu contest reușita Olandei, cu un cântec în limba engleză, deși mi-ar fi plăcut mai mult reușita Italiei, sau a Macedoniei. Mi s-a părut regretabil că Franța a primit un punctaj redus, la fel Spania,  Marea Britanie și Irlanda. Poate că publicul (nu mă refer la specialiști) nu pune problema culturii universale în mod corect, nici nu este pregătit pentru înțelegerea ei.       

Reprezentantul Israelului, Kobi Marimi, a cântat în limba engleză. Putea cânta însă în limba ebraică. O limbă muzicală, în care au fost scrise cărți care au intrat în literatura și cultura universală de mii de ani, iar expresii ebraice au intrat în toate limbile europene. Oare limba ebraică nu este poetică și universal-acceptată din punct de vedere cultural? Oare Izhar Cohen, Gali Atari, Dana International, soții Datz, regretata Ofra Haza  au fost mai puțin universali, mai puțin înțeleși și mai puțin reușiți cântând în limba ebraică și obținând primul sau cel de al doilea loc la ediții mai vechi al concursului Eurovision?

Poate că sunt conservator și … reacționar, împotriva progresului. Dar totuși, o situație care dă de gândit…

Lucian Herşcovici